4 tipuri de apostați

Biblia spune că unul din semnele sfârșitului va fi apostazia ( căderea sau lepădarea de credință – 2 Tes. 2:3). Apostații sunt o categorie de oameni des întâlnită în bisericile din zilele noastre.

Isus a vorbit despre 4 tipuri de apostați în cele 3 pilde din Luca 15: oaia pierdută, moneda pierdută și cei doi fii pierduți.

Oaia pierdută și lipsa părtășiei

Oaia pierdută este imaginea unui creștin născut din nou care a decăzut. El s-a rătăcit pentru că i-a lipsit părtășia. Probabil a fost singur într-un loc unde nu avea o biserică bună. Nu a avut o relație puternică cu Domnul și a fost atras de împrejurimi. Sau poate nu a prețuit părtășia cu ceilalți credincioși și s-a îndepărtat.  Dacă ar fi rămas în mijlocul bisericii, ar fi fost în siguranță. Dar, probabil a fost sigur pe sine și s-a îndepărtat.

Pot fi și alte motive pentru care s-a lepădat. Plăcerile lumii s-au dovedit a fi prea mult pentru el. Sau poate presiunea ispitei a fost prea puternică. Poate a fost înșelat de viclenia oamenilor și a demonilor. Sau poate a fost neglijent în umblarea cu Domnul și a căzut.

În această pildă Domnul Își descrie turma ca fiind alcătuită din “oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15:7). Motivul pentru care n-au nevoie de pocăință este că se judecă singuri tot timpul și caută să aibă o relație bună cu Domnul și cu cei din jur. Mărturisesc Domnului și oamenilor orice gând și atitudine păcătoasă. Astfel trăiesc ca unii care n-au nevoie de pocăință – pentru că se pocăiesc constant. Oaia pierdută nu a avut această atitudine și astfel s-a lepădat.

Moneda pierdută și o biserică neglijentă

Moneda s-a pierdut din cauza neglijenței femeii care este o imagine a bisericii. Ea a fost neglijentă cu monedele ei.

Moneda era de argint – folosit pentru răscumpărarea primului născut în Israel în perioada Vechiului Testament (Numeri 18:16). Moneda reprezintă un copil al Domnului răscumpărat, dar care a căzut. Acest creștin s-a lepădat în primul rând datorită neglijenței bisericii sale. Probabil biserica era moartă și standardele lui Dumnezeu nu erau predicate. Celor din biserică nu le-a păsat de sufletul lui.

Cain a spus că nu este păzitorul fratelui său, când de fapt era.  În biserică fiecare suntem “păzitorii” fraților și surorilor și trebuie să încercăm să-i ajutăm să nu cadă. Această pildă nu face referire la cel care s-a lepădat, ci la ceilalți membri din biserică (femeia) care au fost atât de neglijenți încât au pierdut o monedă.

Fiul cel tânăr pierdut – duhul de independență și răzvrătire

Fiul cel tânăr este un alt tip de persoană lepădată. El era nerăbdător să fie pe propriile picioare – înaintea timpului hotărât de Dumnezeu. A iubit banii, s-a răvrătit împotriva tatălui și a plecat de acasă.

Acesta este un creștin care vrea să primească totul de la Dumnezeu și de la frați. Dar după ce primește totul, îi părăsește. Mulți predicatori se folosesc de numele părinților spirituali și primesc o anumită slujire. Odată ce primesc aceasta, devin independenți.

Acest fiu este imaginea unui creștin care nu se supune autorității  (tatăl său).  Scopul disciplinei este acela de a aduce zdrobire, pentru ca într-o zi Dumnezeu să-Și manifeste autoritatea.  Dar mulți, asemenea acestui tânăr, sunt frustrați de planurile lui Dumnezeu, și ajung la porci! Atunci, unii din ei își revin și se întorc în casa Tatălui zdrobiți și cu pocăință.

Fiul cel mare pierdut – duhul de comparație și mândrie

Fiul cel mare este imaginea unui creștin care nu s-a lepădat. El este mândru și neprihănit, se compară cu alții și crede că are o viață și o slujire mai bune decât a lor.

În loc să se smerească pentru aceste binecuvântări primate prin mila lui Dumnezeu, el este mândru pentru ceea ce crede că a realizat. De aceea Dumnezeu i se împotrivește și Satan este pregătit să-l doboare.

Primii trei care s-au lepădat au revenit acasă. Dar fiul cel mai mare este în afara casei după cum ne este prezentat la finalul pildei. Domnul vrea să ne arate că el este cel mai rău dintre cei care s-au lepădat.

Atitudinea potrivită față de oaia pierdută

Păstorul cel Bun a căutat oaia pierdută până a găsit-o. Noi ar trebui să avem aceiași atitudine. Trebuie să-I căutăm pe cei care s-au lepădat de biserică din cauza neglijenței, ispitelor Satanei și a poftelor. Trebuie să fim “păstori după inima lui Dumnezeu” (Ieremia 3:15), capabili să căutăm oile pierdute.

Mulți sunt pregătiți să critice aceste oi, spunând că nu ar fi trebuit să plece singure și să asculte vocea unui păstor fals. Dumnezeu caută păstori după inima Lui care să meargă să caute aceste oi și să le readucă în turmă.

Atitudinea potrivită față de moneda pierdută

Femeia care și-a pierdut moneda a fost nerăbdătoare să o găsească. Ea a făcut 2 lucruri: a aprins lumina și a măturat cu atenție toată casa până a găsit-o.  Acestea sunt cele 2 lucruri pe care trebuie să le facă fiecare biserică. Mai întâi, trebuie să aprindă lumina.            Viața lui Isus este singura lumină adevărată (Ioan 1;4) și pe aceasta trebuie să pună accentual fiecare biserică. În al doilea rand, este mult gunoi în biserică – păcat și tradiții omenești – care trebuie îndepărtat complet. Doar atunci monedele pierdute vor fi găsite.

Atitudinea potrivită față de fiii cei tineri pierduți

Tatăl fiului rătăcitor nu și-a căutat fiul când acesta era plecat. L-a lăsat pe fiul său să culeagă roadele răzvrătirii lui. Când fiul și-a revenit, s-a reîntors singur acasă. Nu a fost adus pe umeri ca oaia pierdută. S-a întors când s-a săturat de sine. Dragostea lui Dumnezeu pentru astfel de oameni este că nu se duce să-i caute, ci așteaptă să culeagă roadele celor semănate.

Mulți creștini sunt lipsiți de înțelepciune și încearcă să-i poarte pe umeri pe fiii rătăcitori pentru a-i readuce în biserică. În felul acesta îi distrug. Pe de altă parte, acești creștini nu fac prea multe nici pentru oaia pierdută. Pentru că le lipsește înțelepciunea, ei încurajează pe cei care trebuie mustrați și mustră pe cei care trebuie încurajați.

Hrănirea fiilor risipitori va face ca ei să nu se mai întoarcă niciodată la Dumnezeu. Astfel de acțiuni nu dovedesc compasiune, ci nebunie. Fiii risipitori rămân timp îndelungat în țara îndepărtată – de multe ori pentru totdeauna.

Când fiul risipitor s-a întors, tatăl l-a așezat la dreapta sa. Nu l-a testat pe fiul său, nici nu l-a trimis să locuiască cu servitorii – pentru că fiul său s-a întors zdrobit și cu pocăință, de bună voie, fără ca cineva să-l convingă.

Când fiii rătăcitori se întorc în biserică zdrobiți și cu pocăință, trebuie să avem inimile deschise și să-i reprimim. Aici este diferența între cei care se aseamănă cu Dumnezeu și cei care se aseamănă cu fariseii. Durează până se recapătă încrederea într-un fiu rătăcitor care s-a răzvrătit. Dar dacă s-a pocăit, trebuie acceptat imediat, cu căldură și cu inima deschisă, chiar dacă nu I se oferă o slujire în biserică câțiva ani.

Atitudinea potrivită față de fiii mai mari pierduți

În cazul fiului mai mare, tatăl a mers în afara casei și l-a rugat să intre de multe ori. Dar acesta nu a cedat. Isus a lăsat povestea în acest punct, lăsându-ne pe noi să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu el.

Sunt 2 posibilități: Fie a cedat rugăminților tatălui și s-a întors în casă cu capul sus; fie a respins dorința tatălui și a rămas afară în întuneric. Indiferent ce a ales, a pierdut locul de onoare din casă, deoarece acesta a fost cedat fiului mai tânăr. Tatăl i-a oferit fiului mai tânăr un inel și dreptul de a sta la dreapta sa.

Este o mare diferență între fiii rătăcitori și fiii mai mari. Fiii rătăcitori se conving singuri de păcat, se pocăiesc și nu caută un loc de vază în biserică. Vor să fie robi până la sfârșitul vieții. Ei sunt cu adevărat zdrobiți. Fiilor mai mari trebuie să le vorbești mereu până îi convingi. Și chiar după ce îi convingi vor să-și recapete locul de onoare în biserică – ca regi, nu ca robi.

Regele Saul a știut că a păcătuit, dar a vrut să-și mărturisească păcatul în particular înaintea lui Samuel. El a spus: “Am păcătuit. Acum, te rog,       cinstește-mă în fața bătrânilor poporului meu și în fața lui Israel” (1 Sam. 15:30). Regele David a păcătuit mai grav decât Saul, dar a scris un Psalm în care își mărturisește păcatul și pocăința (Psalm 51).

Isus le-a spus fariseilor că păcatul lor cel mai mare este că încearcă să se justifice înaintea oamenilor (Luca 16:15). Dumnezeu urăște acest păcat mai mult ca oricare altul. Nu este prea mare nădejde pentru un apostat care încearcă să se justifice înaintea oamenilor.

Cuvântul lui Dumnezeu pentru păcătoși este: “Recunoaște-ți nelegiuirea” (Ieremia 3:13).

Cine are urechi de auzit, să audă!