Toate poruncile lui Dumnezeu sunt pentru binele nostru – Zac Poonen

 

Dumnezeu a pretins întodeauna ascultare din partea omului. Sub Vechiul Legământ, Israeliţilor le-au fost date poruncile pentru a le îndeplini. Au descoperit însă că nu pot ţine legile lui Dumnezeu la perfecţie.

 

Sub Noul Legământ Dumnezeu promite să scrie legile Lui în inimile şi minţile noastre, nu numai pentru a-L asculta ci a ne fi drag să-L ascultăm. Promisiunea lui Dumnezeu este „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” (Ezechiel 36:27).

 

Doar ascultând de poruncile Lui putem avea părtăşie cu Dumnezeu.

 

 

Ascultarea însă, este ceva ce mulţi creştini nu au înţeles. Majoritatea creştinilor au înţeles aşa de greşit „harul” încât consideră ascultarea ca fiind o cerinţă a Vechiului Legământ. Ca rezultat, legile lui Dumnezeu sunt considerate a fi o sarcină grea. Aceasta este o înşelătorie satanică. Este rezultatul unei necunoaşteri a dragostei lui Dumnezeu. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt pentru binele nostru şi sunt menite să ne facă liberi. Toate îşi au originea în inima lui Dumnezeu care ne iubeşte în mod desăvârşit.

 

Moise spune (cu privire la darea legilor de către Dumnezeu lui Israel la Sinai): „La dreapta lui Dumnezeu era un foc al legii pentru poporul Lui – adevărat (aceasta dovedeşte) că El iubeşte pe poporul Lui.” (Deuteronom 33:2,3 ). Faptul că Dumnezeu ne dă legile Lui este o dovadă a dragostei Lui imense pentru noi.

 

Unele din legile lui Dumnezeu se poate să necesite spirit de sacrificiu din partea noastră. Însă pe termen lung vom descoperi că ele sunt înspre binele nostru. Un tată nu dă porunci copiilor săi pentru a-i împovăra sau a-i răni – ci doar pentru a-i ajuta. În acest fel ar trebui să privim şi noi poruncile pe care ni le dă Dumnezeu. A avea credinţă înseamnă a te încrede într-un Dumnezeu care este perfect în dragoste. Când avem o astfel de credinţă ne vom desfăta în a împlini poruncile lui Dumnezeu cu orice preţ.

 

Aici vedem motivul pentru multele noastre înfrângeri. Diavolul a convins oamenii că poruncile lui Dumnezeu sunt fie de prisos, fie sunt o povară. Dacă nu înţelegem de ce Dumnezeu ne cheamă să facem ceva, aceasta dovedeşte doar propria noastră imaturitate. Într-o zi, când vom fi puţin mai maturi vom înţelege.

 

Când copiii sunt obligaţi să meargă la şcoală, probabil nu înţeleg de ce părinţii lor nu le permit să stea acasă şi să se joace. Vor crede poate că părinţii lor sunt foarte stricţi cu ei. Dragostea este însă aceea ce îi face pe aceşti părinţi să-şi oblige copii să obţină o educaţie.

 

Asemeni acelor copilaşi, şi noi deseori nu înţelegem căile lui Dumnezeu. Însă, dacă am crezut în dragostea Lui, vom asculta de tot Cuvântul Lui şi ne vom supune tuturor îndrumărilor Lui, fără nici o întrebare.

 

Luaţi în considerare suferinţa. De ce permite un Dumnezeu al dragostei să trecem prin suferinţă? Pentru că suferinţa este parte a programei în educaţia noastră spirituală. Prin suferinţă Dumnezeu ne conduce înspre maturitate. Dacă nu ai fi avut multe oportunităţi de suferinţă, cu siguranţă nu ai fi învăţat mult în viaţă care să aibă vreo valoare spirituală.

 

Probabil că ai murmurat şi te-ai văitat atât de mult ultima dată când ai avut puţină suferinţă, încât Dumnezeu te lasă acum să mergi pe propia-ţi cale. Este trist atunci când Dumnezeu te pune pe raft în felul acesta. Eu aş prefera să trec prin suferinţă în fiecare zi din viaţa mea decât să fiu pus de-o parte pe-un raft de către Dumnezeu.

 

Este absurd să ne comparam cu alţii atunci când trecem prin suferinţă. Ar fi ca şi cum copii tăi s-ar întreba de ce ei trebuie să meargă la şcoală când copiii săraci din mahalale pot să se joace în noroi toată ziua. Toate modurile de tratare ale lui Dumnezeu cu noi sunt în perfectă dragoste. El vrea ca noi să fim fericiţi – nu cu fericirea superficială, goală a acestei lumi, ci cu acea adâncă, veşnică fericire care vine prin sfinţenia vieţii. Şi nu există nici o altă cale de a deveni sfânt decât prin suferinţă.

 

„Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.” (Evrei 12:10)

 

Isus a fost cel mai fericit om Care a trăit vreodată pe pământ. Şi totuşi a fost Acela care a suferit cel mai mult. Bucuria Lui a venit din împlinirea voii Tatălui Său – şi nu având un drum uşor în viaţă. Cunoştea pe Tatăl ca dragoste perfectă şi s-a supus cu bucurie oricărui lucru pe care Tatăl i l-a trimis în cale. Acesta a fost secretul vieţii Lui.