Zac POONEN – Timişoara, 17.04.2008
Rezumatul mesajului de la Biserica „Poarta Cerului” Timişoara
Mântuirea înseamnă atât iertarea păcatului, cât şi puterea de a birui păcatul.
„ISUS a zis Iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi.”” – Ioan 8:32.
Domnul ISUS a considerat că problema fundamentală a oamenilor dealungul istoriei, din toate culturile şi din toate popoarele, gravitează în jurul libertăţii sau a robiei.
Într-un mod cu totul special, El a legat libertatea de păcat şi a mutat accentul de pe alegerile dictate de bunul plac, pe împlinirea voii lui Dumnezeu.
Esenţa păcatului constă în a face voia ta proprie în ciuda faptului că aceasta îţi distruge treptat viaţa; iar, esenţa sfinţeniei, constă în a face voia lui Dumnezeu care duce progresiv spre fructificarea la maxim a vieţii de acum, şi care, în plus, dă omului dreptul la viaţa veşnică. În final, păcatul înrobeşte viaţa, iar sfinţenia înseamnă cea mai înaltă formă de libertate.
Fiecare om îşi poate urmării din afară libertatea sau robia observând dacă este stăpân sau nu asupra căilor de împlinire a nevoilor fundamentale ale vieţii. De pildă, are sau nu controlul asupra relaţiilor cu semenii, a mâniei şi urii, a banilor şi averii, a mâncării şi băuturii, a sexualităţi şi zonelor distractive, etc.
Omul care se află pe calea păcatului poate constata că devine dependent de el, pierzând controlul asupra voinţei şi deciziilor sale. În acest caz, el este rob al păcatului.
Astfel, spiritualitatea creştină nu se măsoară în primul rând prin cultură sau religie, ci prin biruinţa asupra păcatului. Aceasta va defini în final gradul de libertate sau de robie al fiecărui om.
În mod paradoxal, în Evanghelia după Ioan, capitolul 8, Domnul ISUS a arătat că religia care ar trebui să fie calea obţinerii libertăţii spirituale, poate deveni una dintre cele mai grave forme de robie spirituală. Domnul ISUS a avut cele mai mari probleme cu oamenii religioşi ai vremii Sale. Ei nu-L mai cunoşteau în mod personal pe Domnul, ca Moise şi proorocii pe care-i citau, ci au produs propria lor interpretare tradiţională a Scripturii. Astfel, prin învăţătura şi modul lor de viaţă, au întreţinut o mare confuzie: Ei cunoşteau Scriptura; ISUS ştia Scriptura. Ei se rugau; ISUS se ruga. Ei posteau; ISUS postea, etc.
Care era totuşi diferenţa?
Una singură: ISUS a biruit pe deplin păcatul: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” – Ioan 8:46). Iar, marii cărturari şi farisei ai vremii erau controlaţi de minciună şi păcat: „Voi aveţi de tată pe diavolul…care este mincinos şi tatăl minciunii” – Ioan 8:44).
Revenind la zilele noastre, întrebarea este: De ce n-au creştinii biruinţă?
După Ioan 8, un prim răspuns constă în faptul că nu cunosc un adevăr fundamental cu privire la păcat!
Omul a fost făcut ca să stăpânească pământul (Genesa 1:26). În loc de aceasta, Adam a ajuns să fie robul dorinţelor sale păcătoase. De asemenea, nici urmaşii lui n-au mai fost stăpâni. Cain, este primul om pe care Dumnezeu îl întreabă. „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?” – Geneza 4:6. Mânia şi faţa tristă erau semnele pierderii iminente a controlului. Acestea sunt lucrurile grave care apar înaintea crimei. Dumnezeu însuşi a intervenit ca să-l conştientizeze şi să-l pună pe direcţia de bază: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” – Geneza 4:7.
Încă din VT, Dumnezeu anunţă că vrea ca să avem putere asupra păcatului. Dar, acest lucru s-a întâmplat numai în NT. Lucrul nou care apare aici este dat de diferenţa care este între iertare şi mântuire. Iertarea este numai o parte a mântuirii şi se referă la rezolvarea vinei păcatului. Cel iertat este eliberat de vină. Dar, rămânerea numai la acest aspect nu este suficient, ci trebuie să avem biruinţă deplină asupra păcatelor. Numai atunci eşti liber şi numai atunci eşti mântuit când stăpâneşti peste înclinaţiile păcătoase şi nu mai continui să trăieşti în păcat. Aceasta înseamnă că ai putere asupra păcatului. Aici apar diferenţe dintre Vechiul Testament (VT) şi Noul Testament (NT):
„Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” – Romani 6:12.
După Psalmul 103, oamenii din VT urmăreau patru lucruri:
– Iertarea păcatelor, vindecarea, eliberarea de iad şi prosperitatea materială:
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea, şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.”- Psalmi 103:1-5.
Cel care rămâne la aceste lucruri este încă în vremurile VT. El n-a înţeles că iertarea şi binecuvântările lui Dumnezeu sunt numai un bonus suplimentar, şi nicidecum, partea principală a relaţiei sfinte cu Dumnezeu. El doreşte să ne facă sănătoşi din punct de vedere spiritual, căci sănătatea este mai bună ca vindecarea. Orice om sănătos din punct de vedere spiritual este sfânt.
– Totodată, pentru a îndeplini anumite lucrări ocazionale, oamenii din VT primeau Duhul Sfânt, prin care făceau anumite minuni şi lucrări exterioare lor:
o Samson a avut o aşa mare putere că a învins filistenii, dar n-a avut putere lăuntrică să învingă înclinaţiile sale sexuale.
o David a învins pe Goliat, dar n-a rezista să facă faţă privirii păcătoase.
o Evreii din Egipt, au avut credinţă să iasă din ţara robiei, dar n-au avut credinţă ca să intre. Din 600.000 de bărbaţi, au intrat în Canaan numai doi, Iosua şi Caleb. Ei au avut credinţa că Cel care i-a scos cu semne şi minuni, de asemenea, are puterea să-i facă biruitori în faţa uriaşilor.
NT debutează cu două mari făgăduinţe despre lucrarea lui Hristos:
„Ea (Maria) va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” – Matei 1:21.
„… Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” – Matei 3:11.
În esenţă, lucrarea mântuitoare a lui Hristos constă în iertarea şi curăţirea de păcate:
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” – 1 Ioan 1:9.
Aceasta explică diferenţa dintre Evrei 11 şi 12. În capitolul 11 sunt prezentaţi eroii credinţei. Prin credinţă şi prin Duhul Sfânt ei au făcut lucrări mari. Primele trei versete din capitolul 12 ar fi trebuit să facă parte din capitolul anterior. Aici este prezentat Cel mai mare erou al credinţei. Prin credinţă, ISUS a reuşit să facă în totalitate voia Tatălui, având biruinţă totală asupra păcatului:
„Şi noi, deci, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şede la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă, deci, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.” – Evrei 12:1-4.
Când a venit El pe pământ, a renunţat la toate prerogativele Sale divine şi a îmbrăcat condiţia umană limitată, cu toate înclinaţiile irezistibile spre păcat. Numai aşa a putut să se asemene oamenilor şi să le poată veni în ajutor: „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce Sunt ispitiţi.” – Evrei 2:17-18. În alte condiţii, nu putea fi Mântuitorul nostru. Dar, prin credinţă, ISUS nu şi-a făcut voia Sa, care ar fi însemnat păcat, ci a făcut voia Tatălui, care a însemnat sfinţenie. Aceasta este şi cale sfinţirii noastre.
Prin credinţă şi plin de Duhul Sfânt, ISUS a rămas în adevăr, total dependent de Tatăl ceresc, reuşind să trăiască o viaţă de biruinţă totală asupra păcatului. El este prima demonstraţie că omul poate împlinii voia lui Dumnezeu, şi, totodată, un model despre cum se poate obţine biruinţa. El a trăit ca un om liber faţă de păcat, aşa încât a putut să ne spună în final că: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” – Ioan 14:6.
Orice om mântuit trebuie şi poate trăi ca ISUS. Aceasta este promisiunea şi lucrarea harului lui Dumnezeu. Mântuirea include atât iertarea pentru vina păcatelor, cât şi eliberarea de sub puterea păcatului.
Numai un om mântuit este liber şi numai un om care a scăpat de robia păcatului este mântuit. A te declara creştin şi a fi rob al păcatului nu înseamnă că eşti mântuit, ci că eşti un om religios, dar fără Dumnezeu.
ISUS a venit ca să fim liberi!