Zac POONEN – Frumusete in loc de cenusa – Comunitatea Crestina Evanghelica Harul

Disponibilă în limbile română şi engleză

Titlul cărţii în limba engleză este: Beauty For Ashes,

postată pe pagina de WEB: http://www.cfcindia.com/

Drept de autor – Zac Poonen
Această carte este sub incidenţa dreptului de autor pentru a preveni abuzurile.
Este interzisă retipărirea sau traducerea acestei cărţi fără permisiunea scrisă a autorului.

Sunt permise totuşi descărcarea şi tipărirea acestui material
în condiţiile în care se va utiliza pentru distribuţia
GRATUITĂ, în condiţiile în care NU se vor face
MODIFICĂRI, în condiţiile în care vor fi menţionate
NUMELE ŞI ADRESA AUTORULUI
şi în condiţiile în care această notă de drept de autor
este inclusă în fiecare listare.

Pentru mai multe informaţii privind ediţia în limba română, vă rugăm să contactaţi:
Editura ALFA SOFTWARE Zalău, Judeţul Sălaj, ROMÂNIA
450098 – Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl. A27, Parter
Telefon/Fax: +40-260-662.112 sau 612.777
E-mail: [email protected]
Web: harulzalau.ro

sau, direct autorul:

Zac POONEN
16 DaCosta Square,
Bangalore – 560084, India
Webpage: http://www.poonen.org/zac
sau
Christian Fellowship Centre
40 DaCosta Square
St. Thomas Town
Bangalore – 560084, Karnataka, India
Phone: +91-80-25477103, Fax: +91-80-41251291
Webpage: www.cfcindia.com

Textele biblice sunt scrise între ghilimele, cu caractere italice
şi sunt citate din versiunea Dumitru Cornilescu.
Celelalte citate biblice, care nu sunt scrise cu caractere italice,
sunt parafrazări contextuale utilizate de autor (Nota trad.).

Zac POONEN

Frumuseţe în loc de cenuşă

Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului

Pentru ANNIE

soţia mea devotată

care stătea credincioasă în spatele scenei

şi mă sprijinea în slujirea mea.

Gura n-ar putea vorbi,

nici mâna n-ar putea scrie,

dacă inima n-ar pompa sângele vieţii în ele.

CUPRINS

Capitolul 1

CORUPŢIA VIEŢII EU-LUI

Capitolul 2

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

(I.) A fi zdrobit

Capitolul 3

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

(II.) A fi golit

Capitolul 4

FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS

Capitolul 1

CORUPŢIA VIEŢII EU-LUI

Dacă, întâi de toate, nu vedem măcar puţin din totala putreziciune a vieţii eului, atunci niciodată nu ne vom putea bucura de eliberarea de viaţa egoistă. Haideţi să ne uităm în pilda fiului risipitor din Luca 15, la fiul cel mare, pentru că exemplul lui ilustrează, probabil, mai bine decât oricare alt exemplu din Biblie stricăciunea cumplită a vieţii eului.

În această pildă fiul cel tânăr este considerat, de obicei, mai rău dintre cei doi băieţi. Însă, pe măsură ce ne uităm mai atent la fratele mai mare, vom descoperi că în ochii lui Dumnezeu acesta era la fel de rău, dacă nu şi mai rău. Este adevărat că el nu a comis aceleaşi păcate la fel ca şi fratele său mai tânăr, dar era centrat pe sine şi în inima lui era strâmbătate.

Depravarea totală a omului

Inima omului este, în esenţă, la fel în cazul fiecărei persoane. Când Biblia descrie inima omului ca „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), ea se referă la toţi urmaşii lui Adam. Poate că rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi faptul că am fost crescuţi într-un mediu protejat ne-au reţinut de la căderea în păcatele scandaloase în care au căzut alţii, însă, datorită acestor circumstanţe, noi nu ne putem considera mai buni decât ei. Căci, dacă am fi fost supuşi la aceleaşi presiuni ca şi ei, am fi ajuns în mod sigur la comiterea aceloraşi păcate. Poate că este umilitor pentru noi să recunoaştem acest fapt, dar acesta e adevărul. Cu cât mai repede ne dăm seama de realitatea aceasta, cu atât mai repede vom experimenta eliberarea. Pavel a recunoscut că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas înspre libertate (Romani 8:2).

Oamenii se uită la aparenţa exterioară şi îi consideră pe unii buni, iar pe alţii răi; dar Dumnezeu, care se uită la inimă, vede că toţi oamenii se află în aceeaşi condiţie spirituală. Biblia ne învaţă că toţi oamenii sunt într-o stare depravată. Luaţi de exemplu pasajul din Romani 3:10-12 care spune: „Nu este nici un om neprihănit” – şi chiar dacă am gândi că-i o exagerare, Scriptura continuă spunând – nici unul măcar”. Pasajul din Romani 3:10 – 20 pronunţă verdictul final al vinovăţiei întregii omeniri, şi anume, al tuturor oamenilor ne-religioşi, dar şi al tuturor oamenilor religioşi. În Romani 1:18-32 avem o descriere a „fiului tânăr” a cărui necredincioşie şi imoralitate sunt evidente. În Romani capitolul 2, însă, avem un portret al „fiului celui mare” – omul religios, care este un păcătos la fel de rău. După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt închide procesul, spunând că ambele tabere sunt la fel de vinovate. Nu există nicio diferenţă între una şi cealaltă.

Omul este total depravat, într-adevăr, şi dacă Dumnezeu nu Îşi întinde mâna şi nu face ceva pentru om, în mod sigur nu mai există vreo speranţă pentru el.

Centrarea pe sine

Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate simboliza un lucrător creştin. Dacă tatăl din pildă este un simbol al lui Dumnezeu, atunci pe bună dreptate putem considera că fiul mai mare îl simbolizează pe un creştin activ, fiindcă în pildă îl vedem venind acasă după o zi de muncă, petrecută pe ogoarele tatălui său. Nu era vorba aici de un tânăr leneş care stătea acasă şi consuma în plăceri averea tatălui său, ci de unul care lucra din greu pentru tatăl său, unul care aparent îl iubea mai mult pe tatăl său decât fratele lui mai tânăr, căci, spre deosebire de acesta din urmă, el nu a plecat de acasă, risipind averea tatălui său. Era aparent mai devotat, dar de fapt, după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele lui mai tânăr. Este imaginea unui credincios activ în lucrarea Domnului care aparent este plin de devotament faţă de Domnul său, dar de fapt centrat pe sine însuşi.

Dumnezeu a creat această lume având anumite legi (principii) de funcţionare. Dacă acele legi sunt încălcate, urmează în mod necesar o pierdere sau o pagubă. Uitaţi-vă, de exemplu, la o lege: Dumnezeu a făcut ca Pământul să se învârtă în jurul Soarelui. Dacă Pământul ar avea o voinţă proprie şi ar decide, într-o zi, ca în mişcarea lui să nu mai fie centrat pe Soare, ci doar pe sine însuşi, s-ar produce o catastrofă care ar provoca stingerea vieţii de pe Pământ. Moartea ar surveni imediat.

În acelaşi fel, Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când L-a refuzat pe Dumnezeu, ca Centru al său, şi a ales să fie centrat pe sine însuşi (acest refuz fiind prezent, în mod implicit, în alegerea lui de a mânca din pomul interzis de Dumnezeu) a murit, după cum îi spusese Dumnezeu.

Există aici o lecţie importantă pentru noi: în măsura în care viaţa şi slujirea noastră creştină sunt centrate pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom experimenta moartea spirituală, în ciuda faptului că am fost născuţi din nou şi în pofida fundamentalismului nostru. De asemenea, într-un mod cu totul inconştient, prin activitatea noastră vom transmite, apoi, şi altora aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de lucrători eficienţi şi zeloşi ai lui Dumnezeu (cum a avut probabil şi fiul cel mare), dar se prea poate că merităm mustrarea Domnului: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). Cu alte cuvinte: „ştiu că ai reputaţia unui creştin viu şi activ, dar eşti mort”. Există pericolul unei astfel de tragedii în lucrarea creştină. Mulţi lucrători creştini trăiesc din reputaţia numelui lor, reputaţie pe care ei înşişi au creat-o. Ei sunt admiraţi de oameni, dar sunt adesea inconştienţi de faptul că Dumnezeu îi vede într-o lumină total diferită. Chiar dacă predică minunat, ei sunt incapabili să elibereze pe alţii atâta timp cât ei înşişi nu au fost eliberaţi de centrarea pe sine!

Iată dar, prin exemplul negativ al fiului mai mare din pildă, un avertisment pentru fiecare dintre noi.

Să recunoaştem răul dinăuntru

Pentru a scoate la iveală viaţa coruptă a eului care zace înăuntrul nostru, Dumnezeu lasă adesea vremuri de presiune în vieţile noastre, în care ne putem vedea aşa cum suntem cu adevărat. Ne vine foarte uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele în care ne găsim sunt confortabile. Ne putem înşela cu privire la adevărata stare a inimii noastre când nu ne confruntăm cu probleme, nimeni nu ne irită, lucrurile merg ca pe roate şi colaboratorii noştri sunt prietenoşi cu noi; dar poleiala de spiritualitate dispare atunci când colegul ne ia peste picior, sau vecinul este ostil faţă de noi. Atunci eul nostru se va manifesta în toată urâţenia lui.

Aceasta i s-a întâmplat şi fiului cel mare. Când fratele lui mai tânăr a fost primit cu cinste, el „s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă”. Nimeni n-ar fi crezut că fiul mai mare ar putea reacţiona iritat. El părea tot timpul o persoană aşa de agreabilă! Însă el niciodată înainte nu s-a mai confruntat cu o astfel de presiune. Adevăratul lui caracter ieşise acum la iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Nu. Provocarea a scos doar la suprafaţă ceea ce era şi până atunci înăuntrul lui.

Amy Carmichael a spus că „un pahar plin cu apă dulce nu poate vărsa nici măcar un strop de apă amară, oricât de brusc ar fi scuturat”. Dacă din vieţile şi de pe buzele noastre iese „apă” amară, aceasta se datorează prezenţei continue a acelei „ape” înăuntrul nostru. Nu provocarea sau enervarea sunt cele care ne fac plini de amărăciune şi neduhovniceşti. Ele doar scot la iveală ceea ce a existat deja în noi. Aşa că trebuie să fim profund mulţumitori lui Dumnezeu pentru astfel de perioade, prin care trecând putem vedea putreziciunea naturii omeneşti din noi. Dacă nu ar exista astfel de ocazii nu am putea ajunge niciodată la descoperirea cutremurătoare că înăuntrul nostru există o sursă de infecţie şi că nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească.

Tot de aici reiese şi faptul că refularea nu este totuna cu biruinţa. S-ar putea ca într-o situaţie critică o persoană să izbucnească într-un acces de furie, în timp ce alta, cu o capacitate mai mare de a-şi înăbuşi pornirile, fierbe de mânie numai pe dinăuntru fără să rostească vreun cuvânt nepotrivit. Probabil că această a doua persoană va fi numită de oameni blajină şi supusă, dar Dumnezeu, care vede ce este în adâncul inimii, ştie că ambele persoane s-au mâniat şi le consideră la fel de păcătoase. Comportamentul exterior a fost diferit numai din cauza diferenţei de temperament, şi nu din cauza transformării făcute de Dumnezeu.

Dacă refularea ar însemna biruinţă, atunci eu sunt de părere că vânzătorii ar fi unii dintre cei mai asemănători oameni cu Hristos. Ei îşi păstrează calmul în interesul afacerii lor şi afişează o atitudine de amabilitate, indiferent cât de mult le suprasolicită clienţii răbdarea şi chiar dacă fierb de mânie înăuntrul lor.

Nu. Refularea nu este biruinţă. Dumnezeu nu vrea să părem a fi eliberaţi şi duhovniceşti, ci vrea ca aceasta să fie realitatea. Pavel a spus: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Acesta e punctul la care vrea să ne aducă Dumnezeu.

Haideţi să ne uităm la caracteristicile vieţii trăite pentru sine, din două perspective: întâi din cea a atitudinii ei faţă de Dumnezeu şi apoi din cea a atitudinii ei faţă de semeni. Ambele le vedem ilustrate prin comportamentul fiului mai mare din pildă.

Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de Dumnezeu

Legalismul

Atitudinea vieţii centrate pe sine atât în raport cu Persoana, cât şi în raport cu slujirea lui Dumnezeu este caracterizată de un duh de legalism. Eul poate încerca să-L slujească pe Dumnezeu. Poate fi chiar foarte activ în slujire, dar întotdeauna această slujire este una legalistă. Eul este mereu în căutarea unui contraserviciu făcut de Dumnezeu, în schimbul slujirii oferite de el. Fiul mai mare îi spune tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied”. În toţi acei ani, amintiţi de fiul cel mare, el îl slujise pe tatăl său pentru o recompensă, dar acest lucru nu a fost evident până acum. Acest moment de presiune a scos la iveală adevărul.

Acesta e modul în care îl slujeşte eul pe Dumnezeu – nu de bunăvoie, nu cu bucurie, nu ca un rod natural al părtăşiei, ci cu gândul la o recompensă. Eul poate chiar să se aştepte la un contraserviciu sub forma unei binecuvântări spirituale, dar şi în acest caz slujirea este una legalistă şi ca atare inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său aspru şi nemilos, pentru că nu a răsplătit slujirea depusă de el în toţi acei ani. El a fost ca acel slujitor din altă pildă, căruia i-a fost dat un talant şi care, la momentul în care a trebuit să dea socoteală la revenirea stăpânului său, a spus: „Ţi-am păstrat talantul în siguranţă [fără a-l investi pentru obţinerea vreunui profit], pentru că m-am temut de tine [că îţi vei însuşi profitul meu], fiindcă eşti un om dificil” (Luca 19:21 versiunea biblică L.B.). Eul din noi Îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că încearcă din răsputeri să-I facă servicii şi continuă să se autocondamne că nu a reuşit să satisfacă cerinţele unui Dumnezeu “atât de pretenţios”!

Nu acesta e modul de slujire pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi. Biblia spune că: „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie” (2 Corinteni 9:7). La fel, şi în privinţa slujirii Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel ce slujeşte cu bucurie, nu din frica pedepsei şi nu de silă. Decât să I se aducă slujiri de silă, El preferă să nu fie slujit deloc. Când un om slujeşte pentru un contraserviciu nu durează mult şi el va începe să se plângă lui Dumnezeu că nu este suficient de binecuvântat. Lucrurile merg şi mai prost când cel nemulţumit constată că alt om este mai binecuvântat decât el.

Oare comparăm vreodată munca depusă de noi şi binecuvântările primite cu cele ale altora? Dacă da, această situaţie a putut rezulta numai ca urmare a unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre nişte lucrători care au fost angajaţi de către un anumit om la diferite ore ale zilei. La sfârşitul zilei stăpânul a dat fiecăruia din ei câte un dinar. Cei care au lucrat timpul cel mai îndelungat au venit la stăpân şi au început să se plângă, spunând cam aşa: „cum poţi să ne dai acelaşi salariu ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru un salariu, dar când au primit salariul care le-a fost promis au început să se plângă de faptul că şi altora li s-a dat cât lor (Matei 20:1-16).

Este exact ceea ce vedem la fiul cel mare. El îi spune tatălui său ceva asemănător: „Cum poţi să-i faci toate aceste favoruri fratelui meu? Cel care ţi-a slujit cu credincioşie sunt eu, nu el”.

Când israeliţii L-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire El i-a trimis în captivitate aşa cum le-a promis că va face: „Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, (…) vei sluji vrăjmaşilor tăi” (Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte plăcere în slujirea legalistă.

Deseori, creştinii centraţi pe sine îl slujesc pe Dumnezeu pentru a-şi menţine imaginea de om duhovnicesc în ochii altora. Nu dragostea curată şi fierbinte faţă de Hristos îi ţine activi în lucrarea creştină, ci frica de faptul că, dacă nu ar mai sluji, alţii i-ar considera fireşti (ne-duhovniceşti); iar când îşi aleg o cale uşoară şi bănoasă ei încearcă din răsputeri să-i convingă pe toţi ceilalţi de faptul că Dumnezeu i-a condus pe acea cale. Nu ar fi nevoie de această autojustificare dacă n-ar exista acea teamă ascunsă că alţii ar putea crede mai puţin despre spiritualitatea lor. Câtă încordare şi câtă robie poate fi într-o astfel de slujire a lui Dumnezeu!

Câtă bucurie şi libertate există în slujirea care izvorăşte din iubirea pentru Hristos! Iubirea este untdelemnul care unge mecanismul vieţii noastre pentru a nu scârţâi sau hurui. Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela, dar Biblia spune că acei şapte ani „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20). La fel va fi şi în cazul nostru atunci când slujirea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire. Nu va fi deloc o sforţare sau o corvoadă pentru noi.

Biblia ne spune că relaţia lui Hristos faţă de Biserica Lui este ca aceea a unui soţ faţă de soţia lui. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui, în primul rând? Nu slujirea ei. Scopul primordial pentru care o ia în căsătorie nu este ca ea să-i gătească şi să-i spele hainele. Ceea ce îşi doreşte mai întâi de toate este iubirea ei. Fără aceasta, toate celelalte sunt fără valoare. Ceea ce Îşi doreşte şi Dumnezeu este să Îl iubim.

Indisponibilitatea pentru a fi învăţat

O altă trăsătură a vieţii centrate pe sine este indisponibilitatea pentru a fi învăţat. Când fiul mai mare stătea afară mânios, tatăl său a ieşit la el şi l-a rugat stăruitor să intre în casă. Dar el era încăpăţânat şi refuza să îl asculte.

Cu adevărat „mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13). Cel care crede că ştie toate lucrurile şi, ca atare, nu este dispus să înveţe de la alţii se află într-o stare cu-adevărat regretabilă.

Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu acceptă să fie corectată şi nu îi place să fie criticată. Poate niciodată nu avem o ocazie mai bună pentru testarea spiritualităţii noastre decât atunci când alţii ne contrazic şi ne combat în ceea ce spunem.

A.W.Tozer a spus că, atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii noştri spun mai multe adevăruri despre noi decât prietenii noştri.

Un comportament neînduplecat, încăpăţânat, este un semn clar al unui caracter centrat pe sine. Să ne amintim că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştri indică o atitudine similară a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Dacă nu suntem deschişi la a fi învăţaţi şi corectaţi de fraţii noştri (chiar şi de cei mai tineri dintre ei), aceasta e un semn că suntem plini de noi înşine în ciuda tuturor experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţelor noastre biblice.

Tatăl a stăruit pe lângă fiul mai mare în vederea reconcilierii, dar acesta se simţea rănit şi era plin de autocompătimire. Creştinul centrat pe sine iubeşte linguşirile îmbietoare şi motivarea bunei lui dispoziţii, aşteptând să fie răsfăţat de alţii – chiar şi de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să tot stăruie pe lângă astfel de persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, aceştia s-ar putea să constate că se află complet în afara casei Tatălui, asemenea fiului cel mare.

Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului!

Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de semeni

Invidia şi dorinţa de onoare

Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este nesănătoasă sau e complet distrusă, aceasta afectează în mod inevitabil şi relaţia cu semenii noştri. Când Adam a fost despărţit de viaţa lui Dumnezeu, el şi-a pierdut imediat dragostea şi pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a păcătuit, el şi-a acuzat soţia, spunând ceva de genul: „Doamne, vina nu este a mea, ci a acestei femei”.

În ce priveşte atitudinea faţă de alţii, una din caracteristicile vieţii centrate pe sine este invidia. Fiul cel mare (din pildă) a fost invidios pe fratele său şi această invidie a alimentat mânia lui. În toţi acei ani fiul cel mare era succesorul de necontestat la conducerea întregii case. Slujitorii se aplecau înaintea lui cu respect. Însă acum, dintr-o dată, poziţia lui era ameninţată. Acum în centrul atenţiei a ajuns altcineva. El nu putea suporta să vadă aşa ceva. Invidia, acel „monstru cu ochi verzi”, a şi început să-şi înalţe capul ameninţător în inima lui.

Viaţa centrată pe sine iubeşte atenţia ce i se acordă de cei din jur. Iubeşte lauda oamenilor şi este încântată să fie ea singură obiectul admiraţiei tuturor. Îi place să fie la nivelul cel mai înalt şi atrage mereu atenţia celorlalţi, într-un fel sau altul. Creştinul centrat pe sine caută ocazii să spună altora ce a făcut el pentru Domnul, poate chiar într-un mod foarte pios, dar în secret aşteaptă aprecierea lor. El este foarte nefericit şi neliniştit atunci când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai bine decât el.

Credinciosul centrat pe sine este iritabil şi ultrasensibil. El doreşte să fie recunoscut de alţii şi ca oamenii să vină să-i ceară sfaturile. De fapt, el ar fi foarte ofensat dacă nu ar fi consultat la vreo şedinţă a comitetului bisericii. El are o părere atât de înaltă despre sine însuşi, încât nu se mai satură să vorbească, gândind că toţi cei din jur au nevoie de sfaturile lui valoroase. Există creştini cărora le vine greu să-şi închidă gura după ce şi-au deschis-o şi care continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn că eul nu e răstignit.

Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să treacă de bunăvoie şi cu bucurie pe locul doi. El este tulburat atunci când altcuiva i se dă poziţia de conducător, iar el însuşi este plasat pe o poziţie secundară, de subordonare. Singurul caz în care acceptă locul doi este atunci când întrevede posibilitatea ca în viitor, la retragerea liderului, să treacă el pe locul întâi.

Se spunea despre Kaiserul german că, oriunde mergea, mereu îşi dorea să fie el în centrul atenţiei. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, şi-ar fi dorit să fi fost el bebeluşul, dacă mergea la nuntă, şi-ar fi dorit să fi fost el mireasa şi dacă mergea la o înmormântare, şi-ar fi dorit să fi fost el cadavrul! Să nu uităm că inima lui nu era cu nimic mai rea decât a noastră.

Centrarea pe sine care există într-un om îl face să atragă atenţia altora asupra sa, chiar şi în activităţi considerate a fi dintre cele mai sfinte, cum ar fi: ţinerea unei predici şi chiar înălţarea unei rugăciuni către Dumnezeu. Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a acelora pe care-i slujeşte, pentru că atrage oamenii la el însuşi, şi nu la Hristos. Un adevărat om al lui Dumnezeu îi va atrage întotdeauna pe oameni dincolo de el însuşi, la Hristos. La aceasta ne cheamă Dumnezeu pe fiecare dintre noi, dar cât de puţini fac aceasta cu-adevărat!

Împiedicarea lucrătorilor mai tineri

Un lider creştin centrat pe sine îi împiedică pe cei de sub autoritatea lui să devină lideri pentru ca poziţia lui să nu fie ameninţată. Aşa că slujeşte într-un astfel de mod, încât persoana lui să devină o necesitate pentru aceia cărora le slujeşte. Aceasta e în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine s-a făcut o necesitate pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este necesitatea absolută pentru orice suflet omenesc. Fie ca niciunul dintre noi să nu încerce vreodată să-I ia locul.

Nimeni nu este absolut necesar în Biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt, poate funcţiona mult mai bine fără ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră “indispensabili”. Trebuie să recunoaştem acest fapt tot timpul. Am citit odată o „reţetă” pentru cultivarea smereniei oricărui suflet care se consideră “absolut necesar”. Se sugera acolo să fie umplută o găleată cu apă iar “slujitorul absolut necesar” să-şi introducă mâna în apă, până la jumătatea braţului, şi apoi să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care va lipsi el atunci când va pleca. Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este absolut necesar.

Când ne cere Dumnezeu, noi trebuie să fim dispuşi să ne tragem la o parte. Însă creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată aşa ceva; el va încerca să îşi menţină poziţia cât de mult posibil. Mulţi astfel de “lideri creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă, treptat, în decor şi să lase pe altcineva în locul lor.

Aţi auzit, probabil, zicala că „succesul fără succesor este un rateu”. Isus a recunoscut acest adevăr şi i-a învăţat pe oameni să-I continue lucrarea. În trei ani şi jumătate, El a pregătit oameni care să-I conducă lucrarea mai departe. Ce exemplu minunat pentru noi!

Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să ducă mai departe lucrarea. În 2 Timotei 2:2 el i-a spus lui Timotei: „ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii [pe cei din generaţia a patra]”. În esenţă, mesajul lui Pavel este următorul: „Trebuie să vă asiguraţi că aţi pregătit oameni cărora să le încredinţaţi această comoară. Nu mai împiedicaţi ridicarea slujitorilor mai tineri decât voi”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc valabilitatea principiului că: „succesul fără succesor este un rateu”, însă mulţi slujitori creştini nu au recunoscut-o. Cu adevărat: „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8).

Într-adevăr, nimic altceva, doar atitudinea centrării pe sine îl face pe om invidios faţă de altul care este mai tânăr decât el şi poate face lucrurile mai bine ca el. Cain a fost invidios datorită faptului că Dumnezeu îl primise pe Abel, în timp ce pe el l-a respins. Poate că situaţia ar fi fost suportabilă dacă Abel ar fi fost mai în vârstă decât de el. Însă îngrozitorul fapt că fratele lui mai tânăr fusese promovat în locul lui, l-a înfuriat îndeajuns de mult pentru a-l ucide pe Abel.

Vedem acelaşi fenomen în cazul lui Iosif şi al fraţilor lui. Iosif primea descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe toţi cei zece fraţi ai lui mai mari să fiarbă de invidie într-o măsură aşa de mare, încât vroiau să-l omoare.

Regele Saul a fost invidios pe tânărul David, pentru că femeile cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”. Din acea zi a hotărât să-l omoare. Istoria omenirii şi, din păcate, şi istoria bisericii e plină de acelaşi gen de întâmplări, ce se repetă periodic.

În acelaşi fel, fariseii, care erau trecuţi de vârsta tinereţii, văzând popularitatea tânărului Isus din Nazaret, erau invidioşi pe El şi au hotărât să-l ucidă cu orice preţ.

Pe de altă parte, ce contrast plin de prospeţime ne oferă, în Noul Testament, priveliştea unui om ca Barnaba! Acest lucrător experimentat l-a luat pe Pavel sub aripa lui, în condiţiile în care acesta din urmă era un novice pe Calea Domnului şi când toţi ceilalţi se fereau de el. Barnaba l-a ajutat să se integreze în adunarea creştinilor din Antiohia şi l-a încurajat. În Faptele Apostolilor capitolul 13 citim că Barnaba şi Pavel au ieşit împreună într-o călătorie misionară în care Barnaba a văzut că Dumnezeu îl cheamă pe acest lucrător junior, Pavel, la o lucrare mai mare decât a lui şi, înţelegând aceasta, a făcut de bunăvoie „un pas înapoi” din funcţia de conducător al lucrării şi, motivat fiind de evlavie, a lăsat ca accentul să fie mutat de pe persoana lui, pe persoana lui Pavel. Astfel, în cartea Faptele Apostolilor, expresia „Barnaba şi Pavel” se transformă, aproape pe neobservate, în „Pavel şi Barnaba”. Biserica creştină din zilele noastre suferă tocmai datorită faptului că sunt puţini creştini ca Barnaba, care ştiu să facă un pas înapoi, predând altora funcţia de conducere şi permiţând ca recunoaşterea socială a acestei funcţii să revină altora. Când e vorba de lucruri fără importanţă noi suntem dispuşi să facem un pas înapoi şi să dăm întâietate altora. De exemplu, gestul de a ne trage înapoi înaintea altei persoane când intrăm pe o uşă nu ne deranjează deloc, dar nu suntem aşa de pregătiţi să facem un pas înapoi în lucrurile care contează, cum ar fi poziţia de conducere în biserică. Viaţa eului nostru este atât de necinstită! Putem avea o falsă umilinţă în lucruri care nu au însemnătate, dar, când vin în discuţie lucruri care afectează prestigiul nostru, abia atunci ne putem vedea adevărata faţă.

Mândria

Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre propria-i persoană. Fiul cel mare a spus „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Luca 15:29). Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl său. Mândria se ridică în inima noastră nu numai din cauza virtuţilor şi a succeselor, ci şi din cauză că simţim că alţii, din jurul nostru, nu au lucrat aşa de bine ca noi. Mândria este totdeauna rezultatul comparaţiei noastre cu alţii. Dacă alţii din jurul nostru ar fi în mod evident mai buni decât noi, atunci nu am mai simţi mândrie. Dacă în pilda aceasta ar mai fi existat un alt frate care să fi slujit tatălui şi mai credincios decât fiul cel mare, atunci acesta din urmă nu s-ar fi putut simţi mândru în prezenţa acelui frate, dar aici fiul cel mare s-a simţit aşa, deoarece în urma comparaţiei s-a putut evalua pe sine favorabil faţă de fratele mai mic. El îi spune tatălui cam aşa: „eu te-am slujit cu credincioşie, dar uită-te la acest fiu al tău! Ce a făcut el? Ţi-a risipit banii cu femeile prostituate”.

Lucifer a căzut prin mândrie. El s-a comparat pe sine însuşi cu ceilalţi îngeri şi a simţit că cel mai înţelept, mai frumos şi mai înălţat dintre toţi era el. Lucifer a fost heruvimul uns, dar a devenit diavolul. De atunci mulţi alţii au pierdut ungerea lui Dumnezeu în acelaşi mod. Poţi fi ca un înger, dar mândria te poate transforma, într-un singur moment, în diavol.

De această boală erau afectaţi fariseii. Isus le-a stabilit diagnosticul cu precizie în pilda în care fariseul se ruga: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni (…) Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială…” şi dezgustătoarea înşiruire a meritelor proprii parcă nu mai contenea. Aşa este eul. Însă câteodată el se poate manifesta mult mai subtil ca în cazul acelei învăţătoare de la şcoala duminicală care, după ce i-a învăţat această pildă pe copiii din clasa ei, s-a rugat: „Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca fariseul”. Râdem, văzând manifestarea eului, deoarece ne închipuim că noi nu suntem ca acea învăţătoare. Precum straturile multiple ale unei cepe, mândria spirituală este adânc înglobată în noi şi este mascată cu subtilitate, fiind învăluită câteodată chiar în smerenie falsă – care este cea mai rea formă a mândriei!

Lucrătorul creştin centrat pe sine nu este, în mod necesar, unul care să manifeste atitudini de dictator. El are o mulţime de manifestări ale smereniei false în comportamentul exterior, o înfăţişare modestă şi pioasă şi un limbaj al „umilinţei”. Dar pe dinăuntru el se compară pe sine însuşi cu alţii şi se mândreşte cu bunătatea, măreţia şi “smerenia” lui!

Condamnarea altora

O astfel de comparaţie a propriei persoane cu alţii duce în cele din urmă la condamnarea altora, câteodată folosind chiar expresii dure şi sarcastice. Ascultaţi ce îi spune fiul cel mare tatălui: „acest fiu al tău ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El pur şi simplu a presupus ceea ce era mai rău. Când urăşti o persoană este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre ea. Cât de mult l-a încântat pe fiul cel mare să scoată la iveală greşelile fratelui mai tânăr, în loc să le acopere.

Oare vedem numai greşeli în alţi oameni? Ne-am bucurat noi pe ascuns văzând pe cineva căzând, mai ales dacă a fost vorba de cineva de care nu ne-a plăcut? Inimile noastre sunt atât de răutăcioase, încât prăbuşirea altor oameni nu ne întristează deloc. Din contră, suntem într-un fel mulţumiţi pentru că această cădere ne evidenţiază pe noi ca pe nişte oameni mai buni. O astfel de atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe sine.

Oare judecăm noi motivaţiile altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând ceva şi îşi spune: „ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie acelei acţiuni un motiv pământesc. Cât de multe drepturi îşi arogă viaţa eului, chiar şi acela de a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu (fiindcă, la urma urmei, numai Dumnezeu este Cel care poate judeca motivele oamenilor). Pavel ne avertizează: „Aveţi grijă să nu săriţi dintr-odată la concluzii, judecând imediat dacă cineva este un slujitor bun sau nu, ci aşteptaţi, şi în acest scop, venirea Domnului. Când va veni El, va face ca lumina să strălucească, aşa încât toţi vor putea vedea desluşit ce fel de persoane suntem fiecare dintre noi în adâncul inimilor noastre. Atunci toţi vor şti de ce (motivul pentru care) am fost implicaţi în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 4:5 versiunea biblică L.B.). Vom cunoaşte adevăratele motivaţii ale fiecărei persoane numai la revenirea lui Isus, şi nu mai repede.

Lipsa dragostei

Persoana centrată pe sine nu are vreo iubire autentică pentru semenii ei şi aceasta e cauza de bază a răcelii cu care se manifestă faţă de semeni. Ea poate avea pretenţia că arată multă dragoste, dar îi lipseşte iubirea adevărată care este ca a lui Hristos. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl său, nici măcar o singură dată, în toţi acei ani pentru a se oferi voluntar să meargă să-l caute pe fratele lui pierdut. Nu i-a păsat dacă fratele lui era mort sau dacă încă mai trăia. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (versetul 29). Pentru el nu conta ce se întâmpla cu alţii, atâta timp cât el însuşi se simţea fericit.

Oare suntem şi noi la fel de împotmoliţi în noi înşine? Care este atitudinea noastră faţă de cei care au recidivat în păcate şi au căzut de la credinţă? Este mai uşor să iubeşti pe un necredincios decât pe un credincios care a căzut. Dacă avem cu adevărat mila lui Hristos îi vom iubi pe amândoi. În această pildă, fiul cel tânăr este imaginea creştinului căzut. Este uşor să îl condamnăm. Este mult mai greu să-l iubim şi să-l ajutăm. Biblia spune: „Dacă un creştin este biruit de vreun păcat, voi care sunteţi duhovniceşti să-l ajutaţi, cu gingăşie şi cu umilinţă, să ajungă înapoi pe calea cea bună.” (Galateni 6:1 versiunea biblică L.B.); şi din nou: „Dacă vezi pe un creştin păcătuind (…) să Îi ceri lui Dumnezeu să îl ierte iar Dumnezeu îi va da viaţă” (1 Ioan 5:16 versiunea biblică L.B.). Ne rugăm întotdeauna aşa pentru cei care au căzut? Nu. De ce nu? Pentru că suntem atât de centraţi pe noi înşine.

Când căutăm o viaţă mai profundă şi o umblare mai apropiată cu Dumnezeu, să nu uităm că o viaţă duhovnicească mai profundă ar trebui să facă din noi acei oameni care ies la cei pierduţi şi salvează suflete. Dumnezeu nu ne acordă o umblare mai apropiată cu El doar pentru a „ne veseli cu prietenii noştri”. Ne este atât de uşor să ne retragem în micile noastre grupuleţe sfinte (cu cei care cred la fel ca noi) şi să ne gândim doar la delectarea noastră, văzându-i tot timpul cu o treaptă mai jos pe aceia care nu au avut ca noi „experienţe mai profunde de viaţă”. Aceasta nu e deloc o viaţă mai profundă. Din contră, e o viaţă trăită pentru noi înşine sub masca spiritualităţii şi este o scârbă înaintea lui Dumnezeu.

Să nu ne lăsăm înşelaţi. Dacă suntem interesaţi doar în „a ne veseli” (chiar dacă este veselie spirituală) cu alţi membri din „clubul nostru spiritual” şi suntem incapabili să avem părtăşie cu alţi credincioşi, care nu văd lucrurile exact cum le vedem noi, atunci suntem într-o stare de stagnare spirituală. Biblia spune: „Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14). Cuvântul din textul original care s-a tradus cu „iubeşte” este cuvântul grecesc „agapao”, care înseamnă „a preţui, a simţi o afecţiune, un ataşament faţă de, a fi credincios faţă de sau a-şi găsi plăcerea în” persoana iubită. Deci, practic, acest verset înseamnă că dacă nu îi preţuim pe fraţi şi surori (chiar şi pe cei care aparţin altor biserici din afara liniei noastre confesionale), dacă nu simţim o afecţiune, un ataşament faţă de ei, dacă nu le suntem credincioşi şi dacă nu ne găsim plăcerea în ei, atunci, în ciuda tuturor cunoştinţelor noastre biblice şi a experienţelor noastre spirituale, suntem într-o stare de moarte duhovnicească.

Lucrarea primordială a Duhului Sfânt

Doresc să vă spun apăsat că eul moare greu, indiferent că suntem tineri sau în vârstă, indiferent de doctrina “sfinţeniei” pe care o promovăm şi indiferent de câte experienţe şi binecuvântări ne acreditează. Dacă vrem să trăim în biruinţă asupra eului trebuie neapărat să ştim ce înseamnă, în practica de zi cu zi, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Isus. Nu există vreo altă cale. În următoarele capitole vom studia mai detaliat acest principiu.

La acest capitol să amintim, totuşi, că Duhul Sfânt a venit pentru a ne ajuta să ne dăm la moarte viaţa centrată pe sine. În pasajul din Galateni 5:17 Biblia transmite mesajul că „în mod natural nouă ne place să facem acel rău care este exact opusul acelor lucrări pe care Duhul Sfânt ne îndeamnă să le facem; iar lucrurile bune, pe care vrem să le facem când suntem călăuziţi de Duhul, sunt diametral opuse în raport cu dorinţele noastre naturale. Aceste două puteri (viaţa eului nostru şi Duhul Sfânt) se luptă încontinuu pentru a câştiga controlul asupra noastră”.

Mai cu seamă în aceste zile, când mulţi creştini sunt complet dezorientaţi în privinţa lucrării Duhului Sfânt, este bine să ţinem minte că El a venit ca Ajutor, şi anume, pentru a ne ajuta să dăm la moarte faptele firii pământeşti (viaţa eului). El face şi multe alte lucrări, în şi prin noi. Nicidecum să nu dispreţuim vreuna dintre aceste lucrări; dar, dacă nu Îl lăsăm să-Şi facă lucrarea primordială, de a da la moarte viaţa eului nostru, atunci toate celelalte experienţe ale noastre sunt fără valoare.

Biblia spune că „dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului [şi noi tocmai am văzut, în acest capitol, câteva din faptele trupului], veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu [în acest mod] sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14). Deseori versetul 14, care spune că cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii Lui, este citat în afara contextului pentru a se face referire la călăuzirea Duhului în legătură cu anumite acţiuni ale noastre, cum ar fi: unde anume să mergem sau ce anume să facem. În realitate, însă, acest verset este legat de cel precedent şi se referă la faptul că Duhul Sfânt ne călăuzeşte să ne dăm la moarte dorinţele centrate pe noi înşine. Acest verset ne mai învaţă şi faptul că această călăuzire este semnul de identificare al fiilor lui Dumnezeu.

În pilda din Luca 15 observăm că iubirea tatălui a fost la fel de intensă pentru amândoi fiii. Nu l-a iubit cu nimic mai puţin pe fiul cel mare faţă de fiul cel mic. El a ieşit din casă pentru amândoi fiii. Când cel mai tânăr venise acasă, tatăl a ieşit în întâmpinarea lui; iar când fiul cel mare a refuzat să intre în casă, tatăl a ieşit şi la acesta pentru a-l invita înăuntru. De fapt, el chiar îi spune: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău”. Vedeţi măreţia inimii lui Dumnezeu, chiar şi faţă de persoanele care sunt centrate pe sine? El ne iubeşte şi vrea să ne dea tot ce are, dar mai întâi trebuie să ne elibereze de centrarea pe noi înşine.

Dumnezeu nu iubeşte mai mult pe femeia prostituată decât pe fariseul autoîndreptăţit. Îi iubeşte la fel pe amândoi şi L-a dat pe Fiul Său să moară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Însă, răspunsurile care vin din inimile celor doi pot fi diferite; şi, în cele din urmă, acest răspuns este ceea ce face diferenţa în casa Tatălui. Fiul cel mic, care a fost odată departe de casă, stă acum la masă şi se bucură de bogăţiile tatălui. Fiul cel mare, în schimb, care a fost înăuntru tot timpul, este acum afară. Cu adevărat, aşa cum a spus Domnul, mulţi dintre cei care sunt cei dintâi acum vor fi cei de pe urmă în veşnicie şi mulţi dintre cei ce sunt cei din urmă aici vor fi cei dintâi acolo. Numai dacă suntem gata să ne smerim, să ne recunoaştem corupţia şi să răspundem din toata inima la iubirea Tatălui vom putem sărbători împreună cu El, la masa Lui.

Fie ca Domnul să vorbească inimilor noastre!

Capitolul 2

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

(I.) A fi zdrobit

Unul dintre versetele care descriu clar calea care ne conduce, afară din viaţa eului, în toată plinătatea frumuseţii vieţii lui Hristos, este Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Pentru noi, acest verset poate reprezenta doar unul bun de memorat sau unul care poate fi folosit într-o predică impresionantă! Însă pentru apostolul Pavel, care a scris versetul acesta, a însemnat propria lui experienţă. Adevărul din acest verset a preschimbat cenuşa vieţii eului său în frumuseţea vieţii divine, care este proprie lui Hristos. Pentru Pavel, acest schimb a devenit posibil prin faptul că a acceptat moartea faţă de sine însuşi.

Numai atunci poate să se manifeste Isus cu slava Sa în viaţa noastră, când „Eul” este crucificat, adică viaţa trăită pentru noi înşine este dată la moarte. În 2 Corinteni 3:18 citim că Duhul Sfânt ne transformă în imaginea lui Hristos din slavă în slavă. Aceasta este lucrarea primordială a Duhului Sfânt. Zi de zi, an după an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne transforme tot mai mult în asemănarea lui Hristos. Însă calea de la fiecare nivel de slavă înspre următorul este prin cruce. Numai aşa vom cunoaşte abundenţa vieţii lui Hristos – şi nu altfel – dacă, prin Duhul, dăm la moarte viaţa eului nostru.

Astăzi noi nu mai avem acces liber la pomul vieţii, aşa cum l-a avut Adam înainte de cădere. În Geneza 3:24 citim că Dumnezeu „a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii”. Aşa că, înainte de a ne putea împărtăşi din acest pom, trebuie ca sabia înfocată să cadă asupra vieţii eului şi să înjunghie acest eu. Nu există nicio altă cale de a ajunge la viaţa lui Dumnezeu. Calea crucii este singura cale înspre plinătatea vieţii. Despre acest adevăr suntem învăţaţi, atât prin cuvinte simple cât şi prin simboluri, de-a lungul întregii Scripturi: de la Geneza până la Apocalipsa.

Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În acest capitol şi în următorul vom analiza aceste două aspecte ale crucii.

Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu

Iacov este un om care a învăţat din propria lui experienţă ce înseamnă să fii zdrobit. Putem învăţa multe adevăruri din viaţa lui.

Un fapt excelent, pe care-l putem menţiona în legătură cu Biblia, este absoluta ei sinceritate cu care ne relatează greşelile şi căderile celor mai mari oameni, ale căror biografii le înregistrează. Scripturile nu zugrăvesc portretul unor statui ale sfinţilor. În Cuvântul lui Dumnezeu vedem bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost – cu toate calităţile şi defectele lor. Din acest motiv, biografiile personalităţilor biblice sunt o încurajare mai mare pentru noi decât multe biografii scrise în zilele noastre, care tot timpul ascund căderile din viaţa oamenilor despre care relatează şi îi prezintă ca pe nişte supersfinţi.

Iacov a fost un om care era animat de aceleaşi pasiuni ca şi noi. Fără îndoială, el a fost chemat de Dumnezeu şi predestinat din veşnicii să fie un vas ales pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor divine, dar a avut o inimă coruptă şi înşelătoare, aşa cum este şi inima noastră. Dumnezeu cheamă în slujirea Lui oameni obişnuiţi, nu superoameni. Pentru împlinirea scopurilor Sale, El îi cheamă, foarte des, pe oamenii de rând, pe cei dispreţuiţi şi pe cei slabi ai lumii. El nu pune chiar niciun preţ pe iscusinţa proprie a omului şi pe abilităţile acestuia pentru slujirea Lui.

Iacov a trebuit să se întâlnească de mai multe ori în viaţă cu Dumnezeu, dar în relatarea din Geneza există două întâlniri deosebite, care au o semnificaţie specială. Prima a fost la Betel, unde, după ce a văzut în vis o scară „rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer”, a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:10-22). A doua întâlnire a avut loc la Peniel, unde, după ce s-a luptat cu Dumnezeu, a zis: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:24-32). Între aceste două evenimente a trecut un răstimp de douăzeci de ani.

La Betel, Iacov s-a oprit pentru a aşeza tabăra şi citim că „asfinţise soarele” (Geneza 28:11). La prima vedere, această expresie ne informează doar în legătură cu faptul că Iacov a ajuns la Betel la o oră târzie, dar pe măsură ce citim mai departe relatările despre viaţa lui Iacov, în următoarele patru capitole, descoperim că soarele a apus într-adevăr peste viaţa lui şi vedem că în cei douăzeci de ani, care au urmat după acest eveniment, întunericul a crescut în intensitate, devenind tot mai adânc. Însă, această situaţie nu a fost sfârşitul relatării.

La Peniel, Iacov se întâlneşte din nou cu Dumnezeu. Ni se spune că acolo, imediat după întâlnirea lui cu Dumnezeu, „răsărea soarele”, iar el şi-a continuat călătoria (Geneza 32:31). Din nou o menţionare de ordin geografic, dar plină de semnificaţie şi pentru viaţa lui Iacov. Începând cu acea zi, el a devenit un alt om. Întunericul a trecut, iar lumina lui Dumnezeu strălucea de-acum peste viaţa lui.

Dumnezeu ne-a descris acel întuneric, în care era odinioară viaţa lui Iacov, pentru a ne arăta că el fusese un om obişnuit. El a experimentat acelaşi întuneric ca şi noi, dar el a avut şi experienţa unui răsărit de soare în viaţa lui. Iar acest fapt ne încurajează să credem că, indiferent cât ar fi de mare întunericul vieţii eului nostru, avem încă şansa de a vedea răsăritul soarelui, dacă vom păşi pe urmele lui Iacov, la Peniel.

Deci haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov şi să vedem, mai întâi, cum era această viaţă atunci când „soarele a apus”, iar apoi să o vedem cum era ea atunci când „soarele a răsărit”.

Soarele apune

Iacov a ieşit din pântecele mamei lui, ţinându-l de călcâi pe fratele său. „De aceea i-au pus numele Iacov” (Geneza 25:26) (semnificaţia numelui Iacov este „Cel ce apucă [pe altul] de călcâi”) – şi cum îi era numele, aşa era şi omul. Tot timpul îşi însuşea ceva de la alţii. A obţinut dreptul de întâi născut de la fratele său, iar apoi binecuvântarea de la tatăl său. A obţinut-o pe Rahela de la tatăl ei, Laban, iar apoi şi-a însuşit şi o parte importantă din averea acestuia.

Iacov era şi un negociator. El s-a târguit cu Esau pentru dreptul de întâi născut. Mai târziu, s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl găsim târguindu-se chiar şi cu Dumnezeu.

Iacov a fost, de asemenea, un înşelător. Când a vrut binecuvântarea tatălui său, el a fost în stare să recurgă la o înşelăciune în acest scop. El nu s-a dat înapoi nici chiar de la folosirea Numelui lui Dumnezeu în minciuna lui. Când Isaac l-a întrebat cum de a făcut rost aşa de repede de carnea de vânat, el a răspuns: „Domnul, Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.” (Geneza 27:20). Cu câtă uşurinţă a putut spune o minciună, folosind chiar Numele Domnului! În mod sigur nu avea frică de Dumnezeu.

Aşa era firea lui Iacov, una care îl făcea să-şi însuşească lucruri de la alţii, să se târguiască şi să înşele, urmărind mereu propriile lui interese pământeşti. El a dovedit cu prisosinţă că era un urmaş al lui Adam.

Ratând în împlinirea chemării lui Dumnezeu

În cele din urmă, la Betel „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov. Acolo, într-un vis, Dumnezeu i-a dat o descoperire a planului Său, mare şi glorios, pe care îl avea pentru viaţa lui Iacov, făcându-i aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam. Dar cum răspunde Iacov? În esenţă, răspunsul lui sună cam aşa: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat în toate acele binecuvântări duhovniceşti. Voi fi foarte fericit, dacă doar mă vei feri de rău, mă vei păzi de pericole şi dacă îmi vei da alimente şi haine. Eu Îţi voi da o zecime din venitul meu şi te voi recunoaşte ca Dumnezeu al meu” (Geneza 28:20-22).

Raportarea multor creştini la Dumnezeu este aidoma ca a lui Iacov. Dumnezeu îi cheamă la ceva mare şi glorios, dar ei se mulţumesc cu ceva nespus de inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi investească energiile în lucrarea Lui, dar ei îşi irosesc vieţile făcând bani şi căutând onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia care îşi recunosc chemarea! Unul dintre ei a fost acel om al lui Dumnezeu care i-a spus fiului său: „nu-mi va plăcea deloc dacă, fiind chemat de Dumnezeu să fii un misionar, tu vei alege să te cobori la nivelul de a deveni un rege sau un milionar. Ce sunt regii şi nobilii lumii acesteia comparativ cu onoarea de a câştiga suflete pentru Hristos!?”

Scopul lui Dumnezeu pentru noi, ca şi pentru Iacov, se extinde cu mult dincolo de simple binecuvântări de natură fizică. Scopul Său vizează două aspecte principale, şi anume: de a deveni capabili să manifestăm viaţa lui Hristos înaintea altora, iar, mai pe urmă, de a fi capabili să slujim celorlalţi cu această viaţă. Aceasta e chemarea creştinului şi nu poate exista vreo altă chemare mai măreaţă pe Pământ. Totuşi, asemenea lui Iacov, mulţi creştini nu recunosc acest scop, nici chiar unii dintre cei care sunt implicaţi în slujirea creştină. Dumnezeu le dă vreun dar spiritual sau vreo abilitate şi, în curând, ei devin fascinaţi de acestea, deviind brusc de la scopul central al lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor. Acest dar le umple câmpul vizual şi ei nu mai văd vreodată ceva dincolo. Cât de ingenios a aranjat Satan ca ei să fie deviaţi de la chemarea lor, fără ca ei să-şi fi dat măcar seama!

Iacov nu a putut cuprinde imensitatea scopului pe care îl avea Dumnezeu pentru viaţa lui. El s-a mulţumit cu jucării, în timp ce voia lui Dumnezeu era ca el să aibă bogăţii cereşti. Rezultatul unei vederi atât de înguste a fost că împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost întârziată. Înainte ca mintea lui Iacov să fi fost dispusă să renunţe la lucrurile lumii şi să se concentreze asupra lucrurilor de sus, Dumnezeu a trebuit să aştepte douăzeci de ani. Cât de mulţi sunt creştinii care împiedică şi întârzie împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin îngustimea viziunii pe care o au, fiind captivaţi de lucruri mai mici decât cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu!

Pavel, însă, era un altfel de om. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a dat o viziune a slujirii măreţe pe care o avea pentru el – de a deschide ochii orbiţi ai popoarelor şi de a-i elibera de sub puterea lui Satan prin mesajul Evangheliei (Fapte 26:16-19). Ca răspuns la această chemare, Pavel nu s-a lăsat niciodată „încurcat cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4) sau cu orice altceva mai puţin decât împlinirea chemării lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Însă, atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov, răspunsul nu a fost de felul acesta. Aşa că „soarele a apus asupra vieţii lui” şi problemele au început să se înmulţească. Ceea ce este minunat, însă, e că Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iacov să-şi rateze chemarea. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi lăsa până nu Îmi voi împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt. Iată ce ne încurajează: perseverenţa lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încăpăţânaţi.

Disciplina divină

Pentru a-Şi împlini promisiunile faţă de Iacov Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze sever. Astfel, de la acest moment al istorisirii şi până la a doua întâlnire la Peniel, vedem douăzeci de ani de sfinţire, prin încercări şi suferinţă, pentru ca Iacov să ajungă la punctul în care putea să accepte pentru viaţa lui cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu.

Mai întâi, Dumnezeu l-a aşezat pe Iacov alături de un om care, asemenea lui Iacov, era, şi el, plin de şiretenie. Laban era la fel de descurcăreţ ca şi Iacov şi, pe durata convieţuirii lor, pe măsură ce între Iacov şi Laban se formau relaţii tot mai strânse de coproprietate, între ei s-au produs o mulţime de frecuşuri, prin care au fost date jos multe dintre colţurile aspre ale caracterului lui Iacov. Dumnezeu ştie pe cine să aşeze lângă noi pentru a ne scăpa de strâmbătate. Dumnezeu ne aplică disciplina Lui, în măsura potrivită nevoii pe care o avem, şi, dacă nu ne răzvrătim împotriva providenţei Lui, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru, chiar şi atunci când ne aşează lângă cineva ca Laban. Mulţi oameni au învăţat sfinţirea prin faptul că Dumnezeu i-a condus în căsătoria cu cineva care era asemenea lor. „Zboară scântei când fierul loveşte fierul”, dar aşa cum găsim în Proverbe 27:17 „fierul ascute fierul”!

În continuare, Iacov începe să culeagă ceea ce a semănat. Toată viaţa i-a înşelat pe alţii; acum el însuşi devine înşelat. Trece prin ceremonia căsătoriei cu fiica lui Laban, crezând că i s-a dat în căsătorie Rahela, dar în dimineaţa următoare descoperă că de fapt se căsătorise cu Lea! În persoana lui Laban el şi-a găsit într-adevăr perechea! Acum gusta el însuşi din amărăciunea acelui tratament pe care-l aplicase altora. Dumnezeu nu disciplinează la întâmplare, fără a avea un scop precis. El ştie doza necesară a fiecărei persoane şi aplică tratamentul corespunzător. Cu cei milostivi Dumnezeu este milostiv, iar cu cei încăpăţânaţi Se poartă potrivit cu încăpăţânarea lor (Psalmul 18:25). El ştie cum să se comporte cu fiecare „Iacov”.

Problemele lui Iacov nu se terminaseră încă. După paisprezece ani de muncă grea el a obţinut-o pe Rahela, însă numai pentru a descoperi că era stearpă. Dumnezeu a fost îndurător şi, în cele din urmă, i-a dat un copil prin ea, dar nici acest fapt nu a adus vreo schimbare în caracterul lui Iacov. Nici la acest moment nu se poate încrede încă în Dumnezeu, ci continuă să uneltească.

Următorul lui plan era să-şi însuşească averile lui Laban. Iacov era abil, cunoştea toate şmecheriile meseriei şi ştia cum să obţină cele mai bune vite ale lui Laban. Cât de mult a trebuit Dumnezeu să aştepte până când Iacov a învăţat să se încreadă în El şi să-şi uite propria-i iscusinţă omenească! Aceeaşi problemă o are Dumnezeu şi astăzi cu mulţi dintre copiii Săi. El nu e impresionat de isteţimea noastră. Înainte ca El să ne poată folosi pentru împlinirea voii Sale, El trebuie să aştepte până când ne dăm seama de nebunia tuturor acestor lucruri.

În cele din urmă, îl găsim pe Iacov plănuindu-şi evadarea din casa lui Laban. El simte că e sătul, până peste cap, de convieţuirea cu socrul său şi vrea să plece de la el. Însă, în timpul călătoriei constată că „vrând să scape din tigaia cu ulei încins a sărit, de fapt, în foc”. La scurt timp după rezolvarea conflictului cu Laban, Iacov primeşte vestea că Esau se apropie, din faţă, cu o oaste mare. Cel care încearcă să scape de disciplina lui Dumnezeu va constata că evadarea aceasta nu este deloc o sarcină uşoară. Dacă Iacov ar fi lăsat problema în mâinile lui Dumnezeu, El l-ar fi scăpat de Laban, în felul care Îi este propriu lui Dumnezeu, dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în Dumnezeu.

Văzându-se încolţit şi în pericol, Iacov începe acum să se roage. El se grăbeşte să-I aducă aminte lui Dumnezeu de promisiunile Lui, făcute la Betel (Geneza 32:9-12). Însă pentru Iacov, numai rugăciunea în sine nu este de ajuns. El trebuie să-şi facă şi planuri de rezervă. El ţese un plan iscusit prin care, chiar dacă Dumnezeu l-ar lăsa pradă vrăjmaşului, măcar o parte a poporului său să fie salvată. Cât de mult se aseamănă acest comportament cu al acelora care vorbesc despre încrederea în Dumnezeu şi despre “trăirea prin credinţă”, dar care îşi menţin mereu vreo sursă pământească de siguranţă, la care să recurgă în cazul “nefuncţionării” credinţei în Dumnezeu! Într-adevăr, Iacov era foarte asemănător cu noi.

De câte ori am constatat, aşa cum Iacov şi-a dat seama la întâlnirea lui cu Esau, că temerile noastre fuseseră neîntemeiate şi că n-ar fi trebuit să facem aranjamente, să ne îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâna lui Dumnezeu şi El putea s-o îndrepte încotro vroia, aşa cum scrie în Proverbe 21:1. „Când un om caută să-I placă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi determină chiar şi pe cei mai răi duşmani ai acelui om să fie în relaţii de pace cu el” (Proverbe 16:7 versiunea biblică L.B.). Dumnezeu i-a spus în mod desluşit lui Iacov că va avea grijă de el, dar Iacov n-a putut crede promisiunea lui Dumnezeu.

Iacov a petrecut „sub mâna tare a lui Dumnezeu” douăzeci de ani, lungi şi dureroşi, de sfinţire prin încercări şi suferinţă. Nu ne sunt date toate detaliile suferinţelor lui, dar trebuie să fi trecut printr-o perioadă foarte dură. De asemenea, această perioadă trebuie să fi fost pentru el epuizantă şi din punct de vedere fizic, lucrând şi dormind afară, sub cerul deschis, fiind expus la arşiţa soarelui, la rouă şi la ploaie. Toată această disciplinare a fost însă necesară pentru a spulbera în viaţa lui Iacov amăgirea propriei suficienţe şi încrederea în propriile-i puteri. Nicidecum în acest moment, doar după trecerea anilor a fost capabil Iacov să aprecieze valoarea disciplinării prin care l-a trecut Dumnezeu, când, privind retrospectiv, a putut vedea lucrarea în ansamblul ei. „Pedeapsa lui Dumnezeu este întotdeauna corectă şi pentru binele nostru, în sensul cel mai înalt, pentru ca noi să putem fi părtaşi la sfinţenia Lui. Pedepsirea nu este plăcută pe durata exercitării ei – ea doare! Însă ulterior putem vedea rezultatul: o creştere netulburată în har şi în caracter” (Evrei 12:10-11 versiunea biblică L.B.), aşa cum zice şi binecunoscuta cântare:

„Cu-ndurare şi judecată a-mpletit El pânza timpului meu,

Şi, da, iubirea Lui a dat strălucire stropilor de rouă ai durerii:

Voi binecuvânta Mâna care a călăuzit şi inima care a plănuit,

Întronat fiind acolo unde locuieşte slava, în ţara lui Emanuel.”

Soarele răsare

Am văzut cum „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov şi cum s-a adâncit întunericul în cei douăzeci de ani care au urmat. El a fost într-adevăr un om obişnuit, un om la fel ca noi; şi deasupra vieţii unui astfel de om, într-o zi, „a răsărit soarele”. Dumnezeu S-a întâlnit cu el a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.

Numai Dumnezeu a putut vedea vreun bine într-o astfel de persoană nefolositoare ca Iacov şi numai El l-a putut urmări răbdător fără a renunţa la speranţă. Aici vedem harul şi măreţia lui Dumnezeu. Iată ce ne încurajează! În ciuda întregii noastre centrări pe sine, Dumnezeu nu ne aruncă la coşul de gunoi (nu ne consideră irecuperabili – nota trad.). El are răbdare cu noi.

Poate nu credem în doctrina perseverenţei sfinţilor, dar nu putem să nu credem în perseverenţa lui Dumnezeu. Promisiunea Lui faţă de Iacov la Betel – şi promisiunea Lui faţă de noi – spune: „nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun”. Cât este de minunat şi cât de mult ne motivează la smerirea propriilor noastre fiinţe cunoaşterea „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” în relaţia Sa cu noi! Dacă El nu ar fi aşa, niciunul dintre noi nu ar avea vreo şansă.

La Peniel Dumnezeu îi dă lovitura de graţie lui Iacov. De-a lungul ultimilor douăzeci de ani El l-a disciplinat şi zdrobit, puţin câte puţin, dar acum a sosit momentul unei ultime lovituri pentru a termina lucrarea. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut aceasta, aici, ar mai fi durat, poate, încă douăzeci de ani până să „răsară soarele” peste Iacov. Dumnezeu cunoaşte momentul potrivit în care să spulbere, odată pentru totdeauna, încrederea noastră în propriile aptitudini.

Binecuvântat de Dumnezeu

Când, în cele din urmă, Dumnezeu l-a zdrobit pe Iacov, atunci el a fost cu adevărat binecuvântat. Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:39). Cuvântul „a binecuvânta” este, probabil, cel mai folosit în rugăciunile creştinilor, dar puţini îi pătrund înţelesul real.

Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea primită de Iacov? O găsim descrisă în versetul 28 ca „putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Aceasta e binecuvântarea de care noi toţi avem nevoie şi aceasta trebuie s-o căutăm. Numai aceasta poate face ca „soarele să răsară” peste viaţa noastră. Ceea ce doreşte Dumnezeu să dea poporului Său este această binecuvântare şi nimic mai puţin decât aceasta. La această binecuvântare s-a referit Isus când le-a cerut ucenicilor Săi să aştepte în Ierusalim pentru împlinirea promisiunii Tatălui. El le-a spus că „voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele apostolilor 1:8) – putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii. Prin transformarea făcută de Duhul Sfânt, orice om poate ieşi din tiparul lui Iacov pentru a deveni un „Israel”. Această binecuvântare a fost cea care a făcut „să răsară soarele” peste viaţa lui Petru şi a celorlalţi ucenici, în acea zi minunată, în odaia de sus din Ierusalim.

Numai aceasta e în măsură să dea răspunsul la problema corupţiei de care e afectată viaţa eului nostru. În privinţa acestei corupţii, întrebarea nu are de-a face cu îmbunătăţiri şi corijări, cu hotărâri bune şi nici chiar cu determinarea noastră; în privinţa acestei totale corupţii, întrebarea se pune dacă suntem pe deplin posedaţi de Duhul Sfânt, astfel încât El să guverneze şi să conducă vieţile noastre.

Unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Numai când suntem crucificaţi poate trăi Hristos, în plinătatea Lui, în noi. Numai atunci s-a întâmplat că a venit Duhul Sfânt peste Isus când El a fost botezat şi scufundat în apă, exprimând, prin aceasta, că accepta moartea faţă Sine Însuşi (Matei 3:16). Numai atunci a avut loc binecuvântarea lui Iacov, când el a fost zdrobit. Moise a putut elibera pe Israel numai după ce a trecut prin cei patruzeci de ani de păstorire a oilor, timp în care încrederea în propriile-i abilităţi a fost spulberată. Înainte ca apele vii să curgă din stâncă, ea a trebuit lovită. Înainte ca Israeliţii să poată intra în Canaan (simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt), ei au trebuit să treacă prin râul Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea). Înainte ca lumina dinăuntrul ulcioarelor să fie vizibilă, şi să vină victoria, armata lui Ghedeon a trebuit să-şi spargă ulcioarele. Înainte ca parfumul mirului să umple casa unde era Isus, vasul de alabastru a trebuit să fie spart. Înainte ca Petru să fie gata pentru Ziua Cincizecimii, lăudăroasa încredere în abilităţile proprii din viaţa lui a trebuit să fie spulberată. Găsim acest adevăr în toată Scriptura.

Ar fi riscant pentru Dumnezeu să împuternicească pe un om refractar, care nu a trecut prin zdrobire. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit tăios unui bebeluş de şase luni sau ca şi cum ai lucra la o tensiune de douăzeci de mii de volţi fără izolaţia corespunzătoare. Dumnezeu este prudent. El nu dă puterea Duhului Său acelora în care eul este încă intact şi El îndepărtează puterea Lui de la un om care încetează să mai fie zdrobit.

Iacov era, acum, binecuvântat de Însuşi Dumnezeu. Mai demult, Isaac îşi pusese mâinile peste Iacov şi-l binecuvântase, atunci când Iacov i-a adus vânatul (Geneza 27:23). Acea binecuvântare, însă, nu a adus nicio schimbare în viaţa lui Iacov. Adevărata binecuvântare a venit la Peniel. Iată lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi: niciun om nu ne poate da vreodată această binecuvântare. Un om – chiar şi un om sfânt, ca Isaac – poate să-şi pună mâinile sale goale peste capetele noastre goale şi să se roage pentru noi. Totuşi, putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu ne poate împuternici cu-adevărat. Când Isaac şi-a pus mâinile peste capul lui Iacov, „soarele continua să apună” peste viaţa lui, dar când l-a binecuvântat Dumnezeu, „soarele a răsărit”! Puterea aparţine lui Dumnezeu şi El este singurul care ne-o poate da vreodată.

Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29), acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct critic în viaţa lui. Au existat motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, la Peniel. Să analizăm în continuare aceste motive.

Singur cu Dumnezeu

În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost singur cu Dumnezeu. El i-a trimis pe toţi ceilalţi de-acolo şi era singur (Geneza 32:24). Credincioşilor din secolul douăzeci le vine greu să petreacă timp mult, singuri cu Dumnezeu. Spiritualitatea secolului vitezei ne-a cuprins pe mulţi dintre noi şi suntem într-o stare de preocupare continuă. Problema nu este în temperamentul nostru sau în cultura noastră. Problema e doar că nu avem priorităţile corecte – atâta tot.

Isus a spus odată că singurul lucru necesar pentru un credincios era să stea la picioarele Lui şi să-L asculte (Luca 10:42). Noi, însă, nu mai credem această afirmaţie a lui Isus, aşa că suferim consecinţele dezastruoase ale neglijării cuvintelor Lui. În aceste condiţii, lăsându-ne mai departe furaţi de diversele noastre activităţi şi neştiind ce înseamnă să stai singur cu Dumnezeu, în post şi-n rugăciune, în mod sigur nu vom cunoaşte puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu – şi aici mă refer la puterea Lui autentică, nu la imitaţia ieftină cu care se laudă mulţi.

Zdrobit de Dumnezeu

În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost zdrobit complet. La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de douăzeci de ani, dar Iacov a refuzat să cedeze. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce agonisea Iacov pentru sine avea un rezultat negativ, în ciuda isteţimii şi a planificărilor lui. Totuşi, încăpăţânarea lui Iacov încă refuza să cedeze. În final, Dumnezeu a lovit încheietura coapsei lui, astfel încât articulaţia acesteia a fost dislocată (versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a trupului şi chiar această parte a fost cea lovită de Dumnezeu.

Dumnezeu caută să zdruncine tocmai punctele-forte din viaţa noastră. Odinioară, lui Simon Petru i s-a părut că, din punct de vedere spiritual, punctul lui forte era curajul său. Chiar dacă toţi ceilalţi s-ar fi lepădat de Domnul, el n-ar fi făcut aşa ceva niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct: Petru s-a lepădat de Domnul, în mod public, înainte ca oricare din ceilalţi să o facă şi nu doar o dată, ci de trei ori şi pe deasupra fiind întrebat de o slujitoare slabă şi neînsemnată! Această lovitură a fost îndeajuns de puternică pentru a-l zdruncina pe Petru în acest punct-forte, dar nu şi în celelalte. Pe plan fizic, punctul-forte al lui Petru era pescuitul. Dacă exista vreun domeniu în care Petru să fi fost expert, acela era pescuitul. Aşa că Dumnezeu l-a zdrobit şi în acest punct, prin faptul că Petru a ajuns în situaţia de a pescui toată noaptea fără să prindă nimic; şi aceasta s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a zdrobit în punctele sale cele mai tari pentru a-l învăţa că încrezându-se în propriile-i puteri va fi incapabil să-L slujească pe Dumnezeu.

Pentru ucenici a fost nevoie de trei ani şi jumătate, timp în care ei să înveţe că fără Hristos nu puteau face nimic. Pentru unii dintre noi acest proces durează chiar mai mult, dar depinde numai de măsura în care învăţăm acest adevăr, prin care putem cunoaşte puterea lui Dumnezeu. După ce Petru a fost zdruncinat în punctele lui cele mai tari – fiind lovit în „coapsa” lui – a fost pregătit pentru Ziua Cincizecimii.

Punctul-forte al lui Moise a constat în abilităţile lui de conducător, în elocvenţa sa şi în pregătirea lui, în cele mai bune academii ale Egiptului. El şi-a închipuit că avea o bună calificare pentru a fi conducătorul Israeliţilor (Fapte 7:25), dar Dumnezeu nu mers cu el în această lucrare până când, după patruzeci de ani, zdruncinat fiind în punctele lui cele mai tari, a spus: „Doamne, eu nu sunt persoana potrivită pentru o lucrare ca aceea (…) eu nu sunt un bun vorbitor (…) te rog să trimiţi pe altcineva” (Exodul 3:11; 4:10,13 versiunea biblică L.B.). Apoi Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit cu putere. Dumnezeu trebuie să aştepte până ce independenţa autoproclamată şi încrederea în propriile noastre abilităţi sunt ruinate, iar noi înşine suntem zdrobiţi, încetând să mai avem estimări înalte despre propriile noastre persoane şi despre ceea ce putem realiza. Atunci El Îşi poate lua angajamentul faţă de noi, fără rezerve.

Flămând după Dumnezeu

În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost plin de râvnă şi a fost flămând după Dumnezeu. „Nu Te voi lăsa să pleci”, a exclamat el, „până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Cât de mult a aşteptat Dumnezeu – timp de douăzeci de ani lungi – să audă aceste cuvinte din gura acelui Iacov care şi-a petrecut viaţa însuşindu-şi drept de întâi-născut, femeie, bani şi proprietăţi şi care acum le lăsa pe toate, ţinându-se strâns de Dumnezeu. Acesta a fost punctul-ţintă înspre care se îndreptau lucrările lui Dumnezeu în viaţa lui Iacov. Cred că inima lui Dumnezeu era încântată acum, când Iacov, în sfârşit, pierzând din vedere lucrurile trecătoare ale pământului, îşi dorea fierbinte părtăşia cu Dumnezeu şi tânjea după binecuvântarea Lui. Ni se spune în Osea 12:4 că în noaptea aceea, la Peniel, Iacov a plâns şi a cerut cu stăruinţă o binecuvântare. Cât de diferit era el în acea noapte comparativ cu anii anteriori, când îşi dorea numai lucrurile acestei lumi! În sfârşit, felul de lucru al lui Dumnezeu cu Iacov a adus roadă!

Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe deplin pe Iacov i-a testat perseverenţa. El i-a spus lui Iacov: „lasă-mă să plec”, testând dacă Iacov era satisfăcut cu ceea ce avea deja sau dacă era cuprins de dor după mai mult. A fost ca şi atunci când, în anii de mai târziu, Ilie l-a testat pe Elisei. Ilie i-a spus din nou şi din nou: „rămâi aici, te rog”, dar Elisei nu a acceptat să fie dat la o parte şi astfel a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie (2 Împăraţi 2). În mod similar, Isus a testat pe cei doi ucenici care mergeau către Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la casa lor, Isus „S-a făcut că vrea să meargă mai departe”. Însă cei doi ucenici nu L-au lăsat să plece şi, ca rezultat, ei au obţinut o binecuvântare.

Dumnezeu ne testează şi pe noi. El niciodată nu ne poate binecuvânta pe deplin, până când nu ne alipim cu toată seriozitatea de cele mai bune binecuvântări pregătite de El pentru noi. Trebuie să fim însetaţi, asemenea lui Iacov, şi să spunem: „Doamne, există mai mult din viaţa creştină decât ceea ce am experimentat eu până acum. Nu m-am săturat. Vreau toată plinătatea Ta, cu orice preţ”. Când ajungem în acest punct, nu mai este decât un mic pas până la plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu.

Observaţi că Iacov, în incidentul de la Peniel, când a declarat: „nu Te voi lăsa să pleci, Dumnezeu”, a făcut-o într-o stare de slăbiciune, după ce coapsa lui fusese dislocată. Dumnezeu ar fi putut să scape cu uşurinţă de el şi să plece, dar n-a făcut-o. Aici învăţăm faptul că atunci când un om este cel mai slab prin sine însuşi, atunci el are cea mai mare putere împreună cu Dumnezeu. Aşa cum a spus Apostolul Pavel: „sunt bucuros să mă laud cu măsura slăbiciunii mele, sunt bucuros să fiu o demonstraţie vie a puterii lui Hristos, în loc de a evidenţia puterea şi abilităţile mele (…) căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10 versiunea biblică L.B.). Puterea lui Dumnezeu este demonstrată cel mai eficient în slăbiciunea omului.

Aşa a fost şi în cazul lui Iacov: când el este învins, zdrobit şi extrem de slab, Dumnezeu îi spune: „Acum ai ajuns triumfător”. Poate cineva s-ar gândi că Dumnezeu trebuia să-i spună: „În sfârşit ai fost învins”. Dar nu! Dumnezeu i se adresează prin cuvintele: „Ai biruit. De acum încolo vei avea putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (versetul 28) (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Avem biruinţă atunci când Dumnezeu zdruncină tăria şi independenţa noastră autoproclamate, aşa cum spun şi cuvintele cântării: „Fă-mă un prizonier, o, Doamne, şi atunci eu voi fi liber”. Acesta e gloriosul paradox al vieţii creştine.

Dacă a existat vreodată o imagine a slăbiciunii, ea este văzută în mod sigur într-un om care atârnă neajutorat pe o cruce. Bătut până la sânge şi, în final, fixat cu piroane pe cruce, Hristos a murit ca un om slab şi epuizat. Însă, acolo, puterea lui Dumnezeu a fost demonstrată în răsturnarea de la putere a Diavolului şi în eliberarea oamenilor (Evrei 2:14; Coloseni 2:14,15). „Hristos cel răstignit este puterea lui Dumnezeu”, le scria Pavel corintenilor, adăugând: „El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El” (1 Corinteni 1:23,24; 2 Corinteni 13:4). Creştinii din Corint au confundat darul limbilor cu evidenţa învestirii cu puterea lui Dumnezeu, aşa că Pavel a trebuit să le corecteze greşeala. În esenţă, el le spune: „Fraţilor, darul limbilor nu este condiţia suficientă pentru evidenţa puterii lui Dumnezeu. Mulţumiţi lui Dumnezeu dacă aveţi acest dar. Să nu faceţi însă vreo greşeală. Puterea lui Dumnezeu se manifestă numai în şi prin cruce. Puterea lui Dumnezeu este văzută în condiţiile slăbiciunii omului.”

Îmi aduc aminte că l-am auzit pe un om al lui Dumnezeu descriind modul în care îi arătase Dumnezeu secretul puterii duhovniceşti. De o anumită vreme el L-a căutat pe Dumnezeu pentru a primi vreo manifestare spectaculoasă. În final, Domnul l-a întrebat: „cum ai primit iertarea păcatelor tale”? El a răspuns: „Doamne, am recunoscut că eram cel mai mare păcătos de pe Pământ, iar Tu m-ai iertat fără nicio plată”. Atunci Domnul i-a spus: „Atunci recunoaşte că eşti cel mai slab om de pe Pământ şi vei avea puterea Mea”. Astfel, a început să experimenteze puterea lui Dumnezeu în viaţa lui.

Calea crucii este calea puterii. În măsura în care umblăm pe această Cale vom avea puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră, iar oamenii vor fi binecuvântaţi prin viaţa şi slujirea noastră. Când cele cinci pâini sunt frânte, atunci şi numai atunci mulţimea va fi hrănită.

Sincer cu Dumnezeu

Remarcăm, în final, că Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost sincer cu Dumnezeu. Vedem că Dumnezeu îl întreabă: „Cum îţi este numele?” Cu douăzeci de ani în urmă, când tatăl său îi pusese aceeaşi întrebare, el minţise spunând: „Eu sunt Esau” (Geneza 27:19). Însă acum el e sincer. El spune: „Doamne, eu sunt Iacov” sau, cu alte cuvinte: „Doamne, eu sunt un hrăpăreţ, un înşelător şi un profitor”. Acum nu mai era nicio viclenie în Iacov, aşa că Dumnezeu l-a putut binecuvânta.

Amintiţi-vă ce a spus Isus, cu mulţi ani mai târziu, când s-a uitat la Natanael: „Iată cu adevărat un Israelit [un adevărat „Israel”, un prinţ autentic al lui Dumnezeu], în care nu este [deloc „Iacov”, adică nici un] vicleşug” (Ioan 1:47). Aceasta aşteaptă Dumnezeu să vadă şi în noi. Numai atunci ne poate împuternici.

Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, când acesta a fost sincer, când n-a mai vrut să se mai prefacă vreodată, când a mărturisit: „Doamne, sunt un ipocrit. Viaţa mea e plină de ruşine şi de aparenţe false.” Pentru ca un bărbat să recunoască din adâncul inimii acest fapt, vă spun, este nevoie de zdrobire autentică. Mulţi conducători creştini spun astfel de cuvinte cu o falsă umilinţă, pentru a câştiga reputaţia unui slujitor smerit. Nu mă refer aici la acest soi de ticăloşie, mă refer la o sinceritate care vine dintr-o inimă cu-adevărat zdrobită şi plină de pocăinţă. Pentru o astfel de sinceritate se plăteşte un preţ. Există atât de mult vicleşug în fiecare dintre noi! Dumnezeu să aibă milă de noi, căci pretindem că am ajuns la un nivel al sfinţeniei la care, de fapt, n-am ajuns. Haideţi să dorim din toată inima, cu înflăcărare: sinceritatea, corectitudinea şi transparenţa. Atunci nu va exista vreo limită a binecuvântării revărsate de Dumnezeu peste vieţile noastre.

Soarele care merge crescând

Iacov a fost zdrobit şi prin aceasta a devenit Israel. „Soarele a răsărit”, în sfârşit, peste viaţa lui. Totuşi, aceasta nu a însemnat că Iacov a devenit desăvârşit. Nu există nicio experienţă de tipul „odată pentru totdeauna”, care odată trăită să garanteze perfecţiunea. Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze în continuare, pentru că mai avea multe de învăţat. În Geneza 33 şi 34 aflăm despre câteva dintre neascultările şi gafele lui Iacov.

Însă „soarele răsărise” deja peste viaţa lui şi el intrase într-un nou plan (tărâm) spiritual. Fără îndoială, lumina trebuia să crească în strălucire, dar aceasta se putea produce pe măsură ce „soarele continua să se ridice pe bolta cerească până la poziţia amiezei”. Biblia spune: „cărarea celor neprihăniţi [a celor îndreptăţiţi] este ca lumina strălucitoare [a soarelui], a cărei strălucire merge mereu crescând [începând cu răsăritul soarelui] până la miezul zilei” (Proverbe 4:18).

Aşa a fost cu Iacov şi aşa trebuie să fie şi cu noi. Dacă suntem maleabili la tratamentul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut în final Iacov, lumina lui Dumnezeu va creşte în mod continuu peste vieţile noastre; şi, pe măsură ce are loc această creştere a strălucirii, „umbra” vieţii eului va continua să descrească până când, în cele din urmă, „soarele va ajunge în poziţia maximă” (când se va întoarce Hristos) şi atunci „umbrele vor dispărea de tot” şi Hristos va fi totul în toţi.

Care a fost mărturia lui Iacov, în anii următori, despre experienţa pe care a trăit-o la Peniel? El nu a spus tuturor că la data cutare şi cutare a primit “o a doua binecuvântare“. Nu! Mărturia lui a constat în ceva cu totul diferit. În Evrei capitolul 11 ni se dă un indiciu în legătură cu ceea ce era, de fapt, mărturia lui Iacov. Acolo ni se dă o listă a câtorva dintre isprăvile unora dintre marii bărbaţi ai credinţei din Vechiul Testament, cum ar fi: faptul că au închis gura leilor, au înviat morţi şi altele. În listă apare şi numele lui Iacov şi ce credeţi că s-a înregistrat în dreptul lui? Că „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său” (versetul 21). La prima vedere arată cam nepotrivit să se includă aşa ceva într-un capitol plin cu evenimente spectaculoase!

Ceea ce a făcut Iacov, cu siguranţă că nu arată ca un „miracol al credinţei”, însă chiar miracol al credinţei era. A fost, probabil, o minune mai mare decât celelalte minuni înregistrate în acel capitol. Toiagul a devenit o necesitate pentru Iacov, deoarece coapsa lui fusese dislocată la Peniel. Rezemat de acest toiag, avea să-şi amintească mereu de minunea pe care a lucrat-o Dumnezeu în viaţa lui prin zdrobirea samavolniciei lui încăpăţânate. Rezemarea pe toiagul său simboliza, acum, faptul că era neajutorat prin sine însuşi şi arăta dependenţa lui, la fiecare pas, de Dumnezeul lui. Acum el se închina lui Dumnezeu ca un om zdrobit. El triumfa în slăbiciunea şi în infirmitatea lui – şi aceasta a fost mărturia lui zilnică. La fel a fost şi cu apostolul Pavel şi aşa a fost cu marii bărbaţi ai lui Dumnezeu în toate veacurile şi cu marile femei ale lui Dumnezeu. Toţi aceştia s-au bucurat de limitările şi nu de realizările lor. Ce mare lecţie pentru creştinii din secolul al XXI-lea care sunt mândri şi încrezători sine!

Spre sfârşitul vieţii sale, îl vedem pe Iacov ca prooroc. El prooroceşte cu privire la viitorul urmaşilor săi (Geneza 49). Numai un om care este „smerit sub mâna tare a lui Dumnezeu” şi care s-a supus disciplinei divine este calificat să proorocească. Iacov a învăţat din experienţă. El nu era un teoretician calificat la seminar. El a trecut prin cernere şi a fost calificat la Universitatea lui Dumnezeu. El cunoştea sfaturile tainice ale Domnului. Cu-adevărat, a fost un prinţ al lui Dumnezeu. Ce lucru minunat este să fi purificat de Dumnezeu! Câtă plinătate de rodire rezultă în acest fel!

În final, reţineţi un cuvânt de încurajare care străbate întreaga Biblie. Dumnezeu se numeşte pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov” – nu „Israel”, ci „Iacov”. Acest Nume este într-adevăr minunat! El este Dumnezeul lui Iacov. El Şi-a legat Numele de numele lui Iacov, cel hrăpăreţ şi înşelător. Aceasta e încurajarea noastră. Dumnezeul nostru e Dumnezeul acelui bărbat care avea personalitatea denaturată. El este Dumnezeul acelei femei care avea temperamentul dificil. Ce profund înţeles au cuvintele psalmistului: „Dumnezeul lui Iacov este adăpostul nostru” (Psalmul 46:7,11)! El nu este numai Domnul Oştirilor, ci este şi Dumnezeul lui Iacov. Slăvit să fie Numele Său!

Ceea ce Dumnezeu a început în noi, El va duce la bun sfârşit. După cum lucrarea Tatălui la creaţie a fost desăvârşită, la fel cum şi lucrarea Fiului în răscumpărarea noastră a fost desăvârşită, în aceeaşi măsură, şi lucrarea Duhului Sfânt în sfinţirea noastră va fi desăvârşită. Dumnezeu este credincios.

„El, care a început lucrarea bună în noi, va acţiona şi în continuare, ajutându-ne să creştem în har, până ce lucrarea Lui în noi va fi terminată complet în ziua aceea în care Isus Hristos se va reîntoarce” (Filipeni 1:6 versiunea biblică L.B.). El îşi va duce la capăt lucrarea în noi tot aşa cum Şi-a dus-o la capăt şi în viaţa lui Iacov. Se impune însă condiţia ca noi să răspundem aşa cum a răspuns Iacov la Peniel. Dacă totuşi nu cooperăm cu Dumnezeu, ci zădărnicim lucrarea Lui în noi, în cele din urmă vom sta înaintea Lui cu tragedia unei vieţi pierdute, care nu a adus vreun rod. Dumnezeu vrea să fim roditori, dar El nu ne va obliga. El vrea să ne transforme în asemănarea lui Hristos, dar El niciodată nu va încălca libertatea noastră de alegere.

Calea spre o viaţă ca a lui Hristos trece prin cruce, şi anume, prin zdrobirea care are loc pe cruce. Câtă putere este eliberată când un atom este zdrobit! Câtă putere poate fi eliberată când un copil al lui Dumnezeu este zdrobit în Mâna tare a lui Dumnezeu!

Fie ca Dumnezeu să ne înveţe această lecţie şi să o scrie adânc în inimile noastre.

Capitolul 3

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

(II.) A fi golit

Calea crucii presupune nu numai să fii zdrobit, ci să fii şi golit.

„Nu mai trăiesc eu”, spune Pavel. El s-a lăsat golit de „EU” ca Hristos să poată trăi şi domni în el. Chiar şi Isus „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” când a coborât din înălţimea Tronului lui Dumnezeu în îngrozitoarele adâncimi ale crucii (Filipeni 2:5-8). În viaţa noastră, crucea va avea aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o pentru Isus şi pentru Pavel.

Pentru a vedea ce înseamnă să fii golit, ne vom uita, în acest capitol, la viaţa lui Avraam. În pasajul din Iacov 2:23 Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. El a fost prototipul acelora care, în vremea Noului Testament, vor fi numiţi prietenii lui Dumnezeu. Chiar înainte de a merge la cruce, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă Mă ascultaţi [aşa cum a făcut Avraam]. Nu vă mai numesc sclavi, căci un stăpân nu face destăinuiri sclavilor săi; voi sunteţi acum dovediţi a fi prietenii Mei prin faptul că v-am spus tot ce Mi-a spus Tatăl” (Ioan 15:14-15 versiunea biblică L.B.).

În această vreme, a Noului Testament, Dumnezeu ne cheamă să fim nu doar slujitori, ci prieteni ai Lui, care intră în consfătuirile Lui tainice şi înţeleg misterele ascunse ale Cuvântului Său. Avraam era un astfel de prieten. Dumnezeu îi descoperea tainele Lui (Geneza 18:17-19).

Dumnezeu l-a binecuvântat în mod deosebit pe Avraam şi ni se spune că „toţi cei ce se încred în Hristos au parte de [se pot împărtăşi din] aceeaşi binecuvântare pe care a primit-o Avraam” (Galateni 3:9 versiunea biblică L.B.). Care a fost binecuvântarea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam? Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam a fost aceasta: „Te voi binecuvânta” (Geneza 12:2). Am văzut în capitolul anterior ce înseamnă să fii binecuvântat de Dumnezeu. Însă promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam nu se termină cu expresia „Te voi binecuvânta”; promisiunea continuă, spunând: „(…) iar tu vei fi o binecuvântare pentru alţii”. Acesta a fost scopul deplin al lui Dumnezeu pentru viaţa lui Avraam şi acesta e scopul Lui pentru viaţa noastră, astăzi. Noi nu suntem chemaţi numai să fim binecuvântaţi, ci şi să fim căi de transmitere a acelei binecuvântări înspre alţii.

Pasajul din Galateni 3:14 clarifică faptul că binecuvântarea lui Avraam pentru noi astăzi este legată de darul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Singurul care transmite viaţa abundentă a lui Hristos înspre noi, iar apoi transmite mai departe aceeaşi viaţă, prin noi, înspre alţii.

În pasajul din Iacov 2:21-23, unde Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu, sunt menţionate două fapte care au avut loc în viaţa lui:

(a) faptul că L-a crezut pe Dumnezeu atunci când Acesta i-a spus că va avea un fiu (versetul 23 cu referire la Geneza 15:6) şi

(b) faptul că a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă atunci când Dumnezeu i-a cerut aceasta (versetul 21 cu referire la Geneza 22).

Când Iacov, apostolul, se referă la Avraam ca fiind numit prieten al lui Dumnezeu, aceste două fapte petrecute în viaţa lui Avraam, şi descrise în Geneza 15 şi 22, sunt aduse împreună. Aceste două capitole din Geneza descriu două perioade importante din viaţa lui Avraam. Mai mult, în aceste două capitole importante găsim primele apariţii în textul biblic a două cuvinte importante: „a crede” (Geneza 15:6) şi „închinare” (Geneza 22:5).

Din moment ce toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, trebuie ca neapărat să existe vreo semnificaţie legată de prima apariţie a unui cuvânt important al Bibliei. Prin urmare, aceste două pasaje din Scriptură vor avea pentru noi multe învăţături despre adevăratul sens al credinţei şi al închinării.

Acestea au fost cele două lecţii pe care Avraam a trebuit să le înveţe: ce înseamnă să Îl crezi pe Dumnezeu şi ce înseamnă să te închini Lui. Ambele lecţii le putem învăţa numai dacă acceptăm crucea ca pe instrumentul golirii de noi înşine.

A te încrede în Dumnezeu

Avraam a trebuit să înveţe că a te încrede în Dumnezeu înseamnă nu doar convingere intelectuală, ci înseamnă şi să fii golit de autonomia personală în raport cu Dumnezeu şi de dependenţa de tine însuţi.

În Geneza 15, unde cuvântul „crezut” apare în versetul 6, paragraful începe prin cuvintele: „După aceste întâmplări …” (versetul 1). Capitolul precedent, la care se face referire aici, ne indică faptul că, la momentul respectiv, în viaţa lui Avraam era o vreme de mare triumf. Cu doar trei sute optsprezece slujitori neantrenaţi, el a urmărit şi a învins armatele a patru împăraţi. Apoi, după toate acestea, Avraam s-a purtat cu atâta nobleţe înaintea împăratului Sodomei, refuzând să accepte vreo răsplată pentru eforturile sale. Dumnezeu l-a ajutat într-un mod uimitor în ambele situaţii. Acum, în ceasul triumfului, era foarte uşor pentru Avraam să se simtă puternic prin sine însuşi.

Într-o astfel de perioadă i-a vorbit Dumnezeu lui Avraam şi i-a promis un fiu; şi nu numai atât, dar i-a spus şi că prin acel fiu va veni o sămânţă care va fi înmulţită ca stelele cerului. Părea aproape imposibil, dar Avraam L-a crezut pe Domnul (Geneza 15:6). Aici cuvântul ebraic care a fost tradus cu „crezut” este „aman”, care este foarte apropiat de acel cuvânt pe care îl folosim la sfârşitul rugăciunilor: „Amin”. „Aman” înseamnă „Aşa va fi”. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că va avea un fiu, el a răspuns cu un „Amin”, având, în esenţă, următorul înţeles: „Doamne, nu ştiu cum va avea loc aceasta, dar din moment ce Tu ai spus-o, eu cred că aşa va fi”.

Împlinirea promisiunii lui Dumnezeu părea a fi dificilă, din cauză că Sarai era stearpă. Bineînţeles, Avraam însuşi încă mai putea avea copii. Aşa că mai exista ceva speranţă. Cu alte cuvinte, împlinirea promisiunii nu era chiar imposibilă, dar era în mod cert dificilă.

„Ajutându-L” pe Dumnezeu să iasă din încurcătură

După ce Avraam a auzit promisiunea lui Dumnezeu, probabil că s-a gândit: „Ei bine, mă gândesc că ar trebui să Îl ajut pe Dumnezeu în această situaţie, de vreme ce Sarai e stearpă”. Aşa că a acceptat cu uşurinţă sugestia Sarei de a procrea un urmaş cu Agar, slujitoarea ei. El dorea “sincer” să Îl ajute pe Dumnezeu. El simţea că Dumnezeu era în încurcătură, având făcută o promisiune care, omeneşte vorbind, nu se putea împlini. Era în joc reputaţia lui Dumnezeu. Deci, pentru a-L salva pe Dumnezeu din această situaţie penibilă, Avraam a intrat la Agar şi astfel s-a născut Ismael! Dumnezeu, însă, l-a respins pe Ismael, ca pe un rod inacceptabil, deoarece el a fost rezultatul efortului propriu al firii omeneşti.

În zilele noastre atât de mult din motivaţia pentru slujirea creştină vine din acelaşi raţionament omenesc pe care l-a avut Avraam. Multor credincioşi li se spune că Dumnezeu este dependent de eforturile noastre şi dacă ei nu Îl sprijină atunci scopurile Lui nu vor fi împlinite! Li se spune că după toate probabilităţile lucrurile nu au mers exact aşa cum a plănuit Dumnezeu şi, în consecinţă, El este acum la strâmtorare! Unele predici de la serviciile creştine ne dau impresia că Cel Atotputernic este acum în impas şi are nevoie disperată de ajutorul nostru!

Fără îndoială, Dumnezeu foloseşte organizaţiile omeneşti pentru a-Şi duce planurile la îndeplinire. El a acceptat de bună voie această limitare pentru că vrea ca noi să avem parte de privilegiul de a coopera cu El în lucrarea Lui. Însă aceasta în niciun caz nu înseamnă că în cazul în care noi suntem neascultători faţă de El lucrarea Lui va rămâne nefăcută. Nu. El este suveran. Există cu siguranţă o lucrare pe care o putem face pentru Isus, dar dacă nu o facem El doar va trece pe lângă noi şi va da altcuiva să facă acea lucrare, iar noi vom pierde privilegiul de a fi conlucrători cu Dumnezeu. Oamenii incapabili nu Îl vor putea împiedica pe Dumnezeu în realizarea programului Său.

Dumnezeu poate să-Şi desfăşoare foarte bine lucrarea fără ajutorul nostru. Trebuie să recunoaştem acest fapt. Dacă slujirea noastră îşi are originea în orice idee de genul că noi Îl ajutăm pe Dumnezeu să iasă dintr-o încurcătură, noi vom produce doar „Ismaeli”, care sunt inacceptabili. Slujirea care îşi are rădăcina în energie omenească, înţelepciune trupească, abilităţi omeneşti şi talente naturale (chiar şi cele mai bune) este complet inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu. „Ismael” poate fi foarte deştept şi impresionant. Avraam a ajuns chiar să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18), dar răspunsul lui Dumnezeu este „Nu, el a fost născut prin puterea ta, Avraam, aşa că nu pot să-l accept, oricât de bun ar fi.”

La fel este şi cu slujirea care îşi are originea în noi înşine. Dumnezeu nu a acceptat-o atunci şi El nu o va accepta nici astăzi! Dacă este vreo explicaţie omenească pentru slujirea noastră creştină, dacă ea este doar rezultatul pregătirii teologice excelente asimilate de minţile noastre ascuţite sau dacă ea este posibilă prin accesul la destui bani pentru a ne autosusţine în lucrarea creştină, atunci oricât de impresionantă ar părea lucrarea noastră în ochii oamenilor, ea va fi arsă până la cenuşă în ziua testării, ca „lemn, fân şi trestie”. Ziua aceea va scoate la iveală multitudinea de „Ismaeli” produşi de către creştini bine intenţionaţi, care nu au fost niciodată goliţi de autonomia propriilor lor persoane. Singura lucrare durabilă pentru veşnicie este cea înfăptuită într-o dependenţă smerită de puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne ajute ca, în loc de a avea regrete la Scaunul de Judecata al lui Hristos, să învăţăm această lecţie acum.

Fapte ale credinţei

Viaţa eului nostru este aşa de subtilă şi mincinoasă, încât ea poate intra chiar în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu şi poate încerca să Îl servească acolo. Trebuie să veghem în privinţa aceasta şi să dăm eul la moarte chiar şi când caută să îl servească pe Dumnezeu.

Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie o lucrare a credinţei, adică una care îşi are originea în neajutorata dependenţă a omului faţă de Dumnezeu. Aşa că nu contează cât de eficientă pare lucrarea noastră în ochii oamenilor sau chiar în ochii noştri. Ceea ce contează, de fapt, este dacă lucrarea noastră este rezultatul lucrării Duhului Sfânt sau a propriilor noastre abilităţi. Nu întrebarea „Cât de mult s-a făcut?” Îl interesează pe Dumnezeu cu prioritate, ci, mai cu seamă, întrebarea: „A cui putere a activat lucrarea?”. A fost lucrarea făcută prin puterea banilor şi prin abilitatea minţii sau prin puterea Duhului Sfânt? Acesta e adevăratul test al unei lucrări duhovniceşti, al unei lucrări a credinţei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este mai interesat de calitate, decât de cantitate. Adevărata lucrare a lui Dumnezeu se realizează astăzi la fel ca şi în vechime, nu prin putere sau tărie omenească, ci prin puterea Duhului Sfânt (Zaharia 4:6). Uităm acest adevăr pe propriul nostru risc.

Limita omului – oportunitatea lui Dumnezeu

Spre deosebire de Ismael, Isaac nu a fost rezultatul puterii lui Avraam. Între timp, Avraam îşi pierduse deja capacitatea de a avea copii. Acest lucru reiese clar din Romani 4:19, unde ni se spune că nu doar pântecele Sarei era „mort”, ci şi trupul lui Avraam. [În Biblia Cornilescu cuvântul grecesc „nenekromenon”, ceea ce înseamnă „mort” la figurat, s-a tradus „îmbătrânit”; în Biblia engleză s-a tradus „mort” – nota trad.]. Isaac s-a născut prin întărirea pe care Dumnezeu a dat-o trupului „mort” al lui Avraam. Acesta e tipul de slujire care durează pentru veşnicie. Un „Isaac” valorează cât o mie de „Ismaeli”. Avraam a putut să-l ţină o vreme pe Ismael, dar, în final, Dumnezeu i-a cerut să îl alunge (Geneza 21:10-14; Galateni 4:30). Într-o zi, toţi „Ismaelii” vor trebui să fie alungaţi. Doar Isaac a putut rămâne cu Avraam. Aici este o lecţie duhovnicească. Numai slujirea care este rezultatul lucrării lui Dumnezeu prin noi va rămâne pentru veşnicie. Orice altceva va arde. Poate aţi auzit proverbul: „Doar o singură viaţă în curând va trece; doar ce-ai făcut pentru Hristos va dăinui”. Am putea formula şi mai exact astfel: „Va dăinui numai ceea ce face Hristos prin mine”.

Numai ceea ce este „din El, prin El şi pentru El” (Romani 11:36) va rămâne pentru veşnicie. (Pentru o expunere mai pe larg a acestui subiect, citiţi cartea Living As Jesus Lived [Trăind cum a trăit Isus] de Zac Poonen).

Pavel a trăit şi a lucrat conform trăirii şi lucrării lui Dumnezeu prin el (Galateni 2:20; Coloseni 1:29); de aceea viaţa şi faptele lui erau atât de eficiente. El a trăit şi a lucrat prin credinţă.

În Geneza 16:16 citim că atunci când Agar l-a născut pe Ismael Avraam era în vârstă de optzeci şi şase de ani. Chiar în versetul următor (Geneza 17:1) citim că atunci când Dumnezeu i s-a arătat din nou Avraam era în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani. Vedem aici un interval de treisprezece ani. Aceia au fost anii în care Dumnezeu a aşteptat ca Avraam să devină incapabil să mai aibă copii. Dumnezeu nu Şi-a împlinit promisiunea până ce Avraam nu a ajuns incapabil de procreare. Aşa este calea lui Dumnezeu cu toţi slujitorii Săi. Nu poate lucra prin ei până când aceştia nu îşi recunosc neputinţa şi, în unele cazuri, El trebuie să aştepte mulţi ani.

Avraam a avut nevoie să înveţe ce înseamnă cu-adevărat să te încrezi în Dumnezeu. Trebuia să înveţe că credinţa adevărată s-a manifestat numai atunci când el însuşi era deja incapabil să mai aibă copii. În Romani 4:19-21 citim că Avraam, cu toate că ştia că trupul său nu mai era în stare să procreeze un fiu, faptul acesta nu l-a îngrijorat. El s-a „întărit prin credinţa lui” şi „a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească”. „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă”, pentru că s-a ancorat ferm de stânca Cuvântului promisiunii lui Dumnezeu faţă de el. Însă când a putut exercita Avraam o asemenea credinţă? Numai când a ajuns la capătul încrederii în propriile-i abilităţi. Noi, la rândul nostru, putem avea credinţă autentică numai când ajungem în acea stare duhovnicească de oameni complet neajutoraţi. Aceasta e calea lui Dumnezeu, pentru ca nici un trup să nu aibă vreun prilej de a se mândri în prezenţa Lui.

Aceasta nu înseamnă însă că noi nu facem nimic. Nu. Dumnezeu nu vrea să fim reduşi la o stare de inactivitate. Aceasta e cealaltă extremă a păcatului. Dumnezeu l-a folosit pe Avraam pentru a-l procrea pe Isaac. Dumnezeu nu a făcut totul singur, nu; pentru că Isaac nu s-a născut fără ca Avraam să-şi fi făcut partea lui, dar a fost o diferenţă mare între naşterea lui Ismael şi naşterea lui Isaac. În ambele cazuri Avraam a fost tatăl, dar în primul caz, naşterea a depins de tăria lui proprie, pe când în al doilea caz naşterea a depins de puterea lui Dumnezeu. Aceasta a fost diferenţa – şi ce diferenţă esenţială!

Nici o încredere în firea pământească

La sfârşitul celor treisprezece ani de aşteptare, când Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam, i-a dat legământul tăierii-împrejur (Geneza 17:11). Tăierea-împrejur (circumcizia) presupunea o amputare şi o lepădare de carne omenească. Ea simboliza lepădarea oricărei încrederi în sine – aşa cum explică Pavel în Filipeni 3:3: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi (…) care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti”.

Observaţi că Isaac a fost conceput chiar în anul în care Avraam a ascultat de Dumnezeu şi s-a tăiat împrejur (comparaţi Geneza 17:1 cu 21:5). Pentru noi, există aici o lecţie de învăţat. Dumnezeu aşteaptă până când învăţăm să nu ne mai punem încrederea deloc în noi înşine şi în abilităţile noastre. Iar când, în final, ajungem la punctul în care ne dăm seama că prin noi înşine ne este imposibil să-L slujim pe Dumnezeu şi să-I plăcem (Romani 8:8); când ajungem la punctul în care ne încredem în Dumnezeu: că El va fi Cel ce va lucra prin noi, atunci El ne ridică şi înfăptuieşte o lucrare veşnică prin noi. La vârsta de optzeci şi cinci de ani, naşterea unui copil i s-a părut dificilă lui Avraam. Când a ajuns la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani şi era deja incapabil să mai aibe copii, ceea ce fusese dificil devenise acum imposibil. Atunci a intervenit Dumnezeu.

Cineva a spus că într-o lucrare autentică a lui Dumnezeu există trei etape şi acestea sunt: lucrare dificilă, lucrare imposibilă şi lucrare înfăptuită. Înţelepciunea omenească constată că îi este greu să urmeze un astfel de raţionament, pentru că adevărul duhovnicesc este o nebunie pentru mintea firească. Însă aceasta e calea lui Dumnezeu.

Nici un trup nu va putea vreodată să se mândrească în prezenţa lui Dumnezeu, nici acum şi nici în veşnicie (vezi 1 Corinteni 1:29). Dumnezeu lucrează până la punctul final, în care Hristos va avea întâietate în toate lucrurile (Coloseni 1:18). Dacă ar exista lucrări făcute prin ingeniozitate şi deşteptăciune omenească, care să dăinuiască în Cer pentru veşnicie, atunci, în toată veşnicia, unii oameni şi-ar putea atribui merite pentru acele lucrări. Însă Dumnezeu ia măsuri de siguranţă pentru ca aceasta să nu se întâmple. Tot ce slujeşte slavei omeneşti va fi ars înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos. Aici, pe Pământ, oamenii îşi pot atribui merite pentru ceva făcut de ei, dar toate acestea vor deveni cenuşă înainte să atingem ţărmurile veşniciei. Într-una din acele zile, Dumnezeu va aduna totul în Hristos, şi atunci, peste veacurile veşniciei, numai Hristos singur va avea întâietate.

Jessie Penn-Lewis a fost o femeie ale cărei scrieri au ajutat mulţi oameni să înţeleagă calea crucii. Ea relatează cum la aproximativ zece ani după convertirea ei, în timp ce căuta să fie umplută de Duhul Sfânt, ea a primit o descoperire teribilă. A văzut o mână care ţinea ridicată o grămadă de cârpe murdare şi a auzit o voce blândă spunând: „Iată rezultatul tuturor slujirilor tale de până acum”. Ea a protestat, spunând că era consacrată Domnului de ani de zile. Însă Domnul i-a spus că, de fapt, toată slujirea îi era consacrată Eului, fiind rezultatul propriilor motivări şi a propriilor planuri. Apoi a auzit că i s-a spus un cuvânt: „Răstignit”. Nu ceruse să fie crucificată, se gândea ea, ci să fie umplută cu Duhul Sfânt. Însă a meditat adânc în inima ei la acel singur cuvânt şi a ajuns să Îl cunoască pe Isus ca Domnul Înviat!

Înainte de a putea exista vreo slujire plăcută lui Dumnezeu, este absolut necesar ca eul să fie răstignit. Noi Îl putem sluji pe Dumnezeu din toată inima noastră şi apoi să spunem: „Doamne, te rog acceptă aceşti Ismaeli, pe care i-am procreat”. Dumnezeu, însă, va spune „Nu”! Acum, El spune „Nu”, şi va spune „Nu” şi în veşnicie.

Dependenţă de Duhul Sfânt

Haideţi să ne încercăm pe noi înşine într-un anumit domeniu al vieţii spirituale: în domeniul rugăciunii. Oare cunoaştem noi cu adevărat ce înseamnă să ne rugăm acea rugăciune, pe care Biblia o numeşte „rugăciunea credinţei”? Ne putem ruga acest fel de rugăciune numai atunci când am ajuns la un final al propriului nostru eu, pentru că adevărata rugăciune, aşa cum spunea O. Hallesby, este pur şi simplu mărturisirea înaintea lui Dumnezeu a stării noastre de oameni complet neajutoraţi. Rostirea unor rugăciuni frumoase, elocvente şi impresionante nu aduce niciun folos. O astfel de rugăciune firească poate fi rostită de oricine – chiar şi de un păgân. Rugăciunea credinţei, însă, poate veni numai din partea unuia care şi-a recunoscut nerodnicia şi starea de om care fără Dumnezeu e complet neajutorat. Iată ce înseamnă expresia „a te ruga în Duh” (Efeseni 6:18), şi acest tip de rugăciune este singurul care primeşte răspuns. În zilele noastre, aşa cum spunea cineva, avem nevoie nu de mai multă rugăciune, ci de mai multă rugăciune însoţită de răspuns din partea lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm pe noi înşine, precum păgânii, închipuindu-ne că Dumnezeu ar fi încântat de multa noastră rugăciune. Nu. Rugăciunea nu are nicio valoare înaintea lui Dumnezeu dacă nu a provenit dintr-o recunoaştere a propriei noastre inutilităţi.

Atât de puţin din lucrarea creştină evanghelică a zilelor noastre este o lucrare a credinţei! În slujirea pe care o facem înaintea Domnului avem aşa de multe dispozitive electronice şi alte ajutoare, încât mulţi dintre noi suntem dependenţi, mai degrabă, de acestea decât de Domnul, fără a fi câtuşi de puţin conştienţi de acest lucru. Se produc aşa nişte aparenţe, de parcă în zilele noastre nici n-ar fi nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt ca cineva să-L poată sluji pe Domnul. Tot ce ar avea nevoie slujitorul creştin s-ar rezuma la un reportofon, câteva filme creştine, nişte periferice multimedia şi câţiva oameni de afaceri bogaţi, care să creeze suport financiar. Dacă cineva, pe lângă acestea, mai dispune şi de o personalitate dinamică şi de o vorbire elocventă sau de o voce muzicală educată, poate ieşi să “câştige suflete pentru Hristos”!

Cât de departe s-a abătut creştinismul evanghelic de credinţa apostolilor! Ce tragedie că tehnicile din lumea afacerilor au fost introduse în sanctuarul lui Dumnezeu! Să nu ne lăsăm păcăliţi de succesul aparent al acestor metode. Putem acumula statisticile “convertiţilor” noştri, dar în veşnicie vom realiza că acestea erau de fapt false. Cerul nu se bucură de strădaniile noastre, pentru că nu am eliberat suflete din robia unei vieţi centrate pe sine, ci le-am întreţinut pur şi simplu robia şi le-am oferit divertisment.

Căile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să fim goliţi de autonomia personală în raport cu Dumnezeu şi să fim umpluţi cu Duhul Sfânt dacă vrem să producem „Isaaci” care plac lui Dumnezeu. Biblia spune: „Blestemat să fie omul care depinde de om şi care ia propria-i autonomie ca braţ de sprijin (…), pentru că el va fi ca un copac uscat” (Ieremia 17:5 – parafrazare). Un astfel de om, oricât de mult ar încerca să pară roditor înaintea altora, va sta în veşnicie ca un copac uscat, deoarece lucrarea lui şi-a avut originea în el însuşi şi în dependenţa de puteri şi resurse omeneşti. Pe de altă parte, Biblia spune: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui siguranţă este Domnul. El este ca un pom sădit lângă ape, având rădăcini adânci ce se adapă din râu (…) frunzişul lui rămâne verde şi îşi aduce încontinuu plinătatea rodirii de fructe delicioase” (Ieremia 17:7-8 versiunea biblică L.B.).

Pentru a schimba modul de ilustrare cu unul găsit în 1 Corinteni 3:10 -15: ce anume clădim cu lemn, fân şi cu trestie şi ce anume clădim cu aur, argint şi cu pietre scumpe? O uncie (28,3 grame) de aur valorează mai mult decât o tonă de paie, după ce amândouă au trecut prin testul focului. În acea zi, a testării, vor rămâne numai lucrările autentice ale credinţei.

Un final al propriului nostru eu

În cartea ei, „L’Abri”, Edith Schaeffer relatează cum l-a adus Dumnezeu pe soţul ei, Francis şi pe colegii lui de lucru, din nou şi din nou, la punctul în care se vedeau oameni complet neajutoraţi. De mai multe ori, ei n-au mai văzut nicio ieşire din impasul lor. În multe rânduri, inamicii Evangheliei aproape că au triumfat. În neputinţa lor, ei au privit cu credinţă la Dumnezeu care lucra înspre binele lor. Iar El a lucrat nu numai o dată sau de două ori, ci în mod repetat. Acesta e tipul de lucrare – o lucrarea a credinţei – care va rămâne pentru veşnicie.

Nu mărimea unei lucrări este ceea ce-L impresionează pe Dumnezeu. Lumea caută mărime şi mulţime. Dumnezeu însă caută lucrări ale credinţei, chiar dacă acestea ar fi de mărimea grăunţelor de muştar.

Deci, atunci când Dumnezeu ne aduce la un final al propriului nostru eu, împresurându-ne din toate părţile şi spulberându-ne speranţele, haideţi să prindem curaj! Prin faptul că ne aduce, întâi, în starea de neputinţă, El ne pregăteşte pentru o utilitate mai mare. El ne echipează pentru a produce „Isaaci”.

Acesta a fost modul în care Isus Şi-a pregătit apostolii pentru slujirea Lui. Care credeţi că a fost scopul instruirii lor de către Isus, timp de trei ani şi jumătate? Ei nu au fost şcolarizaţi pentru a scrie teze academice care să le câştige doctorate în teologie! Astăzi unii oameni simt că acesta e modul în care pot fi echipaţi pentru a-L sluji pe Domnul, dar Isus nu pentru asta Şi-a instruit apostolii. Niciunul dintre cei doisprezece apostoli (poate cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul!) nu s-ar fi calificat la un nivel teologic de bază – avându-se în vedere standardele noastre – chiar dacă ar fi încercat. Isus i-a instruit în aşa fel încât ei să înveţe, în primul rând, o lecţie: că fără El nu puteau face nimic (Ioan 15:5); şi vă spun că un om care a învăţat această lecţie valorează mai mult decât o sută de profesori de teologie care nu au învăţat-o.

Semnul slujitorului adevărat al lui Dumnezeu este dependenţa lui totală de Dumnezeu. Acest adevăr a fost valabil şi în cazul Domnului Isus Hristos când trăia pe Pământ, ca Robul lui Iehova. Într-o referire profetică la Persoana Lui, în Isaia 42:1, Dumnezeu spune: „Iată Robul Meu, pe care Îl susţin”. El nu Se ţine prin propria Lui tărie, El este susţinut de Dumnezeu. Aşa cum spune în continuare versetul: fiindcă Hristos s-a golit pe Sine, de aceea Dumnezeu a pus Duhul Său peste El. Dumnezeu toarnă Duhul Lui numai peste cei care au ajuns la un final al propriilor lor individualităţi şi care s-au golit pe ei înşişi de încrederea în propriile lor puteri şi s-au golit, de asemenea, de autonomia personală în raport cu Dumnezeu.

Uitaţi-vă la câteva dintre declaraţiile remarcabile făcute de Isus care arată, în mod evident, cât era de golit de Sine Însuşi: „Fiul nu poate face nimic de la Sine (…) Eu nu pot face nimic de la Mine însumi (…) Eu nu fac nimic de la Mine însumi (…) Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (…) Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine” (Ioan 5:19,30; 8:28; 12:49; 14:10).

Uimitor! Fiul lui Dumnezeu, desăvârşit şi fără păcat, a trăit prin credinţă. Fiind golit de orice dependenţă de Sine Însuşi, El a depins în totalitate de Tatăl Său. Dumnezeu ne cheamă şi pe noi să trăim aşa.

Când simţim că suntem suficienţi pentru noi înşine încercăm să-l folosim pe Dumnezeu ca să ne ajute să-L slujim. Când însă suntem goliţi, atunci Dumnezeu ne poate folosi.

A.B.Simpson, marele om al lui Dumnezeu care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară (The Christian and Missionary Alliance), ne spune cum a învăţat această lecţie în propria lui viaţă. Ca tânăr pastor, el se sforţa să-L slujească pe Dumnezeu prin propriile lui puteri până când sănătatea lui a fost ruinată. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Dumnezeu într-un mod care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra slujirii creştine. Şi-a dat seama că el fusese acela care Îl folosise pe Dumnezeu. A văzut că începând cu acel moment Dumnezeu era Acela care trebuia să fie lăsat să îl folosească pe el.

El şi-a exprimat experienţa prin cuvintele binecunoscutei sale cântări:

„Cândva era lucrarea mea, de-acum va fi a Sa;

Cândva am încercat să-L folosesc eu, acum mă foloseşte El;

Cândva vroiam puterea, acum îl vreau pe Singurul Atotputernic;

Cândva pentru mine însumi mă străduiam, de-acum numai pentru El.”

Iată ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu. Şi aceasta a fost prima lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam.

A te închina lui Dumnezeu

A doua lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam a fost adevărata semnificaţie a închinării. Dacă a te încrede în Dumnezeu înseamnă să fii golit de încrederea în propriile abilităţi şi de autonomia personală faţă de Dumnezeu, atunci a te închina lui Dumnezeu înseamnă să fii golit de toate lucrurile (inclusiv de posesiunile personale).

Observăm cum capitolul din Geneza 22 începe cu expresia: „După aceste lucruri, …”, la fel cum şi capitolul din Geneza 15 a început cu expresia: „După aceste întâmplări, …”. Uitându-ne şi aici la împrejurările imediat precedente acestui ceas al încercării, îl găsim pe Avraam într-o poziţie triumfătoare. Păgânii au venit la el şi i-au spus cam aşa: „Avraam, noi ne-am uitat la viaţa ta şi am cunoscut că Dumnezeu este cu tine în tot ceea ce faci” (Geneza 21:22). Auziseră, fără îndoială, de modul miraculos în care a zămislit Sara şi erau convinşi că Dumnezeu era cu această familie. Ismael fusese trimis departe. Favoritul inimii lui Avraam era de-acum Isaac. La acest moment Avraam era într-un mare pericol de a-şi pierde dragostea dintâi şi devotamentul lui faţă de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu l-a încercat din nou, spunându-i să îl aducă ca jertfă pe Isaac.

Sacrificiu şi închinare

L-am auzit vreodată pe Dumnezeu chemându-ne la îndeplinirea unor sarcini aşa de grele şi dificile? Sau Îl auzim numai cum tot timpul ne mângâie cu promisiuni? Oswald Chambers a spus că, dacă nu L-am auzit niciodată pe Dumnezeu spunându-ne un cuvânt greu, atunci nu e deloc sigur faptul că L-am auzit într-adevăr pe Dumnezeu vorbindu-ne vreodată.

Este uşor pentru minţile noastre trupeşti să îşi închipuie că Dumnezeu ne vorbeşte tot timpul prin promisiuni mângâietoare. Noi putem fi surzi la vocea lui Dumnezeu când El ne cheamă la o sarcină dificilă, deoarece nu ne place calea grea.

Dar Avraam a avut urechi de auzit şi o inimă care era gata de a înfăptui orice poruncă a lui Dumnezeu. În dimineaţa următoare el s-a trezit devreme şi a mers înainte pentru a-L asculta pe Dumnezeu (Geneza 22:3). Scripturile nu ne spun prin ce a trecut bătrânul patriarh în timpul acelei nopţii după ce îi vorbise Dumnezeu. Eu sunt sigur că nu a dormit în noaptea aceea. Se prea poate că, rămânând treaz, a mers şi s-a uitat la fiul său iubit, din nou şi din nou; iar lacrimile i se rostogoleau pe obraji, gândindu-se la ce anume avea să îi facă. Ce greu trebuie să-i fi fost lui Avraam să îl jertfească pe fiul bătrâneţii sale! Dar era gata să asculte de Dumnezeu cu orice preţ. Cu aproximativ cincizeci de ani în urmă el îşi pusese mâna pe plug, atunci când Dumnezeu l-a chemat în Ur, şi acum nu avea de gând să se uite înapoi.

În cuvintele altcuiva, Avraam spunea:

„Ajută-mă să nu privesc înapoi!

Mânerele plugului meu sunt umede de lacrimi,

Fierul plugului e stricat, ruginit şi totuşi avansez, şi totuşi,

Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Ajută-mă să nu mă-ntorc înapoi!”

Nu au existat plângeri sau întrebări. Avraam nu a spus: „Doamne, am fost atât de credincios până acum! De ce îmi mai ceri şi această lucru dificil?” Nici nu a spus: „Doamne, am jertfit deja atâtea lucruri – mai multe decât oricine din jurul meu. De ce îmi ceri să sacrific şi mai mult?” Adesea, mulţi credincioşi compară sacrificiile pe care le-au făcut ei cu cele făcute de alţii şi ezită atunci când Dumnezeu îi cheamă să meargă mai departe decât alţii din jurul lor. Însă cu Avraam nu a fost aşa. Nu a existat vreo limită a ascultării lui sau vreun punct final al disponibilităţii de jertfire pentru Dumnezeul său. Nu-i de mirare că el a devenit prietenul lui Dumnezeu.

Pasajul din Evrei 11:19 ne spune că, în timp ce Avraam urca înspre locul unde urma să fie jertfit Isaac, în inima lui era credinţă cu privire la faptul că Dumnezeu îl va ridica cumva din morţi pe fiul său. Dumnezeu îi dăduse deja lui Avraam o anticipare a puterii de înviere atât în trupul său, cât şi în trupul Sarei, prin naşterea lui Isaac. Pentru un astfel de Dumnezeu cu siguranţă că nu va fi o problemă să-l readucă la viaţă pe un Isaac care a fost înjunghiat pe altar. Aşa că, atunci când Avraam îi lasă pe slujitorii săi la poalele muntelui Moria, el le spune: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm şi apoi [noi doi] ne vom întoarce [înapoi] la voi.” (versetul 5). Acesta a fost un cuvânt al credinţei. El s-a încrezut în Dumnezeu în privinţa faptului că Isaac se va întoarce cu el.

Observaţi şi faptul că el le spune slujitorilor: „Mergem să ne închinăm lui Dumnezeu”. El nu se plânge că Dumnezeu îi cere prea mult, nici nu se laudă în legătură cu sacrificiul uluitor, pe care tocmai îl va face pentru Dumnezeu. Nu. Avraam nu a fost dintre aceia care, într-un mod subtil, îi informează pe alţii despre sacrificiile făcute pentru Dumnezeu. Avraam a spus că merge să se închine Dumnezeului său. Aici vom înţelege ceva din adevărata semnificaţie a închinării.

Amintiţi-vă cum spunea odată Isus: „Avraam a săltat de bucurie, că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Desigur, Avraam trebuie să fi văzut ziua lui Hristos aici, pe Muntele Moria. Prin viziune profetică, în propria lui acţiune, bătrânul patriarh a văzut o imagine, chiar dacă încă neclară, a acelei zile, în care Însuşi Dumnezeu Tatăl Îl va conduce pe singurul Său Fiu pe dealul Golgotei şi Îl va aduce ca jertfă pentru păcatele omenirii. Iar în acea zi, pe Muntele Moria, Avraam a ajuns să cunoască ceva din preţul plătit de inima lui Dumnezeu pentru salvarea unei lumi rebele. În acea dimineaţă el a ajuns într-o stare de părtăşie intimă cu inima lui Dumnezeu. Da, el s-a închinat lui Dumnezeu – nu doar prin cuvinte şi cântări frumoase, ci prin ascultare şi jertfire care erau costisitoare.

O cunoaştere adâncă şi intimă a lui Dumnezeu poate veni numai printr-o astfel de ascultare. Putem acumula în minţile noastre belşug de informaţii corecte din punct de vedere teologic, însă adevărata cunoaştere duhovnicească poate veni numai atunci când abandonăm totul în favoarea lui Dumnezeu. Nu există o altă cale.

Autorul darului sau darul Lui?

Aici Avraam a fost testat pentru a fi dovedită preponderenţa iubirii sale fie faţă de Autorul darului, fie faţă de darul Lui. Isaac a fost, fără îndoială, darul lui Dumnezeu, însă Avraam era în pericolul de a avea o afecţiune excesivă faţă de fiul lui. Isaac ar fi putut deveni un idol care să întunece vederea duhovnicească a lui Avraam. Aşa că Dumnezeu a intervenit pentru a-l salva pe Avraam de la o asemenea tragedie. În cartea lui The Pursuit of God (Căutarea după Dumnezeu), A.W.Tozer vorbeşte despre „binecuvântarea de a nu poseda nimic”. Pe muntele Moria, Dumnezeu l-a învăţat pe Avraam binecuvântarea de a fi golit de toate lucrurile şi de a nu poseda nimic. Înainte de acea zi, Avraam îl ţinuse pe Isaac cu un spirit posesiv, dar după ce şi-a aşezat fiul pe acel altar şi l-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, el niciodată nu a mai revenit la o raportare posesivă faţă de Isaac. Da, este adevărat că Dumnezeu i l-a dat înapoi pe Isaac lui Avraam şi că ei au convieţuit mai departe împreună, dar el niciodată nu s-a mai raportat posesiv faţă de Isaac, ca la o proprietate a lui. De atunci înainte Isaac era al lui Dumnezeu, iar Avraam îl ţinea pe Isaac aşa cum un ispravnic ţine proprietatea stăpânului său. Cu alte cuvinte, îl avea pe Isaac, dar niciodată nu s-a mai raportat posesiv faţă de el.

Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră faţă de lucrurile din această lume. Le putem avea şi folosi, dar nu trebuie să ne ataşăm de niciuna dintre ele. Tot ce avem trebuie să fie pus pe altar şi dat complet lui Dumnezeu. Noi nu putem poseda nimic. Vom putea ţine numai ceea ce Dumnezeu ne dă înapoi de la altar şi chiar şi aceste lucruri trebuie să le ţinem doar ca ispravnici. Numai atunci ne putem închina cu-adevărat lui Dumnezeu. Aceasta e calea înspre slava unei vieţi care este ca a lui Hristos.

Acest principiu nu se aplică numai la lucrurile materiale. El se aplică, de asemenea, şi la darurile spirituale. E posibil ca noi să ne raportăm chiar şi la darurile Duhului Sfânt într-un mod posesiv. Oare Isaac nu a fost darul primit de la Dumnezeu? Atunci de ce nu l-a putut ţine Avraam pentru el? Faptul că a trebuit să-l trimită departe pe Ismael era de înţeles, pentru că nu a fost el sămânţa promisă. Însă în cazul lui Isaac situaţia era alta. El era darul lui Dumnezeu, care a venit prin puterea lui Dumnezeu. De ce a trebuit ca Avraam să renunţe şi la el?

Tot aşa am putea argumenta şi noi. Putem înţelege necesitatea renunţării la ataşarea faţă de lucrurile lumii, dar simţim că pe bună dreptate ne putem ataşa de darurile pe care Însuşi Dumnezeu ni le-a dat. Însă Dumnezeu spune: „Nu. Puneţi chiar şi darurile voastre spirituale, pe care Eu vi le-am dat, la altar şi daţi-le înapoi ca jertfă înaintea Mea, ca nu cumva acestea să vă umple viaţa şi să întunece viziunea voastră cu privire la Mine, Cel care v-am dat aceste daruri.” Dumnezeu trebuie să ne elibereze de orice ataşament excesiv, chiar şi faţă de cele mai sfinte daruri ale Duhului pe care ni le-a dat El. El vrea să jertfim chiar şi „Isaacii” pe care i-am primit de la El şi să nu ne alipim de niciunul dintre ei. Nu-i aşa că mulţi credincioşi nu văd acest adevăr? Ei au renunţat la „Ismaelii” lor, însă nu şi-au predat „Isaacii”. Au abandonat lucruri păcătoase, însă au trecut la folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru a se glorifica pe ei înşişi, asemenea fiului risipitor care a luat darurile tatălui său şi le-a cheltuit pentru el însuşi.

Ce anume captivează atenţia noastră – darurile noastre şi slujirea noastră sau Persoana Aceluia care dă darurile? Această întrebare trebuie să ne-o punem mereu. Mai ales după ce Dumnezeu ne-a binecuvântat mult şi ne-a folosit într-un mod măreţ suntem în cel mai mare pericol. În asemenea clipe este atât de uşor să-ţi iei privirea de la Dumnezeu! Avem nevoie, din nou şi din nou, să ne întoarcem la altarul de pe Muntele Moria şi să-I dăm, în mod repetat, lui Dumnezeu tot ceea ce am primit de la El.

Închinarea adevărată începe atunci când Persoana Celui care a dat darurile ne umple inima şi viziunea. Numai atunci putem folosi în siguranţă darurile primite de la El. Altfel, vom abuza de darurile lui Dumnezeu şi le vom perverti asemenea unei prostituate, folosind aceste daruri în scopuri egoiste. Oare nu din această cauză sunt atâtea cazuri de folosire greşită a darurilor Duhului Sfânt în zilele noastre?

Ceva ce ne costă totul

Devotamentul lui Avraam a fost pus la încercare în ziua în care Dumnezeu i l-a cerut pe Isaac. Dacă Dumnezeu i-ar fi cerut zece mii de oi sau cinci mii de berbeci, jertfa aceasta ar fi fost mai uşoară pentru Avraam. Singurul lui fiu, Isaac, însă l-a costat totul; iar el s-a hotărât să nu ofere nimic mai puţin decât ceea ce a cerut Dumnezeu. Avraam ar fi putut spune cuvintele pe care le-a spus David după trecerea anilor, şi anume că „nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot care să nu mă coste nimic” (2 Samuel 24:24). Da, adevărata închinare implică jertfirea din partea noastră a ceea ce pentru noi înseamnă totul.

Este interesant că David a rostit aceste cuvinte citate mai sus în aria lui Ornan, aflată pe acelaşi Munte Moria, unde Avraam îl adusese pe Isaac înaintea lui Dumnezeu. Cu o mie de ani mai târziu, tot în acelaşi loc, Domnul a ales să-Şi zidească Templul Său (2 Cronici 3:1). Dumnezeu a rânduit ca Templul Său să fie construit în acelaşi loc în care doi dintre slujitorii Săi (Avraam şi David) au adus jertfe care i-a costat scump. Acolo a coborât foc din Cer şi acolo a fost văzută slava lui Dumnezeu (2 Cronici 7:1). Chiar aşa se întâmplă şi astăzi. Dumnezeu Îşi zideşte biserica Lui adevărată şi îşi manifestă puterea şi slava acolo unde găseşte bărbaţi şi femei gata să se lepede de sine şi să-I jertfească ceea ce pe ei îi costă totul.

Oare ne costă ceva creştinismul nostru? Oare nu este pentru noi slujirea lui Dumnezeu ceva lejer şi ieftin, care nu ne costă timp, bani şi energie? Oare ne costă ceva rugăciunile noastre? Oare nu am trasat o limită pentru sacrificiile pe care suntem dispuşi să le facem pentru Dumnezeu? Nu căutăm, oare, viaţa lejeră şi confortul? Dacă nu îndeplinim aceste condiţii, atunci pe ce bază mai putem aştepta ca focul lui Dumnezeu să se coboare peste noi şi slava lui Dumnezeu să fie văzută în viaţa noastră? Să nu ne înşelăm singuri. Plinătatea Duhului Sfânt poate veni numai ca rezultat al unei predări din toată inima a vieţii noastre lui Dumnezeu.

Calea crucii este dureroasă. Cât de dureroasă trebuie să fi fost pentru Avraam confruntarea cu gândul înjunghierii propriului său fiu cu mâinile lui. Nu este uşor să ne vedem copiii suferind datorită hotărârilor pe care le-am luat pentru Dumnezeu. Acestea pot fi foarte costisitoare pentru noi. Însă, dacă suntem gata să suferim şi să plătim preţul, este ferice de noi. Dumnezeu nu rămâne dator niciunui om. Dacă L-am onorat, El în mod sigur ne va onora şi-i vom vedea pe copiii noştri urmându-L şi ei pe Dumnezeu, aşa cum Isaac a păşit pe urmele tatălui său. Consimţământul lui Isaac de a fi legat pe altar şi de a fi înjunghiat a fost un indiciu al propriei sale consacrări faţă de Dumnezeul tatălui său. La acea vreme Isaac era un flăcăiaş sănătos şi puternic, deci tatăl lui, înaintat în vârstă cum era, nu l-ar fi putut lega pe altar fără ca el să consimtă la aceasta. Însă Isaac văzuse realitatea lui Dumnezeu în viaţa tatălui său şi astfel era gata să se supună la orice provenea din dorinţa lui Dumnezeu. Vedem aici iubirea Persoanei lui Dumnezeu din partea lui Isaac la fel de bine cum o vedem din partea lui Avraam şi vedem cât de adevărat a fost ceea ce a spus Dumnezeu, că Avraam „are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului” (Geneza 18:19).

Pe de altă parte, mulţi credincioşi au renunţat la (sau: şi-au coborât [nota trad.]) standardele lor înalte şi şi-au compromis principiile creştine pentru obţinerea unor avantaje materiale pentru copiii lor – pentru ca apoi să constate, cu o durere care le sfâşie inima, că aceşti copii, când au crescut, au ales să trăiască pentru lume. O, ce tragedie e aceasta!

Cele mai mari răsplătiri cereşti sunt rezervate acelora care au păşit pe urmele lui Avraam şi care, asemenea lui, nu s-au sustras de la niciuna dintre căile lui Dumnezeu, oricare ar fi fost preţul de plătit.

Îmi amintesc că am auzit relatarea despre un cuplu de tineri căsătoriţi americani, care înainte de a veni comuniştii la putere în China au plecat acolo ca misionari. Ei au cerut conducerii misiunii lor să îi trimită într-o zonă în care nu a fost încă vestită Evanghelia. În consecinţă, au fost detaşaţi în zona centrală a ţării, într-un mic sat de lângă Tibet. Acolo, ei au lucrat cu credincioşie timp de mai mulţi ani, dar, în ciuda eforturilor depuse, nu au văzut nici măcar un singur suflet salvat. Apoi Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă şi, pe măsură ce fetiţa aceea creştea, ei vedeau cum înaintea ochilor lor avea loc o minune. Ei o învăţau versete din Biblie şi refrene de cântări în limba locală, iar ea, rând pe rând, îi învăţa aceste versete şi refrene de cântări pe copiii cu care se juca. Acei copii la rândul lor mergeau acasă şi-i învăţau pe părinţii lor. Curând o singură persoană s-a şi întors la Dumnezeu.

Familia aceasta misionară a continuat să lucreze acolo timp de încă paisprezece ani fără concediu, numărul total al anilor lucraţi pe câmpul acela de misiune ridicându-se la douăzeci şi unu, perioadă în care au fost mântuite încă şapte suflete. (Dumnezeu nu măsoară succesul prin indicatori statistici ca oamenii. Această familie a petrecut douăzeci şi unu de ani pe câmpul de misiune pentru a arăta Calea înspre viaţa veşnică la un număr de opt suflete. Când Hristos va reveni, în mod sigur că răsplata lor va fi mare. La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani, tatăl a observat o pată pe mâna fiicei sale care avea atunci paisprezece ani. Au dus-o la un doctor care le-a spus că fetiţa s-a molipsit de lepră. Gândul la ceea ce avea de suferit copilul datorită consacrării lor faţă de Dumnezeu şi faţă de chemarea Lui, le-a frânt inimile. Mama şi fiica s-au întors în America pentru tratarea bolii, dar tatăl a rămas pe câmpul misionar, în China. Când a fost întrebat de ce nu s-a întors cu familia lui în America el a răspuns: „aş fi dorit să plec acasă cu familia mea, dar la postul meu de misiune sunt opt suflete care au nevoie să fie învăţaţi şi hrăniţi. Dacă ar veni altcineva în locul meu ar trebui să treacă ani întregi până când aceşti localnici ar prinde încredere în el; deci simt că trebuie să mă întorc la ei”. Pe această familie slujirea lui Dumnezeu a costat-o totul.

Atât de mulţi credincioşi care posedă atât de mult dau atât de puţin lui Dumnezeu! Însă cei puţini la număr, care au stăpânire peste atât de puţin, dau atât de mult; şi Dumnezeu Îşi zideşte Biserica Lui prin această mică şi credincioasă Rămăşiţă. „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile”, ci prin oameni ai lui Dumnezeu, ca acel misionar. Unii dintre aceşti oameni s-ar putea să nu fie renumiţi pe Pământ, dar ei vor străluci ca stele în veşnicie.

Apostolul Pavel provenea din Tars, dintr-o familie de oameni de afaceri bogaţi. El, după ce a fost mântuit pe drumul Damascului, ar fi putut alege o viaţă uşoară. Ar fi putut să se stabilească în Tars şi să-şi aranjeze un trai confortabil, ca “om de afaceri creştin”. Însă el nu a făcut aceasta. A ieşit pe câmpul de misiune să-L slujească pe Dumnezeu şi a îndurat greutăţi şi lipsuri. În 2 Corinteni capitolul 11 el descrie multe din pericolele şi greutăţile pe care le-a înfruntat pe parcursul slujirii sale: „de multe ori [am fost] în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării…”. Dacă l-am fi întrebat de ce a îndurat toate acestea, el ar fi răspuns: „Când mi-am predat viaţa Domnului, am hotărât că n-am să-I ofer niciodată vreo slujire care să mă coste puţin”.

În urmă cu două sute de ani, fraţii moravieni au fondat una dintre cele mai mari mişcări misionare pe care le-a văzut lumea vreodată. Doi dintre misionarii ucenici ai acestei mişcări au auzit de o colonie de sclavi în Indiile de Vest şi s-au dus acolo, fiind dispuşi să fie vânduţi ca sclavi pentru tot restul vieţii pentru a putea predica Evanghelia sclavilor de pe acea insulă. Alţi doi au auzit de o colonie de leproşi din Africa, unde, ca o precauţie împotriva răspândirii bolii, nimeni nu avea voie să intre şi apoi să se întoarcă. Ei s-au oferit voluntar să intre în acea colonie de leproşi şi să rămână acolo pentru tot restul vieţii lor, pentru a-L prezenta pe Hristos celor internaţi acolo. Motoul fraţilor moravieni a fost: „să câştigăm pentru Mielul care a fost junghiat răsplata suferinţelor Lui”. Desigur, ei ştiau ce însemnă să te închini, oferind lui Dumnezeu ceea ce te costă totul.

Cât de minuscule şi superficiale sunt vieţile şi lucrările noastre în comparaţie cu cele ale unor oameni ca aceştia! Cât ne-a costat să-L slujim pe Dumnezeu, vorbind în termenii pierderilor de bani, confort, reputaţie, onoare şi sănătate? Ne dăm noi seama că, dacă creştinismul nostru nu ne-a costat totul – tot din ceea ce lumea aceasta consideră a fi scump, atunci noi nu ştim cu adevărat ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu? Numai cei care au lăsat totul şi Îl slujesc pe Dumnezeu din toata inima sunt cei care nu vor avea parte de regrete în veşnicie. Dumnezeu îi cheamă azi pe aceia care Îl vor urma de-a lungul întregii căi a crucii, fiind goliţi de toate lucrurile.

În cântarea ei, Margaret Clarkson zugrăveşte înaintea noastră atât de desluşit realitatea acestei provocări:

„Deci Eu te trimit – să lucrezi nerăsplătit,

Să slujeşti neplătit, neiubit, necăutat, necunoscut;

Să suferi mustrare, să înduri dispreţ şi batjocură

Deci Eu te trimit – să trudeşti doar pentru Mine.

Deci Eu te trimit – la singurătate şi dor,

Cu inima tânjind după cei iubiţi şi cunoscuţi,

Părăsind cămin, rudenii, prieteni şi pe cei dragi;

Deci Eu te trimit – să cunoşti doar iubirea Mea.”

Aceasta e calea puterii şi avem nevoie să ni se reamintească de ea într-o vreme în care mulţi cred că există scurtături şi experienţe-cheie care garantează puterea duhovnicească. Numai calea crucii este calea puterii. Isus „Şi-a îndreptat faţa hotărât” să meargă la cruce. Dar noi? Zilnic ne vom găsi faţă în faţă cu această alegere. Dacă suntem în căutarea celor ”Trei paşi simpli pentru o viaţă de biruinţă”, atunci Biblia nu are vreun mesaj pentru noi; dar dacă suntem dispuşi să plătim preţul renunţării la sine şi al luării crucii noastre în fiecare zi, urmându-L aşa pe Isus, atunci vom cunoaşte cu adevărat puterea Duhului lui Dumnezeu peste noi, în viaţa şi-n slujirea noastră.

Capitolul 4

FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS

Hristos a venit să ne dea „o cunună împărătească în loc de cenuşă” (Isaia 61:3), frumuseţea vieţii Sale divine în schimbul cenuşii vieţii eului. Am văzut câteva trăsături ale vieţii eului şi am mai văzut Calea Crucii – calea de a fi zdrobit şi golit – ca fiind singura care ne scoate din întunericul vieţii propriului nostru „eu” şi ne duce în slava deplină a vieţii lui Hristos. Într-o bună zi, când Hristos va reveni şi toţi factorii de umbrire vor dispărea, slava va străluci nestânjenită peste toţi aceia care au umblat pe această Cale. Însă chiar şi acum, aici pe pământ, viaţa noastră poate reflecta ceva din acea slavă. De aceea ne-a dat Dumnezeu Duhul Lui cel Sfânt care vrea să ne umple vieţile. Frumuseţea vieţii lui Hristos ne este adusă prin plinătatea Duhului Sfânt.

Înainte de a ne uita la trăsăturile unei persoane umplute cu Duhul Sfânt, aş vrea să clarificăm câteva înţelegeri greşite cu privire la Duhul Sfânt şi la lucrarea Lui.

Suveranitatea Duhului Sfânt

Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că Duhul Sfânt este suveran şi lucrează în diferite moduri. Isus a spus: „Aşa cum poţi auzi vântul, dar nu poţi spune de unde vine sau încotro se va îndrepta în momentul următor, tot aşa este şi în privinţa Duhului.” (Ioan 3:8 versiunea biblică L.B.). Nu poţi controla vântul – nici viteza şi nici direcţia lui. La fel este situaţia şi în cazul Duhului Sfânt. Totuşi, mulţi credincioşi îşi închipuie că-L pot controla şi determina să lucreze conform regulilor şi modelelor lor.

Când a doua Persoană a Trinităţii, Isus, era aici pe Pământ, fariseii au încercat să-L lege cu regulile şi tradiţiile lor înguste, dar El a refuzat să fie încadrat, limitat în compartimentele lor închise ermetic. În creştinismul evanghelic de azi, urmaşii fariseilor încearcă să lege a treia Persoană a Trinităţii, Duhul Sfânt, pentru a lucra între limitele tradiţiilor lor şi ale înţelegerii lor omeneşti, dar El refuză să lucreze după modelele făcute de oameni. El „suflă încotro vrea”. Putem auzi sunetul lucrării Sale, dar El nu va fi controlat sau direcţionat de noi. Nu putem spune că El trebuie să lucreze în vieţile altora în modul în care a lucrat în viaţa noastră; nici nu-L putem obliga să lucreze astăzi exact în modul în care a lucrat în trecut. Nu. El este suveran. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne întoarcem cu faţa în direcţia în care suflă El şi să ne lăsăm duşi de Vânt. Duhul Sfânt nu poate fi înghesuit în compartimentul doctrinar al niciunei confesiuni. Deseori noi vom găsi surprinzător modul în care lucrează El. Atât penticostalii, cât şi nepenticostalii au nevoie să recunoască acest fapt!

Câteodată Duhul Sfânt Se poate manifesta ca o furtună. Pot apărea agitaţii emoţionale profunde, chiar şi reacţii fizice. Noi trebuie să fim neapărat deschişi, gata să acceptăm aceste manifestări care vin de la Duhul Sfânt. Dumnezeu i-a vorbit lui Iov dintr-o furtună (Iov 38:1).

În acelaşi timp însă trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt poate lucra câteodată ca o adiere blândă. Când Ilie a auzit furtuna, ni se spune că Dumnezeu nu era în furtună (1 Împăraţi 19:11). Nu toate agitaţiile emoţionale sunt de la Dumnezeu. Deci trebuie să avem grijă. Lui Ilie Dumnezeu i-a vorbit printr-un „susur blând” (1 Împăraţi 19:12).

Duhul Sfânt nu suflă întotdeauna ca o tornadă. Câteodată da, dar nu întotdeauna. Nu ne putem aştepta ca El să lucreze tot timpul ca o furtună în viaţa tuturor, doar pentru că El a lucrat aşa odată în viaţa cuiva. La fel de adevărat este şi faptul că nu Îi putem cere să lucreze întotdeauna ca o adiere blândă. Din contră, avem nevoie ca El să sufle ca o tornadă peste multe dintre bisericile noastre astăzi pentru a smulge de acolo tot ceea ce Îl necinsteşte pe Hristos.

Ambalajul darului nu trebuie confundat cu darul. Duhul Sfânt Însuşi este Darul pe care Domnul Înviat L-a dat bisericii Sale. Când El atinge oamenii, această atingere poate fi însoţită de strigăte de „Aleluia”, de lacrimi de bucurie şi de darul limbilor sau poate fi liniştită, tăcută şi fără multă emoţie. Temperamentele sunt diferite, iar Duhul lui Dumnezeu, spre deosebire de mulţi creştini, este dispus să Se adapteze fiecărui temperament în parte. Prin urmare, este absurd să impunem ca alţii să primească Darul în acelaşi ambalaj în care L-am primit noi – fie el spectaculos sau obişnuit. Numai copiii mici sunt captivaţi de ambalajul de hârtie, în care vine cadoul. Oamenii mari îşi dau seama că darul în sine este mai important decât ambalajul. Apostolul Pavel s-a întors la Domnul printr-o vedenie în care i S-a arătat Isus, dar el nu a predicat că toţi trebuie să aibă o asemenea vedenie ca să poată fi mântuiţi. Nu. El a recunoscut că, oricare ar fi ambalajul în care vine darul, ceea ce contează este realitatea dinăuntru. La fel stau lucrurile şi în cazul plinătăţii Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu

În al doilea rând, trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt lucrează întotdeauna în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El Însuşi a scris acest Cuvânt şi El nu se schimbă. Acest adevăr îl vedem chiar în primul paragraf din Scriptură. Când întunericul acoperea Pământul, Duhul lui Dumnezeu a venit peste întuneric şi Cuvântul lui Dumnezeu a rostit: „Să fie lumină”. Deci vedem că ceea ce a adus lumină în întuneric şi a adus plinătate şi formă, acolo unde înainte fusese goliciune şi diformitate, a fost lucrarea cooperantă a Duhului Sfânt şi a Cuvântului Lui creator (Geneza 1:1-3).

Naşterea din nou este atribuită sădirii Cuvântului lui Dumnezeu în noi (1 Petru 1:23), precum şi lucrării Duhului Sfânt (Tit 3:5). De asemenea, sfinţirea este rezultatul lucrării Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în vieţile noastre (comparaţi Ioan 17:17 cu 2 Tesaloniceni 2:13). În acelaşi fel, starea de fi plin cu Duhul Sfânt şi cea de a fi umplut de Cuvântul lui Dumnezeu merg împreună. Acest adevăr devine clar când comparăm pasajul din Efeseni 5:18 până la 6:9 cu cel din Coloseni 3:15-21. În pasajul din Efeseni ni se spune că aducerea de mulţumiri, slăvirea lui Dumnezeu şi supunerea unii faţă de alţii în relaţii compatibile cu caracterul lui Hristos, toate acestea sunt rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt. În acelaşi timp, în pasajul din Coloseni, despre aceleaşi atitudini ni se spune că sunt rezultatul umplerii de Cuvântul lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem acest adevăr dacă vrem să fim creştini echilibraţi. Pentru ca o locomotivă cu aburi să meargă înainte, acesta nu are nevoie numai de aburi, ci şi de şine de cale ferată. Dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual avem nevoie de puterea Duhului lui Dumnezeu, dar avem nevoie şi de calea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a ne păzi de rătăcire. Niciuna nu este mai importantă decât cealaltă. Amândouă sunt la fel de importante. Unii care pretind că sunt plini de „abur” au ignorat „şinele” şi s-au împotmolit în noroi. Lăsând ca experienţa să primeze, ei nu au fost atenţi să verifice totul prin Cuvântul lui Dumnezeu şi, ca rezultat, au ieşit de pe Cale. La fel cum o locomotivă deraiată suflă furioasă din fluierul ei, mulţi dintre aceştia fac mult zgomot la întâlnirile lor, dar în vieţile lor nu există progres duhovnicesc, nu există creştere în asemănarea cu Hristos.

Alţii au ajuns în extrema opusă. Deşi au păstrat contactul cu şinele, ei nu au luat în serios nevoia „locomotivei de a fi umplută cu aburi” ori şi-au imaginat că aveau plinătatea când de fapt n-o aveau, aşa că au rămas împotmoliţi şi ei. Ei accentuează importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, având grijă să pună liniuţa pe fiecare literă „t” şi punctul pe fiecare literă „i” în acest Cuvânt. Ei doar admiră şi lustruiesc „şinele”, dar nu-şi dau seama că au nevoie să fie umpluţi cu Duhul Sfânt. Sunt fundamentalişti în doctrinele lor – “totul e-n regulă”, „şinele sunt perfect drepte” – dar lipseşte „aburul” care să mişte „locomotiva”. Ei sunt perfect drepţi în doctrinele lor, dar problema e că sunt în acelaşi timp şi drepţi şi morţi! (expresia: „dead right but dead and right” e un joc de cuvinte: „dead right” = „(au) perfectă dreptate”; „dead and right” = „drepţi şi morţi” [nota trad.]).

Cunoaşterea noastră limitată

În al treilea rând, trebuie să recunoaştem că nici chiar cei mai buni dintre noi nu cunosc totul despre Duhul Sfânt şi despre lucrarea Sa. Unii creştini dau impresia că deţin toate răspunsurile în privinţa a tot ce are legătură cu Duhul Sfânt. Ei au analizat învăţătura biblică pe acest subiect şi au sortat cu grijă fiecare verset. În privinţa unor astfel oameni eu sunt foarte precaut, pentru că ştiu că nu au dreptate. Noi nu cunoaştem totul. Cunoaştem doar în parte, mai ales când este vorba de lucrarea Duhului (vezi 1 Corinteni 13:9,12). Trebuie să admitem că minţile noastre limitate şi păcătoase nu sunt în stare să cuprindă pe deplin măreţia şi vastitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

A.W.Tozer a spus că cea mai profundă declaraţie din toată Biblia este următoarea: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (Ezechiel 37:3). În înţelegerea noastră a lucrurilor privitoare la Dumnezeu, noi toţi ajungem la punctul în care nu mai putem spune decât: „Doamne Dumnezeule, cunosc doar atât, dar există atât de mult dincolo de ceea ce cunosc eu. Am ajuns doar la periferia adevărului”. După cum spunea Iov: „acestea sunt doar marginile căilor Sale şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14). O asemenea atitudine ne va păzi de multă dogmatică lumească în privinţa Duhului Sfânt, în condiţiile în care Biblia nu ne dă învăţături clare în legătură cu anumite chestiuni. Această atitudine ne va da, de asemenea, o mai mare îngăduinţă faţă de alţi credincioşi a căror viziune în privinţa lucrării Duhului Sfânt diferă de a noastră. S-ar putea ca ei să nu aibă dreptate, dar s-ar putea să n-avem nici noi dreptate! Toate revelaţiile clare ale Scripturii sunt scrise pentru învăţătura noastră şi nu trebuie să facem speculaţii dincolo de acestea. (Deuteronom 29:29).

Fără scurtături

În al patrulea rând, amintiţi-vă că nu este nicio scurtătură înspre o viaţă plină de Duhul Sfânt, nicio formulă magică care să garanteze succesul. În zilele noastre, când butoanele au înlocuit munca manuală istovitoare şi când omul a acceptat, în general, o filozofie a unui trai uşor, confortabil, creştinii pot transpune, inconştient, această atitudine pe planul problemelor de natură spirituală. Ca urmare, putem gândi că trebuie să existe vreo formulă simplă pentru a fi umpluţi cu Duhul Sfânt, de exemplu una de genul: “urmează aceşti trei paşi şi, ce să vezi, eşti umplut”! În Biblie nu găsim vreo astfel de formulă. Trebuie să ne ferim de reducerea lucrării Duhului Sfânt în viaţa unei persoane la un set de formule. Plinătatea Duhului nu are de-a face cu mecanica, ci cu viaţa – şi viaţa spirituală nu poate fi exprimată prin formule.

Nu te lăuda că ai fost umplut

În al cincilea rând, un fapt care poate fi remarcat în tot Noul Testament este că, deşi despre anumiţi oameni ni se spune că au fost „plini de Duhul” (Fapte 6:5, 11:24), niciunul nu a susţinut vreodată, el însuşi, că este plin de Duhul.

Nu mă refer acum la botezul în Duhul (sau la „primirea Duhului”, cum este numit acest botez în câteva pasaje), care este experienţa iniţială a umplerii cu Duhul. În legătură cu aceasta, apostolii se aşteptau din partea fiecărui credincios la o mărturie clară care să ateste primirea sau nu a Duhului (vezi Fapte 19:2 şi Galateni 3:2).

În Efeseni 5:18 însă Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efes, care au fost deja botezaţi în Duhul, să fie „într-o stare umplută cu Duhul” (traducere literală). Cu alte cuvinte, să fie umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu. Numai cei care umblă călăuziţi de Duhul având această plinătate continuă pot fi numiţi bărbaţi şi femei „plini (pline) de Duhul”. Iar această plinătate este ceva pe care alţii o vor remarca la noi, nu ceva pe care noi o susţinem despre noi înşine. Când faţa lui Moise a strălucit de slava lui Dumnezeu, cei din jur au văzut aceasta, dar el însuşi „nu ştia că pielea feţei lui strălucea” (Exod 34:29,30).

A fi plin de Duh înseamnă a fi plin de Duhul lui Hristos; şi prin rodul asemănării noastre cu Hristos în caracterul nostru vor cunoaşte cei din jur că suntem plini de Duhul. Nu avem deloc nevoie să susţinem ceva în legătură cu plinătatea Duhului, pentru că viaţa noastră va vorbi mai tare decât cuvintele noastre.

Exemplul lui Pavel

Nu există, probabil, o descriere mai clară a vieţii pline de Duhul Sfânt decât declaraţia lui Pavel din Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Care este scopul plinătăţii Duhului, dacă nu acela de a reproduce viaţa lui Isus în noi? Aşa că măsura în care suntem plini de Duhul Sfânt este dată, de fapt, de măsura în care viaţa eului nostru este răstignită iar viaţa lui Hristos e manifestată în noi.

Pavel le-a spus creştinilor Galateni: „Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine” (Galateni 4:12). El a fost unul care a putut cere altora să-i urmeze exemplul. El n-a trebuit să spună: „Nu vă uitaţi la mine, ci uitaţi-vă la Hristos”. El i-a îndemnat, în mod repetat, pe alţii să privească la exemplul propriei lui vieţi şi să-l urmeze aşa cum el însuşi Îl urma pe Hristos (vezi 1 Corinteni 4:16; 11:1; Filipeni 3:17). El a avut o experienţă creştină atât de îndestulătoare, încât, chiar şi când era în lanţuri, i-a putut spune împăratului Agripa: „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu [spiritual], afară de lanţurile acestea.” (Fapte 26:29). Aceasta nu era o laudă de sine, deoarece în altă parte spunea: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (1 Corinteni 15:10).

Pentru a înţelege câteva din caracteristicile vieţii centrate pe Hristos haideţi să analizăm opt pasaje din Scriptură, în care apostolul Pavel, pentru a-şi descrie viaţa şi slujirea, foloseşte în mod repetat expresia: „eu sunt”.

Mai întâi ne vom uita la trăsăturile slujirii pline de Duhul, iar apoi la trăsăturile vieţii pline de Duhul.

Slujirea plină de Duhul Sfânt

Aş vrea să menţionez aici, pe baza cuvintelor apostolului Pavel, patru trăsături care sunt caracteristice slujirii pline de Duhul Sfânt.

Un sclav din dragoste

Întâi de toate, slujirea plină de Duhul Sfânt este slujirea unui sclav din dragoste. În Fapte 27:23 Pavel spune: „ … al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi căruia Îi slujesc”. El era un sclav din dragoste al Dumnezeului Său. El nu şi-a păstrat nici un drept la propria sa viaţă. A predat totul în mâna Stăpânului său.

Singura motivaţie corectă pentru dedicarea noastră este recunoaşterea faptului că aparţinem în totalitate şi în primul rând lui Dumnezeu. Când ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu din recunoştinţă pentru ceea ce a făcut El pentru noi, această predare este bună în esenţa ei, dar motivaţia acesteia nu reprezintă adevăratul temei pentru dedicarea creştină. Iubirea faţă de Hristos poate fi forţa motrice care ne impulsionează în slujirea Domnului, dar temeiul pe baza căruia ar trebui să ne dedicăm vieţile lui Dumnezeu este faptul că El ne-a câştigat prin moartea Lui pe cruce. Prin urmare, acum aparţinem de drept lui Dumnezeu, suntem proprietatea Lui şi nu mai avem niciun drept asupra propriei noastre fiinţe. În vremurile de odinioară, când sclavii slujeau stăpânilor, nu o făceau condiţionat de sentimentele lor faţă de ei, ci, în primul rând, pentru faptul că erau proprietatea stăpânilor lor.

Aşa că, atunci când o persoana îşi predă întreaga ei viaţă lui Dumnezeu, prin aceasta nu-I acordă o favoare deosebită. Nu! Acea persoană doar dă înapoi lui Dumnezeu ceea ce a furat de la El. Dacă eu am furat banii unui om iar mai târziu, fiind dovedit vinovat pentru păcatul meu, i-am dat înapoi acei bani, cu siguranţă că eu nu am acordat prin aceasta o favoare acelui om. M-aş duce la el ca un hoţ care se căieşte şi aceasta e singura atitudine potrivită cu care putem şi noi să ne apropiem de Dumnezeu când venim să ne predăm Lui vieţile noastre. Dumnezeu ne-a răscumpărat şi suntem ai Lui. Când recunoaştem acest fapt ajungem la singurul temei corect al dedicării.

Pavel a fost un sclav din dragoste al Domnului. Pavel L-a slujit pe Domnul lui precum acel sclav evreu care, eliberat fiind în al şaptelea an al slujirii sale, putea pleca de la stăpânul lui, dar alegea să rămână în acea slujire pentru că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:1-6). El nu era un slujitor angajat care să lucreze pentru bani, ci unul care slujea fără să considere că are vreun drept al lui propriu. Slujirea unui sclav din dragoste a fost descrisă splendid de cineva în următoarea poezie:

„Sunt doar un sclav!

N-am nicio libertate a mea proprie;

Nu pot alege nici cel mai mic lucru –

Nici chiar propria-mi cale.

Sunt un sclav!

Ţinut pentru înfăptuirea poruncii Stăpânului meu –

Mă poate chema noaptea sau ziua.

Dacă aş fi un slujitor aş putea pretinde salariu –

Libertate câteodată, în orice caz.

Dar eu am fost răscumpărat –

Stăpânul meu a plătit preţ de sânge pentru mine,

Iar acum eu sunt sclavul Lui –

Şi voi fi întotdeauna.

Mă duce încotro vrea El,

Îmi spune ce să fac;

Eu doar ascult de El, atâta tot

Şi mă încred în El!”

Iată ce înseamnă să fii un sclav din dragoste!

Dumnezeu îi caută pe aceia care sunt atât de predaţi Lui, încât se vor uita mereu la El pentru a înţelege ceea ce trebuie să facă şi nu vor fi absorbiţi de ceea ce simt ei că ar trebui făcut pentru El. Un sclav nu merge pe unde îl taie capul, făcând orice i se pare lui că e bine. Nu. Sclavul îşi întreabă stăpânul: „Stăpâne, care este voia ta pentru mine?” Apoi el face ceea ce i-a spus stăpânul lui că trebuie făcut. Biblia spune că “cea mai importantă caracteristică a unui slujitor este aceea că el face întocmai ceea ce îi spune stăpânul lui să facă” (1 Corinteni 4:2 versiunea biblică L.B.).

Aşa cum cineva a transpus atât de frumos acest adevăr în versuri, iată genul de om pe care îl caută Dumnezeu:

„Caut un om care va aştepta şi va veghea,

Sensibil fiind la chemarea Mâinii şi a Privirii Mele,

Care să îndeplinească misiunea dată de Mine după metoda Mea,

Care să aibă discernământul de a face numai lucrările Mele.

Ah, ce bucurie Îmi este prilejuită

Când pot găsi un astfel de om,

Un om care va face toată voia Mea –

Un om centrat pe studiul gândirii Stăpânului său!”

„Caut printre ei un om”, spunea Domnul odată, „…dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30). El caută sclavii din dragoste ai zilelor noastre, dar găseşte atât de puţini!

Pasiunea evanghelizării – nu agitaţie emoţională

În al doilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care îşi recunoaşte datoria faţă de alţii. Pavel a spus: „Eu sunt dator şi Grecilor [celor civilizaţi] şi Barbarilor [celor necivilizaţi]” (Romani 1:14). Dumnezeu ne-a dat o comoară pe care trebuie s-o împărtăşim lumii. Noi suntem ca angajaţii de la oficiul poştal, cărora le-au fost încredinţate sume mari de bani, reprezentând contravalorile mandatelor poştale, pentru a fi distribuite la diferiţi oameni. Un astfel de angajat rămâne dator tuturor acelor oameni până când plăteşte fiecăruia dintre ei sumele ce li se cuvin. Poate avea la el sute de milioane de lei din care însă nici un singur leu nu este al lui. El este dator faţă de mulţi.

Apostolul a recunoscut că are o asemenea datorie atunci când Dumnezeu i-a încredinţat mesajul Evangheliei. El ştia că acest mesaj trebuia să fie transmis lumii. Mai ştia, de asemenea, că el rămânea dator faţă de oameni până când le va fi împărtăşit mesajul mântuirii. După douăzeci şi cinci de ani, timp în care a predicat Vestea Bună a Mântuirii, Pavel continua să spună: „Sunt un datornic” şi le spune creştinilor romani că este pregătit să meargă la Roma pentru a se achita de datoria lui faţă de oamenii de acolo. În legătură cu ceea ce am spus, că vom analiza pasaje din Scriptură în care apostolul Pavel foloseşte expresia „eu sunt”, observăm că în pasajul din Romani 1:14-16 expresia „eu sunt” apare de trei ori (în versiunile englezeşti ale Bibliei [nota trad.]): „Eu sunt un datornic (…) eu sunt pregătit să vin la voi (…) eu sunt unul căruia nu îi este ruşine de Evanghelia lui Hristos”.

Slujirea plină de Duh duce Evanghelia la destinaţie. Recunoscându-şi datoria faţă de alţii, este întotdeauna pregătit să meargă şi să achite acea datorie. Dovada umplerii cu Duhul Sfânt şi a frumuseţii unei vieţi ca a lui Hristos nu este văzută în experienţe emoţionale palpitante, ci într-o pasiune a inimii care spune împreună cu versurile minunate a Mrs. F.C.Durham:

„Sunt robul Tău, sclavul Tău; niciodată

Nu voi mai fi liber de acest imbold lăuntric fervent,

De a răspândi de la o naţiune la alta şi de la un mal la celălalt

Vestea îmbucurătoare pentru oameni a iertării păcatelor lor.

Foloseşte-mă în salvarea sufletelor sau mor,

Dă-mi iubirea care nu se uită la preţul de plătit,

Dă-mi acea credinţă care sfidează toate obstacolele,

Dă-mi bucuria de a-i aduce acasă pe cei pierduţi.”

Slujirea plină de Duh are o pasiune a evanghelizării şi duce mereu mesajul la destinaţie. Este preocupată de nevoile altora şi nu de satisfacţia proprie. Hristos Însuşi nu Şi-a căutat niciodată propria satisfacţie (Romani 15:3).

În zilele noastre este nevoie de accentuarea adevărului că plinătatea Duhului şi darurile Sale nu sunt date pentru propria noastră satisfacere emoţională; cu atât mai puţin pentru prezentare. A.W.Tozer a spus că: „Grandomania este o problemă specifică vârstei de grădiniţă!”. Dumnezeu vrea ca noi să fim maturi din punct de vedere spiritual, iar când vom avea această maturitate, pasiunea noastră nu va fi nici sentimentalism nici grandomanie, ci pasiune curată pentru evanghelizare.

În cartea Duhul Sfinţeniei (The Spirit of Holiness), scrisă de E.L.Cattell, autorul menţionează câteva dintre pericolele grave ale sentimentalismului, prin sentimentalism înţelegându-se căutarea freamătului emoţional în loc de căutarea lui Dumnezeu. Pericolele menţionate sunt: mărturia defavorabilă faţă de cei din jur, irosirea energiei şi apariţia unei false sfinţenii.

Cei care se află pe acest teren al sentimentalismului vor considera că Duhul Sfânt este prezent într-o adunare numai atunci când fervoarea emoţională a cântărilor şi a rugăciunilor atinge un anumit grad de intensitate şi când vuietul din adunare ajunge la un anumit nivel de decibeli. Însă aceasta nu e altceva decât trăire pe baza simţurilor şi nu o trăire prin credinţă. Ea se închină emoţiilor şi nu lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în duhul nostru, nu în sentimentele noastre.

În plus, sentimentalismul ne poate compromite şi mărturia înaintea lumii. Pavel ne avertizează că „dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi cei fără daruri sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?” (1 Corinteni 14:23). Dumnezeu este un Unul al ordinii, nu al confuziei (1 Corinteni 14:33). Creştinii emoţionali îi etichetează pe alţii ca nespirituali numai pentru că ceilalţi nu acceptă comportamentul lor frenetic ca manifestare a Duhului Sfânt. „Harul acceptă chinul”, spune Cattell, „dar nu chinuieşte niciodată pe alţii”!!

De foarte multe ori sentimentalismul devine chiar un înlocuitor al slujirii. În loc ca să-i ajutăm pe alţii, când ne adunăm putem rămâne pasivi, savurând „sentimentele noastre înalte”! Este neapărat necesar ca eforturile noastre să nu fie îndreptate înspre satisfacerea sentimentelor noastre, ci înspre slujirea după exemplul lui Isus, care, atunci când a fost umplut cu Duhul Sfânt, „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul” (Fapte 10:38).

De asemenea, falsele “tresăltări” sentimentale ne pot înşela în legătură cu starea noastră spirituală. Dacă ai jignit-o pe soţia ta sau ai ofensat vreo altă persoană voia lui Dumnezeu pentru tine va fi aceea ca tu să îţi ceri iertare de la persoana în cauză, înainte ca părtăşia ta cu Dumnezeu să poată fi restabilită. Satan însă îţi poate da într-o adunare sentimentalistă sau într-o aşa-zisă “eliberare în limbi” o trăire emoţională aşa de agreabilă, încât să te înşele, crezând că eşti în comuniune cu Dumnezeu, când de fapt nu poţi fi datorită faptului că problema relaţiei faţă de semeni tăi nu a fost rezolvată. A vorbi în limbi poate fi mai emoţionant, însă Dumnezeu Se aşteaptă de la tine să faci întâi pasul umilitor al cererii de iertare de la persoana ofensată. Altfel, Satan a reuşit să te păcălească cu o sfinţenie iluzorie.

Nu subestimez valoarea sentimentelor date de Dumnezeu şi nici adevăratul dar al limbilor. Dumnezeu a creat stările noastre emoţionale şi nu vrea să fim nesimţitori ca pietrele. De asemenea, numai El este Acela care a dat Bisericii darul limbilor şi, prin urmare, trebuie să se manifeste şi acest dar în Biserică. Să nu uităm însă niciodată că slujirea plină de Duh, conştientă fiind de datoria ei faţă de alţii, duce mereu mesajul la destinaţie şi nu se satisface doar pe sine cu experienţe de natură afectivă.

Deci trebuie neapărat să avem în vedere două aspecte importante:

(1.) Orice experienţă avută într-o adunare tensionată emoţional poate fi una indusă de noi înşine şi poate să nu provină deloc de la Dumnezeu.

(2.) Orice experienţă care face ca o persoană să-şi piardă capacitatea de a-şi înfrâna poftele nu poate fi de la Duhul Sfânt, deoarece roada Duhului este înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-23).

Voia lui Dumnezeu pentru noi nu este să trăim dependenţi de simţămintele noastre. El vrea să trăim prin credinţă. Din acest motiv Dumnezeu ne lasă câteodată să trăim stări de uscăciune spirituală. Aceste stări sufleteşti de uscăciune nu reprezintă întotdeauna indicatori ai păcatului în viaţa noastră. Ele sunt adesea încercări ale lui Dumnezeu de a scoate din noi dependenţa de simţăminte.

În aceste zile ale vremurilor din urmă trebuie să fim prudenţi în umblarea noastră pentru că Diavolul, prin false daruri spirituale şi prin supraaccentuarea emoţiilor, îi duce la pierzare pe mulţi. Dacă vrem să fim scăpaţi de capcanele lui Satan trebuie să păstrăm în inimă adevărul că frumuseţea vieţii lui Hristos se manifestă printr-o viaţă care caută permanent să îi binecuvânteze pe alţii. Isus a venit din Cer pe Pământ nu căutând foloase pentru El Însuşi, ci numai cu scopul de a-i binecuvânta pe alţii.

Insuficienţa a ceea ce este omenesc

În al treilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire conştientă de faptul că ceea ce este omenesc este insuficient. Atenţie la cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 10:1: „eu, cel smerit, când sunt de faţă în mijlocul vostru” sau, cu alte cuvinte, „Eu nu sunt o personalitate impresionantă”.

Tradiţia ne spune că Apostolul Pavel avea o înălţime de numai un 1,47 m, era chel, avea un nas coroiat şi că, probabil, suferea de o afecţiune a ochilor. După toate probabilităţile el nu a avut înfăţişarea unei stele de cinema. Succesul lucrărilor sale nu a depins de vreun factor omenesc, pentru că n-a existat nimic impresionant în felul de a apărea înaintea altora şi nici în retorica limbajului său.

Cu privire la modul lui de a predica, Pavel le scrie Corintenilor: „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.” (1 Corinteni 2:3). Ceea ce simţea el în timpul predicării îl făcea conştient mai degrabă de slăbiciunea sa decât de puterea lui Dumnezeu care curgea prin el. Aceasta e slujirea plină de Duh şi ca dovadă vedem că prin predicarea lui Pavel s-a plantat o biserică în acel Corint care, la acea vreme, era renumit pentru păgânismul lui.

Când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte printr-un om, de obicei omul însuşi nu este conştient că este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Sunt întotdeauna prudent în legătură cu acei oameni din adunare care, atunci când stau la amvon, sunt atât de siguri că prin ei vorbeşte Dumnezeu şi care, ca parte introductivă a declaraţiilor lor, folosesc expresia „Aşa vorbeşte Domnul…”. Experienţa mea cu astfel de oameni este că Dumnezeu nu a vorbit deloc vreodată prin ei. Ei au avut doar închipuirea plină de sine că sunt vase profetice. De multe ori, omul prin care vorbeşte Dumnezeu nu este deloc conştient de acest fapt. Apostolul Pavel spune într-una din epistolele sale: „Cred că, spunându-vă acestea, vă dau înştiinţarea Duhului lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:40 versiunea biblică L.B.). În acest caz Pavel nu era sigur de faptul că Dumnezeu Însuşi era Acela care vorbea prin el. Totuşi, noi ştim că Dumnezeu vorbea prin Pavel, pentru că Dumnezeu a inclus acestea în Scriptura inspirată de El, dar Pavel însuşi nu era conştient de aceasta.

Da, slujirea plină de Duh este una conştientă de faptul că, ceea ce este omenesc, este insuficient. Aşa cum spune Pavel „când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Acel slujitor al lui Dumnezeu care este umplut de Duhul merge din nou şi din nou la Dumnezeu şi, asemenea omului care în pilda din Luca 11:5-8 cerea insistent pâine de la prietenul său, spune: „Nu am nimic ce să dau altora. Te rog, dă-mi pâinea vie”. Slujitorul Domnului este mereu conştient de propria-i insuficienţă.

Haideţi să nu avem nicio părere greşită despre slujirea plină de Duhul Sfânt! Ea nu are nici o conştientizare deosebită a prezenţei puterii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, de teamă şi de nesiguranţă. Asigurarea faptului că Dumnezeu a lucrat într-adevăr prin noi va veni numai după ce lucrările au fost demult finalizate, printr-o privire retrospectivă asupra întregii lucrări.

Împlinirea chemării noastre

În al patrulea rând, slujirea plină de Duhul este o slujire care împlineşte chemarea specifică a lui Dumnezeu. În Coloseni 1:23,25 Pavel spune că: „eu am fost făcut un slujitor” iar în 1 Timotei 2:7 „eu am fost rânduit ca apostol”. Pavel a fost rânduit (ordinat) de către mâinile străpunse de cuie ale Mântuitorului său şi nu de vreun om. Dumnezeu a fost Acela care l-a chemat pe Pavel să fie un apostol. El spune în Coloseni 1:25 că această chemare i-a fost dată. A fost darul lui Dumnezeu, nu ceva realizat sau câştigat de el. În acelaşi verset el mai spune că această chemare i-a fost dată ca să-i slujească pe alţii. A fost o isprăvnicie încredinţată lui de către Dumnezeu pentru lucrarea de zidire a Bisericii.

Dumnezeu are o chemare specifică pentru fiecare dintre noi. Este inutil să-I cerem lui Dumnezeu să devenim ceva ce nu este chemarea Lui pentru noi, fiindcă Duhul Sfânt este acela care decide ce daruri ar trebui să aibă fiecare dintre noi. Pavel a fost chemat să fie un apostol, dar nu toţi au o astfel de chemare. Nevoia noastră reală, pentru care trebuie să căutăm Faţa lui Dumnezeu, este puterea de a înfăptui ceea ce ne-a chemat El să facem. „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul”, a fost îndemnul lui Pavel pentru Arhip (Coloseni 4:17).

Dumnezeu „nu pune dopuri pătrate în locaşuri rotunde”. El ştie de ce anume are nevoie Biserica Lui la un anumit moment şi într-un anumit loc şi ne pregăteşte pe fiecare dintre noi, dacă suntem ascultători, pentru îndeplinirea unei anumite activităţi care poate fi total diferită de ceea ce vrem noi înşine să facem. „Este fiecare un apostol? Bineînţeles că nu. Este fiecare un predicator? Nu. Toţii sunt învăţători? Are fiecare puterea de a face minuni? Poate fiecare să vindece bolnavii? Bineînţeles că nu. Oare dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi abilitatea de a vorbi în limbile altor popoare fără să le fi învăţat vreodată [darul limbilor înţelese]? (…) Nu” (1 Corinteni 12:29-30 versiunea biblică L.B.). Însă fiecare dintre aceste daruri au fost aşezate de către Dumnezeu în Trupul lui Hristos. Pentru noi este important să ne recunoaştem darul şi chemarea, să exersăm acel dar şi să împlinim acea chemare. O slujire plină de Duhul înseamnă o slujire care împlineşte acea chemare specifică pe care ne-o dă Dumnezeu.

Dacă există vreun dar pe care Noul Testament ne încurajează în mod specific să-l căutăm acela este darul proorociei (1 Corinteni 14:39). Acesta este, probabil, darul cel mai necesar în Biserica de azi. O slujire profetică este una spre zidire (întărire şi edificare), sfătuire (mustrare şi provocare) şi mângâiere (alinare şi încurajare) (1 Corinteni 14:3). Este necesar să ne rugăm ca Dumnezeu să dea în bisericile noastre prooroci care să spună adevărul lui Dumnezeu, fără frică sau părtinire – oameni de un calibru diferit faţă de cărturarii religioşi “profesionişti” care sunt interesaţi mai mult de salariul, poziţia şi popularitatea lor.

Fie ca Domnul să ne ajute pe fiecare dintre noi să căutăm cu sinceritate Faţa Lui pentru a descoperi care este chemarea noastră!

Viaţa plină de Duhul Sfânt

Haideţi să privim la patru caracteristici ale vieţii pline de Duhul Sfânt care reies tot din viaţa apostolului Pavel:

Mulţumit pe deplin

Viaţa plină de Duhul Sfânt este, în primul rând, o viaţă a satisfacţiei depline. În Filipeni 4:11 Pavel spune: „m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc”. O asemenea mulţumire aduce cu sine plinătate de bucurie şi de pace. Din această cauză, în versetele 4 şi 7 ale aceluiaşi capitol, Pavel vorbeşte de bucurie şi de pace.

Putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu numai atunci când suntem complet mulţumiţi cu toate raportările Lui faţă de noi. Dacă credem în suveranitatea lui Dumnezeu şi credem că în virtutea acestei suveranităţi El face ca toate evenimentele vieţii noastre să lucreze împreună spre binele nostru (Romani 8:28), atunci putem fi cu adevărat mulţumiţi în toate împrejurările. Atunci Îl putem slăvi pe Dumnezeu ca şi Habacuc, chiar şi când nu aduc roade pomii din grădina noastră, când mor toate animalele din turma noastră, când suferim pierderi financiare masive sau în orice altă situaţie (Habacuc 3:17,18). Pasajul din Efeseni 5:18-20 arată că rezultatul umplerii continue cu Duhul Sfânt este revărsarea continuă a laudelor lui Dumnezeu (în engleză e un joc de cuvinte: „Umplerea pe dinăuntru cu Duhul Sfânt duce la revărsarea pe dinafară a laudelor lui Dumnezeu” [nota trad.]).

Apostolul Pavel s-a putut bucura chiar şi când, prizonier fiind, era „aruncat în temniţa dinăuntru” şi avea picioarele prinse în butuci (Fapte 16:25). Chiar şi acolo el era mulţumit şi nu găsea niciun motiv de plângere. Acesta e unul dintre primele semne ale vieţii pline de Duhul. Nemulţumirile prezente în viaţa unui creştin indică faptul că, întocmai israeliţilor care au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustie, acel creştin nu a intrat încă în ţara promisă a biruinţei.

Creştere în sfinţenie

În al doilea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă a creşterii în sfinţenie. Pe măsură ce creşte nivelul de sfinţire în viaţa unei persoane, aceasta devine tot mai conştientă de sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. De fapt, prezenţa ultimului fenomen dintre cele două amintite este unul dintre indicatorii care dovedesc că în viaţa persoanei respective are loc, într-adevăr, primul.

La douăzeci şi cinci de ani după întoarcerea sa la Dumnezeu, Pavel afirmă despre sine: „eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). Cinci ani mai târziu el spune: „sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8), iar după încă un an el spune: „eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi” (1 Timotei 1:15).

Vedeţi cum reiese din aceste trei afirmaţii înaintarea lui pe calea sfinţeniei?

Cu cât se adâncea relaţia lui Pavel cu Dumnezeu, cu atât el devenea mai conştient de corupţia şi ticăloşia firii lui pământeşti. El a ajuns să recunoască faptul că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). În pasajul din Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou (…) atunci (…) vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.” În acest pasaj vedem că una dintre dovezile faptului că am primit o inimă nouă de la Dumnezeu este faptul că ne scârbă de noi înşine. Numai un om care îşi urăşte şi îşi detestă firea pământească va fi capabil să împlinească porunca din Filipeni 2:3, care ne cere ca „în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi”. Având înaintea ochilor propria lui corupţie, el nu va mai putea dispreţui niciodată pe nimeni.

De asemenea, va fi pregătit să mărturisească imediat orice cădere şi va fi gata să spună păcatului pe nume. Omul plin de Duhul Sfânt nu caută să dea altora o impresie a faptului că el creşte în sfinţenie, ci pur şi simplu aceasta va fi realitatea în viaţa lui. Nu se va lăuda cu experienţe care, conform aparenţelor, l-ar fi făcut pe el sfânt şi nu va încerca să-i convingă pe alţii despre teologia lui în ce priveşte sfinţirea. El va avea o astfel de sfinţenie în viaţa lui, încât alţii vor veni la el din proprie iniţiativă şi îl vor întreba secretul vieţii lui. El va avea ceea ce J.B.Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu este o iluzie” (Efeseni 4:24).

Corectitudinea doctrinei noastre în privinţa sfinţeniei în sine nu aduce nici o schimbare. Adevărata sfinţenie vine numai în viaţa aceluia care o caută şi o urmăreşte din toată inima lui, şi nu în viaţa aceluia care doar stochează învăţătura corectă în capul lui.

În secolele trecute au existat oameni cucernici (ca John Fletcher), care datorită modului lor de înţelegere a doctrinei sfinţeniei credeau că ei sunt „complet sfinţiţi” şi care îşi numeau păcatele comise în mod inconştient „greşeli”. Alţi oameni evlavioşi (ca David Brainerd) şi-au numit păcatele inconştiente „păcate” şi pe tot parcursul vieţii lor şi-au deplâns păcătoşenia şi lipsa devotamentului lor faţă de Dumnezeu. Însă sfinţii care au aparţinut fie unui grup doctrinar, fie celuilalt se poate să fi fost consideraţi la fel de sfinţi în ochii lui Dumnezeu, în ciuda diferenţelor majore care au existat în modul de evaluare a propriilor lor vieţi. Diferenţa modurilor în care sfinţii din ambele grupuri şi-au estimat propria inimă poate fi pusă pe seama diferenţei temperamentale dintre ei şi a diferenţei de înţelegere a doctrinei sfinţeniei. Secretul sfinţeniei nu se descoperă printr-un studiu al cuvintelor şi al timpurilor verbelor greceşti din Noul Testament, ci printr-o dorinţă arzătoare, izvorâtă din toată pasiunea şi sinceritatea inimii, de a plăcea lui Dumnezeu. La inima noastră se uită Dumnezeu, nu la creierul nostru!

În orice caz, orice creştere în sfinţenie va fi însoţită întotdeauna de o creştere a sensibilităţii la propria păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Pavel.

O viaţă răstignită

În al treilea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă răstignită. Pavel spunea: „Am fost răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2:20). În ultimele două capitole am văzut deja câte ceva din semnificaţia crucii. Calea Crucii este calea umplerii cu Duhul Sfânt. Duhul ne va conduce întotdeauna la cruce, aşa cum L-a condus şi pe Isus. Duhul Sfânt şi crucea sunt inseparabile.

Crucea este un simbol al slăbiciunii, al ruşinii şi al morţii. În viaţa lui, apostolul Pavel a avut parte de temeri, nedumeriri, necazuri şi lacrimi (vezi 2 Corinteni 1:8; 4:8; 6:10; 7:5). El a fost considerat un nebun şi un fanatic. A fost tratat adesea ca murdăria şi gunoiul altora (1 Corinteni 4:13). Toate acestea nu sunt deloc în discordanţă cu plinătatea Duhului, din contră, omul plin cu Duhul Sfânt se va simţi condus de Dumnezeu din ce în ce mai departe pe cărarea coborâtoare a umilinţei şi a morţii faţă de sine.

Omul umplut cu Duhul Sfânt nu pune preţ pe onoarea dată de oameni. El acceptă cu bucurie umilirea şi reproşul. El se laudă numai cu crucea (Galateni 6:14). El nu se laudă cu darurile şi talentele sale, nici măcar cu experienţele lui duhovniceşti cele mai profunde. El se laudă numai cu moartea lui continuă faţă de sine însuşi.

Crucea este şi un simbol al iubirii Divine. Dragostea lui Dumnezeu pentru om a fost manifestată în moartea lui Dumnezeu pe o cruce. O asemenea iubire este caracteristică şi omului plin de Duhul Sfânt. Între el şi orice altă persoană se interpune o cruce pe care el moare faţă de sine însuşi pentru a-i iubi pe alţii. Acesta este adevăratul înţeles al iubirii.

Watchman Nee povesteşte întâmplarea în care doi fermieri creştini din China, care îşi aveau ogoarele destul de sus, pe un deal, mergeau dis-de-dimineaţă să-şi ude terenurile agricole. Într-o noapte s-a întâmplat că alţi fermieri, ale căror terenuri erau situate mai la vale, au săpat un canal în şanţul de irigaţie al ogoarelor de sus, făcând astfel ca toată apa să se scurgă înspre pământurile lor. Aceasta s-a întâmplat timp de şapte nopţi consecutiv, iar cei doi fermieri creştini se întrebau ce să facă. În cele din urmă s-au hotărât ca, în calitate de creştini, să le prezinte celorlalţi fermieri iubirea lui Hristos. Aşa că în dimineaţa următoare, când s-au dus să-şi ude terenurile au udat mai întâi terenurile acelor fermieri, şi numai după aceea terenurile lor. Prin aceasta ei au pus o cruce între ei şi ceilalţi fermieri şi au murit faţă de propriile lor drepturi. După ce au procedat aşa timp de două sau trei zile, fermierii necreştini au venit să-şi ceară scuze şi au spus: „Dacă acesta e creştinismul, atunci vrem să auzim mai multe despre el”.

Isus a spus că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ucenicii Lui, ei vor primi putere pentru a-I fi martori. În textul original grecesc, cuvântul „martor” este „martus” (care este tradus ca „mucenic” (martir) în Apocalipsa 17:6 [în Biblia engleză s-a tradus cu „martir” (mucenic) atât în Apocalipsa 17:6, cât şi în Faptele apostolilor 22:20 şi în Apocalipsa 2:13 – nota trad.]). Aşa că înţelesul literal al versetului din Faptele apostolilor 1:8 este că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ucenici, ei vor primi putere să fie martiri, însă martiri nu numai în sensul de a muri odată pe un rug, ci martiri care vor muri faţă de sine în fiecare zi. Deci, un martor plin cu Duhul Sfânt este unul care trăieşte o viaţă răstignită.

Creştere continuă

În al patrulea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă care caută continuu o măsură mai mare a plinătăţii. „Alerg spre ţintă” spune Pavel după aproape treizeci de ani de la întoarcerea lui la Dumnezeu, când era deja aproape de finalul vieţii lui pământeşti (Filipeni 3:14). El încă nu a ajuns la ţintă. Încă era în căutarea unei măsuri mai mari a plinătăţii Duhului lui Dumnezeu în viaţa lui şi în acest scop îşi încorda fiecare din „muşchii lui spirituali”.

„Nu am ajuns încă desăvârşit (complet)”, spune el în Filipeni 3:12. Însă în versetul 15 pare să spună exact opusul: „deci gândul acesta să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi (compleţi)”. Acesta e paradoxul vieţii pline de Duhul Sfânt – „suntem desăvârşiţi” şi totuşi „nu am ajuns încă desăvârşiţi”. Cu alte cuvinte, plini şi totuşi dorind fierbinte o măsură mai mare a plinătăţii.

Condiţia spirituală de a fi plin de Duhul Sfânt nu este una statică. Există măsuri din ce în ce mai mari ale plinătăţii. Biblia spune că Duhul Sfânt ne conduce de la o măsură a slavei la alta (2 Corinteni 3:18) sau, cu alte cuvinte, de la o măsură a plinătăţii la alta. Un pahar poate fi plin cu apă, la fel şi o găleată, la fel un bazin şi la fel poate fi plină albia unui râu. Însă e o mare diferenţă între plinătatea unui pahar şi plinătatea unui râu.

Un creştin nou-născut, întors la Dumnezeu de curând, poate fi umplut cu Duhul Sfânt imediat după pocăinţa sa. Apostolul Pavel, la finalul vieţii lui, a fost şi el un om umplut cu Duhul Sfânt. Însă e o mare diferenţă între plinătatea creştinului nou-născut şi plinătatea apostolului matur. Plinătatea în primul caz este ca un pahar plin, pe când în cel de-al doilea este ca un râu plin.

Duhul Sfânt caută în mod continuu să ne crească capacitatea, astfel ca El să ne poată umple într-o măsură mai mare. Aici intervine crucea. Nu poate exista nici o creştere a capacităţii în viaţa noastră dacă evităm Calea Crucii. Iată de ce „inima (creştinilor din Corint) era strânsă” (2 Corinteni 6:12), având o capacitate de cuprindere atât de mică. Ei se lăudau cu darurile şi ignorau crucea. De aceea Pavel îi îndemna, din nou şi din nou, în cele două epistole ale lui, să accepte crucea în vieţile lor. Îi îndemna ca în felul acesta „să se lărgească” (2 Corinteni 6:13).

Dacă acceptăm în mod sistematic crucea în viaţa noastră, vom descoperi că „paharul” nostru devine o găleată, găleata devine un bazin, bazinul devine un râu, iar râul devine o reţea formată din multe râuri. La fiecare etapă, pe măsură ce capacitatea noastră va creşte, vom avea nevoie să fim umpluţi din nou. Astfel va fi împlinită în noi promisiunea Domnului Isus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie (spunea cuvintele acestea despre Duhul Sfânt)” (Ioan 7:38,39).

Acum putem înţelege mai bine de ce Pavel îi îndeamnă pe creştinii efeseni să fie mereu „plini de Duh” (Efeseni 5:18). În mod evident, Pavel nu a crezut niciodată într-o experienţă a umplerii cu Duhul Sfânt de tipul “odată pentru totdeauna”. La ceea ce se referă el în pasajul amintit, este o creştere continuă a capacităţii noastre pentru a ajunge la măsuri din ce în ce mai mari ale plinătăţii.

Pavel însuşi a acceptat întotdeauna crucea. El spune în 2 Corinteni 4:10 „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru [într-o măsură din ce în ce mai mare]”. Un aspect al crucii acceptat de el a fost disciplinarea poftelor sale trupeşti. Plinătatea Duhului nu este niciodată un înlocuitor pentru disciplină şi pentru munca plină de efort. Pavel încă avea nevoie să „se lupte cu pumnul şi să se poarte aspru cu trupul său” pentru a-l ţine sub stăpânire. Iată cuvintele lui Pavel într-o altă traducere: „Asemenea unui atlet, îmi pedepsesc trupul şi-l tratez cu duritate, antrenându-l să înfăptuiască ceea ce trebuie făcut şi nu ceea ce vrea el” (1 Corinteni 9:27 versiunea biblică L.B.). El şi-a disciplinat ochii pentru a ţine sub control ceea ce citea şi la ceea ce privea, şi-a disciplinat urechile pentru a ţine sub control informaţiile cărora le dă ascultare, iar limba şi-a disciplinat-o pentru a-şi ţine sub control vorbirea. El şi-a disciplinat viaţa în fiecare domeniu. Astfel capacitatea lui a crescut.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru perioadele de criză date de El în vieţile noastre. Să nu uităm însă că fiecare perioadă critică trebuie să ducă la un proces. Hristos nu este numai Uşa, El este şi Calea. Dacă am intrat pe poarta strâmtă trebuie să şi mergem mai departe pe calea îngustă. Trebuie să avem grijă să nu ne facem vinovaţi de accentuarea în aşa mare măsură a crizei, încât să excludem procesul la care trebuie să ducă acea criză. Naşterea din nou este o criză, dar aspectul important este viaţa spirituală trăită la timpul prezent, nu doar amintirea datei unui eveniment din trecut. Unii nu-şi mai pot aminti data la care a venit momentul de criză al naşterii din nou în viaţa lor, dar nu putem afirma că un om este mort, numai pentru faptul că el nu-şi mai aduce aminte de data naşterii lui! Dar vai, pentru unii creştini mărturia unei experienţe e singura probă adusă de ei în sprijinul afirmaţiei că sunt vii!

Ceea ce e important şi în privinţa plinătăţii Duhului este realitatea ei la timpul prezent manifestată în trăirea şi slujirea care sunt asemenea lui Hristos. Dacă tot ce avem este amintirea unei experienţe din trecut, atunci oricât ar fi ea de minunată nu ne ajută cu nimic.

Dumnezeu caută bărbaţi şi femei care nu vor fi niciodată plafonaţi, mulţumindu-se doar cu experienţe şi “binecuvântări”, ci care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi Îl vor urma pe Isus, manifestând astfel în viaţa şi slujirea lor realitatea cuvintelor: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Aceasta şi nu altceva este viaţa plină de Duhul Sfânt.

„Nu eu, ci Hristos fie onorat, iubit şi înălţat,

Nu eu, ci Hristos fie văzut, cunoscut şi auzit,

Nu eu, ci Hristos în orice expresie şi faptă,

Nu eu, ci Hristos în orice gând şi cuvânt,

Ah, să fiu izbăvit de mine însumi, dragă Doamne,

Ah, să mă pierd în Tine,

Ah, să nu mai fiu Eu,

Ci Hristos care trăieşte în mine.” (selectat)

Amin şi Amin.