Domnul înălţat – Zac Poonen

 

În Apocalipsa 1:12-13, când Ioan s-a întors să vadă cine era Cel care vorbea, L-a văzut pe Isus. Dar L-a văzut stand în mijlocul bisericilor. Biserica locală este aceea prin care Domnul caută să Se reveleze pe Sine şi să vorbească altora. Primul loc al locuirii lui Dumnezeu menţionat în Biblie este rugul aprins pe care Moise l-a văzut în pustietate (Deuteronomul 33:16). La fel ca Ioan în Patmos, şi Moise s-a întors atunci să vadă acea privelişte uluitoare. Şi acest lucru s-a întâmplat când Dumnezeu i-a vorbit (Exodul 3:3). Astăzi biserica este locul locuirii lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte ca fiecare biserică să fie înflăcărată de Duhul Lui aşa cum a fost rugul aprins. Când oamenii văd biserica locală, ei ar trebui să poată vedea viaţa lui Hristos revelată prin membrii bisericii. Atunci Dumnezeu va putea să vorbească oamenilor prin biserică.

 

 

Apoi Ioan continuă să-L descrie pe Domnul Isus aşa cum L-a văzut. Chiar dacă Domnul este înălţat, El încă este numit “Fiul omului”, scoţând în evidenţă faptul identificării Lui permanente cu umanitatea. Mantia Lui lungă (fără îndoială de culoare albă) ajungându-I până la picioare, arată către lucrarea Lui Înalt-Preoţească de mijlocire pentru noi – întrucât aşa era îmbrăcat Marele Preot evreu când intra în Locul Preasfânt al cortului, în fiecare an, în ziua ispăşirii (Apocalipsa 1:13). Domnul purta un brâu de aur (centură) încins peste pieptul Lui (Apocalipsa 1:13). Aurul simbolizează ceea ce este Divin. Brâul simbolizează neprihănirea şi credincioşia (potrivit lui Isaia 11:5). Acesta evidenţiază neprihănirea desăvârşită a lui Dumnezeu care s-a văzut în viaţa pământească a lui Isus şi credincioşia perfectă cu care El Îşi ţine promisiunile faţă de noi. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă (Apocalipsa 1:14). Daniel 7:9 foloseşte exact acelaşi simbolism pentru a se referi la veşnicia lui Dumnezeu (anii Lui fără sfârşit). Părul alb vorbeşte totodată despre înţelepciune. Acest lucru subliniază faptul că Isus, deşi e Fiul Omului, este în acelaşi timp Dumnezeul Veşnic, perfect în înţelepciune.

 

Ochii Lui erau ca para focului (Apocalipsa 1:14). Ceea ce înseamnă că „totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Lui” (Evrei 4:13). Ochii Lui pătrund prin toată spoiala religioasă şi poate vedea prin limbajul cucernic şi înflorit şi prin „forma de evlavie” a ipocritului religios. Ei văd de asemenea dincolo de cuvintele sfărâmate, şovăitoare ale sufletului temător de Dumnezeu, până în sincerintatea inimii lui. Drept urmare, evaluările Lui sunt total diferite de cele ale omului. Picioarele lui erau ca arama aprinsă (Apocalipsa 1:15). Bronzul a fost materialul din care era făcut altarul pentru jertfă (în curtea de afară a cortului), unde jertfa pentru păcat era ucisă. De aceea bronzul simbolizează judecata lui Dumnezeu de la Calvar pentru păcatele omului. În timp ce zdrobea capul şarpelui, picioarele lui Isus au trebuit să fie străpunse pe cruce (Geneza 3:15). Glasul Lui era ca vuietul unor ape mari (Apocalipsa 1:15). Râurile de apă vie simbolizează Duhul Sfânt (Ioan 7:37-39). Vorbirea lui Isus a fost întotdeauna plină de blândeţea şi de înţelepciunea Duhului Sfânt.

 

El ţinea şapte stele în mâna dreaptă (Apocalipsa 1:16). Cele şapte stele sunt cei şapte îngeri sau mesageri ai bisericilor (Apocalipsa 1:20). Dumnezeu a orânduit ca biserica Noului Testament să fie condusă de o pluralitate de bătrâni (Faptele Apostolilor 14:23; Tit 1:5; Faptele Apostolilor 20:17). Însă, Dumnezeu îl înzestrează de obicei pe unul dintre bătrâni cu darul proclamării Cuvântului în biserică, ca mesager al Lui. La aceasta se referă aici Cuvântul când spune „îngerul bisericii”. (Cuvântul tradus drept „înger” este un cuvânt grecesc care înseamnă de fapt „unul care aduce veşti” sau „mesager”). Aceşti mesageri sunt ţinuţi de Hristos în mâna Lui. Tocmai de aceea ni se porunceşte să acordăm îndoită cinste bătrânilor „mai ales celor care se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17). Totuşi, este neceasr să facem precizarea că astăzi mulţi bătrâni ai bisericilor şi mulţi care predică Cuvântul lui Dumnezeu NU sunt ţinuţi de Hristos în mâna Lui, deoarece ei sunt auto-numiţi iar nu numiţi de El. Un mesager numit de Domnul va fi un om al lui Dumnezeu care îţi inspiră încredere şi prin a cărui viaţă şi lucrare vei fi hrănit, condus şi binecuvântat. Un asemenea om ar trebui să fie respectat – pentru că el este ţinut de Domnul în mâna Lui. Sunt câţiva oameni de acest fel în lumea de astăzi – dar lăudat să fie Domnul că sunt totuşi câţiva.

 

Slujitorii lui Dumnezeu sunt ţinte speciale ale lui Satan. De aceea ei sunt în mod special ţinuţi de Domnul în mâna Lui. Atâta timp cât rămân acolo în smerenie, Satan nu-i poate atinge. Dar când se umflă de mândrie sau dacă păcătuiesc şi nu se pocăiesc, atunci Dumnezeu îi permite lui Satan să-i lovească în diverse moduri, astfel încât ei să poată veni la pocăinţă. Este un privilegiu extraordinar să fii ţinut de Domnul ca mesager al Lui în mâna Lui. Dar, tot la fel de bine, acest lucru presupune responsabilităţi uluitoare.

 

Din gura lui Isus ieşea o sabie cu două tăişuri (Apocalipsa 1:16). Acest lucru se referă la Cuvântul lui Dumnezeu căruia El îi dă glas (Evrei 4:12). Am observat în Apocalipsa 1:15 că glasul Lui era ca vuietul multor ape. Aceste două versete puse împreună arată că întotdeauna Isus vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu în puterea Duhului Sfânt. El vorbeşte cu o blândeţe deosebită dar El mustră de asemenea cu fermitate, când este necesar. Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui (Apocalipsa 1:16). În acest fel L-au văzut şi Petru, Iacov şi Ioan pe muntele schimbării la faţă (Matei 17:2). Acest lucru simbolizează „lumina de care nu poţi să te apropii” în care locuieşte Dumnezeu (1 Timotei 6:16). Sfinţenia lui Dumnezeu este comparată aici cu soarele de la amiază, la care nu ne putem uita în mod direct. Soarele este un glob de foc în care nici un germen sau bacterie nu poate locui. Tot aşa nici un păcat nu poate locui în prezenţa lui Dumnezeu (Isaia 33:14).