Domnul este grabnic la apreciere şi încet la criticare – Zac Poonen
În scrisoarea către îngerul bisericii din Efes, din Apocalipsa 2:1, Domnul se descrie pe Sine drept „Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”. Domnul umblă mereu prin mijlocul bisericilor cercetând tot ceea ce se spune şi ce se face de către fiecare membru din ea şi, în special, de către îngerii sau mesagerii pe care El îi ţine în mâna Sa. Şi El judecă totul, nu după standardele josnice pe care le au creştinii carnali, nici măcar după standardul celor Zece Porunci, ci după linia verticală a dreptăţii Divine.
Înainte să arate eşecurile, El Îşi exprimă în primul rând aprobarea şi aprecierea (Apocalipsa 2:2). Aşa este Natura Divină. Domnul întotdeauna se uită în primul rând după ceea ce este bun şi Îşi exprimă aprecierea pentru aceasta, înainte să semnaleze ceea ce trebuie pus în ordine. Însă natura omului este total diferită. El nu se uită în primul rând la ceea ce este bun în alţii, ci la ceea ce este rău. Omul este în mod firesc încet în aprecierea altora ţi extrem de grabnic în criticarea lor. Aceasta este doar una din particularităţile otravei „Pârâşului Fraţilor” care se regăseşte în sistemul nostru de gândire (Apocalipsa 12:10). Totuşi, cu cât suntem într-o măsură mai mare părtaşi naturii Divine, cu atât mai mult vom fi ca Domnul nostru – grabnici să apreciem şi înceţi să criticăm.
Este bine ca noi toţi să urmăm acest principiu în viaţă: „Nu voi semnala niciodată o greşeală la cineva la care n-am găsit deocamdată nimic de apreciat”. Această regulă simplă urmată ne poate conduce pe culmi spirituale de evlavie mai mari decât ne-am imaginat vreodată. Ne va face o binecuvântare mult mai mare în biserică şi o pacoste mai mică pentru ceilalţi, decât am fost până la acest punct. Numai atunci când îi apreciem pe alţii punem fundaţia criticării lor constructive. Altminteri, noi doar vom arunca cu pietre în ei. Nu poţi scrie cu creta în aer. Ai nevoie de o tablă de scris dacă vrei ca oamenii să vadă ce scrii. La fel, aprecierea exprimată formează tabla pe care poţi scrie şi „spune altora adevărul în dragoste”. Atunci, ceea ce spunem are şanse mai mari să fie acceptat de ei. Aprecierea şi mustrarea sunt amândouă indicii ale dragostei. Dar trebuie să începem mai întâi cu aprecierea. Observaţi cum Pavel respectă acest principiu chiar şi atunci când le scrie creştinilor corniteni carnali (1 Corinteni 1:4-10).
Domnul laudă mesagerul din Efes pentru truda, pentru perseverenţa şi pentru eforturile lui de a păstra biserica pură faţă de oamenii răi. Fără îndoială că el dusese un război împotriva intrării lumii în biserică. Nu numai atât, el se străduise de asemenea să ţină biserica pură în doctrină. Îi testase pe aceia care pretindeau a fi apostoli şi le dovedise pretenţiile drept false. Mesagerul bisericii din Efes „suferise” totodată pentru Numele Domnului, fără să renunţe (Apocalipsa 2:3). Ce om minunat era acest mesager, după standardele majorităţii credincioşilor. Şi ce biserică minunată părea să fie biserica din Efes – una care trudea, persevera, îi ţinea afară pe oamenii răi, evita doctrina falsă şi îi demasca pe înşelători – punând accentul atât pe puritatea vieţii, cât şi pe puritatea doctrinei.
Cineva ar putea gândi că o astfel de biserică avea tot ceea ce Domnul dorea să găsească într-o biserică. Dar iată, nu era aşa. Îi lipsea lucrul principal pe care Domnul îl căuta. Îşi părărsise dragostea dintâi – dragostea pentru Domnul şi dragostea unul pentru altul (Apocalipsa 2:4). În esenţă, ceea ce Domnul le-a spus a fost aceasta: „În tot zelul şi activitatea ta m-ai pierdut din vedere pe MINE. Ai pierdut acel devotament aprins pe care l-ai avut odată pentru Mine. Te-ai apărat de rău şi ai evitat eroarea doctrinală. Dar aminteşte-ţi cât de înflăcărat Mă iubeai cînd ai fost prima dată convertit şi cum făceai atunci totul din dragoste pentru Mine. Acum totul a degenerat într-o rutină uscată. Continui să mergi la adunări, citeşti Biblia şi te rogi. Dar totul a devenit un ritual”.
Biserica de aici devenise ca o soţie care odată îşi servea soţul cu bucurie, din dragoste pentru el, dar care consideră acum aceleaşi sarcini drept o corvoadă – pentru că focul dragostei din căsnicia ei a trecut. În zilele de odinioară, în fiecare seară obişnuia să-l aştepte nerăbdătoare pe soţul ei să se întoarcă de la servici. Dar nu şi acum. Ea îi este încă credincioasă, dar şi-a pierdut dragostea dintâi. Ce aşteaptă înainte de toate un soţ adevărat de la soţia lui? Dragostea ei sau eforturile ei? Dragostea ei, bineînţeles. La fel este şi cu Domnul. Mai întâi şi cel mai mult El doreşte dragostea inimilor noastre. Când aceasta trece, tot ceea ce facem devin lucrări moarte. Lucrările bune devin lucrări moarte când dragostea pentru Dumnezeu nu este forţa motivaţională din spatele lor. Credincioşii de aici îşi pierduseră totodată şi dragostea înflăcărată unii pentru alţii. Nu-şi mai puteau suporta slăbiciunile unii altora şi nici nu mai puteau veghea unii asupra altora împotriva păcatelor. Ei îşi pierduseră dragostea dintâi unul pentru altul. Mesagerul îşi pierduse dragostea dintâi – şi treptat biserica devenise şi ea ca mesagerul. Aceasta nu era o mică greşeală. Era o cădere mare – pentru că Domnul spune: „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut” (Apocalipsa 2:5).