„MI-AM DORIT SĂ MĂ SCHIMB,
DAR AM RECUNOSCUT CĂ NU POT”
O dată cu succesul în afaceri m-am îndepărtat de Dumnezeu
Sunt om de afaceri, am crescut într-o familie creştină, am învăţat de la părinţii mei despre Domnul şi L-am iubit. Dar o dată cu revoluţia am intrat în afaceri şi o dată cu succesul în afaceri viaţa mea s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Deşi îmi este greu şi ruşine să recunosc, acesta este adevărul. L-am lăsat pe Domnul pe locul doi, apoi pe trei, iar la urmă nu îmi mai păsa de loc de ceea ce era biserică, de legătura cu fraţii şi viaţa mea mergea din ce în ce mai rău. Am ajuns până acolo că familia îmi era ameninţată, am ajuns până în pragul divorţului.
Copiii mei, care erau destul de mari, începuseră să iubească şi ei lumea, căutau ceea ce căutau toţi tinerii şi nu aveam cum să-i opresc, pentru că viaţa mea, nu era un exemplu bun pentru ei. Deşi vedeam lucrul acesta, şi de multe ori îmi trecea prin gând să mă schimb, să-mi schimb viaţa, nu mai puteam.
Ştiam că în perioada acea părinţii mei, fraţii mei, copiii şi soţia se rugau foarte mult pentru mine, dar pe mine nu mă interesa absolut de loc. Mergeam la biserică doar duminecă dimineaţa şi atunci pe la mijlocul programului. Făceam acest lucru doar pentru copii, deoarece ştiam că este bine să Îl cunoască pe Dumnezeu, dar eu nu mai aveam tăria să mă întorc spre El.
În toată perioada aceasta afacerile îmi mergeau foarte bine. Pentru că nu mă puteam oferi familiei, voiam să le ofer ceea ce pot oferi banii: maşini scumpe, am construit o casă foarte frumoasă, am făcut excursii în toată lumea. I-am oferit lucrurile acestea şi soţiei mele crezând că pot să înlocuiască dragostea ce trebuia să i-o arăt cu plăcerile lumii acesteia.
Îmi făcusem mulţi prieteni în rândul oamenilor de afaceri şi participam la foarte multe întâlniri cu ei. Aceste relaţii, anturajul în care eram, încercau să mă facă să uit de zbuciumul şi nefericirea care era în sufletul meu.
Într-o zi de duminecă dimineaţa, nu am fost la biserică, găseam tot felul de scuze să nu mă duc. Soţia mea propus să mergem cel puţin la programul de seară. I-am spus nu că am o întâlnire de afaceri la Oradea, că trebuie să mă întâlnesc cu cineva. „Dumineca, întâlnire de afaceri?” a întrebat ea.
Dar Dumnezeu încă mă iubea, şi mi-a vorbit personal, printr-un prooroc
Am plecat totuşi, şi trecând prin oraşul Huedin, am intrat să-mi salut un prieten pe care nu îl văzusem de mult. Când m-a văzut el a spus: „Ai sosit la timp, pentru a veni cu noi la biserică!”. Am spus că nu mă interesează biserica, bem o cafea şi merg mai departe. El a încercat să mă convingă spunându-mi că vine un grup de baptişti chiar din oraşul meu, din Zalău, împreună cu Costel Joldeş. I-am replicat: Îl cunosc pe fratele Joldeş, am mare stimă pentru el, dar tot nu vin”. El a continuat să insiste, şi în final m-am trezit la biserică.
M-am aşezat într-un colţ, undeva deoparte, a început programul şi, grupul de la Zalău a început să cânte o cântare. Din momentul când au început cântarea am fost foarte mişcat, Dumnezeu mă cerceta şi în gândul meu mă rugam: „Doamne, aş vrea să mă schimb dar nu mai pot, Tu ştii viaţa mea, ştii cum sunt eu acuma, nu mai pot să mă schimb”. Cântarea s-a terminat. În momentul următor predica unul dintre fraţi care, prooroc al Domnului fiind , s-a întors înspre mine şi a zis „Bărbatule, aşa vorbeşte Domnul, tu care spui că vrei să te schimbi dar spui că nu poţi. Eu, Domnul am să te ajut să te schimbi”. Şi atunci fiinţa mea a fost străpunsă din cap până în picioare, şi am spus: „Doamne, pe mine, vrei să mă ajuţi să mă schimb?”.
Am rămas foarte mişcat şi acest cuvânt profetic m-a urmărit în zilele următoare. Nu ştiam ce se va întâmpla. Ştiam că Domnul poate să-mi ia sănătatea, poate să se stingă de vreunul din copiii mei, sau de afacerile mele, dar doream să mă schimb, şi doream ca Domnul să lucreze într-un fel.
Copiii începuseră pe urmele mele
Am venit odată din oraş acasă, şi trebuind să iau legătura cu o firmă pe internet şi să citesc e-mail-urile, am intrat pe calculatorul fiului meu. În timp ce am intrat pe internet am dat să ascult ceva muzică de pe acel calculator şi am rămas atât de surprins, neplăcut surprins, să aud ce muzică ascultă el. Am chemat-o imediat pe Dana, soţia mea, şi i-am spus: „Uite ce muzică ascultă Alex”. Nu erau manele, era o muzică drăcească. Începuse să iasă în oraş, nu ştiam ce anturaj avea, avea o prietenă, nu-mi plăcea, dar nu aveam ce să fac. Concluzia era că el călca pe urmele mele. Nu ştiam ce să fac în acel moment. L-am chemat şi i-am dat cu toată tăria o palmă încât el a spus mai târziu că era un pumn, nu o palmă. Mă temeam de direcţia greşită spre care se îndrepta. M-am rugat atunci şi am spus Domnului că mi-a promis să mă ajute să mă schimb, dar că doresc cel mai mult să îl ajute pe Alex. „Nu lăsa ca şi copiii mei să meargă pe urmele mele” – mă rugam.
Nu ştiam ce să fac, cum să-l orientez pe Alex pentru un anturaj creştin. Cunoşteam pe cineva de la fraţii baptişti care se ocupa de tineri şi făcea cu ei un program la Casa de Cultură. Nu ştiam prea multe despre lucrarea lor în acea vreme. Ştiam că fiul meu are înclinaţii spre muzică, îi plăcea să cânte cu tobele. Dar, în biserică era imposibil să cânte cu tobele. Mă gândeam că dacă l-ar accepta pe Alex la Casa de Cultură aş da oricât, aş cumpăra cele mai performante tobe, numai ca să-l aduc pe copil în biserică, să-l cunoască pe Dumnezeu să nu-mi calce pe urme. Am vorbit cu fratele respectiv şi el a fost de acord. Nu ştiu ce a fost în capul lui dar când i-am zis: „Nu vrei să-l iei pe copil să cânte cu voi?” el a spus că da, dar să vină la repetiţii. Bineînţeles, a durat o perioadă. I-am spus: „ Alex, uite, eu vreau să-ţi cumpăr tobe dar trebuie să mergi la repetiţii să cunoşti tinerii aceea, între timp comandăm tobele, o să fie bine, o să te implici”. A fost foarte bucuros. Şi a început să meargă la întâlnirile de tineret de la biserica Harul.
Biserica era nou formată, se întâlneau într-o hală industrială! Şi a început să meargă acolo. A mers şi i-a plăcut.
Părtăşia cu tineri credincioşi ne-a readus copiii la rugăciune şi pocăinţă
Într-o zi a venit la mine şi a spus: „Tati, nu am putea face o rugăciune la noi acasă, împreună cu nişte tineri de la biserică? Pentru mine a fost ceva extraordinar. Mă bucuram într-un fel de schimbarea lui, de faptul că dorea rugăciunea. Dar eu încă mă ruşinam de vecini. Ştiind că probabil se vor ruga cu voce tare, că vor face stăruinţă, nu voiam să se audă la vecini. I-am spus că pot să meargă la demisol, în sala de sport. Dar înainte, împreună cu soţia am închis bine toate geamurile. Apoi noi ne-am dus sus, ne-am pus în pat şi ne uitam la televizor, şi copiii se rugau jos. Atunci, acesta era nivelul înţelegerii noastre şi capacitatea de luptă spirituală. Aceştia au fost primii paşi în întoarcerea spre credinţă a copilului meu care a început să iubească rugăciunea, grupul de închinare, a început să cânte şi a sosit timpul când am cumpărat şi tobele.
Când au sosit tobele, am spus fratelui de la tineret, că au sosit tobele, şi el se uita cam descumpănit. Mi-a spus să le duc în biserică. Le-am dus, şi am stat undeva pe o bancă în spate şi mă uitam la tineri cum cântau. Duhul Domnului m-a cercetat şi am început să plâng şi nu mă mai puteam opri, şi am simţit că ceva se întâmplă cu mine atunci. Păstorul care conducea programul a venit în faţă şi a spus: „Uite am vrea să facem o rugăciune, dacă cineva are o dorinţă specială, oricine are o dorinţă, să o spună Domnului”. Şi atunci mi-au trecut multe prin cap, mă puteam gândi la sănătate, la firmă dar am cerut un singur lucru şi am spus: „Doamne, te rog să îmi dai o dragoste pentru biserică aşa cum are fratele acesta păstor”. Îl vedeam atât de senin, atât de legat de biserică şi de fraţi.
Pentru că tainele inimii mele au fost descoperite, Dumnezeu m-a convins şi, prin rugăciune am primit în inimă dragoste pentru El.
Şi Domnul în zilele următoare, mi-a dat dragoste pentru biserică. Mai sunt 2-3 luni până se împlineşte un an de când s-a întâmplat lucrul acesta şi am fost nelipsit de la biserică. Ba mai mult, am mers şi le-am spus la fraţi, care erau invitaţi în multe locuri, că dacă merg undeva, să mă ia şi pe mine. Le-am spus: „Nu vă supăraţi, nu vreau să fac nici o slujbă, dar am maşini la dispoziţie, pot să le pun în slujbă.” Ei m-au luat cu ei şi Domnul a început să lucreze tot mai mult în viaţa mea.
Tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat pentru că mi-am dorit sincer să mă schimb, dar am recunoscut că nu pot să mă schimb singur şi că numai El mă poate ajuta. Poate, chiar dacă vedeam orbi care văd, şchiopi care umblă, nu mă schimbam. Dar, pentru că, în momentul de rugăciune şi sinceritate, Domnul Mi-a vorbit într-un mod atât de personal, m-a convins. Cred însă că Domnul are multe căi şi metode prin care să întoarcă înapoi la El o inimă zdrobită, dar totalmente sinceră.