ACEASTA NU POATE FI VIAŢĂ DE CREŞTIN,
DOAR LA BISERICĂ ŞI APOI… ACASĂ!
Din sânul bisericii în lumea depravării
Mă numesc Vereş Cristian. Sunt dintr-o familie de creştini baptişti. M-am născut în Zalău. Părinţii mei m-au dus de mic copil la biserică, am frecventat la grupele de copii, am crescut printre oameni credincioşi. Duhul Domnului m-a cercetat încă de mic. Îmi plăcea foarte mult la biserică, cu fraţii şi la grupele de copii, unde îmi plăceau explicaţiile despre lucrarea Domnului şi dragostea Lui pentru oameni. Ascultam de părinţi în toate lucrurile şi ei îşi puseseră mari speranţe în mine.
A urmat apoi clasele din şcoala generală, unde eram un elev bun şi învăţam bine. Dar cel mai mare dezechilibru în viaţa mea s-a întâmplat în clasele de liceu.
Am ajuns în liceu şi îmi plăcea viaţa de acolo. Vedeam cum unii tineri sunt mai apreciaţi decât alţii, se bucurau de mai mult respect decât alţii şi lucrurile nu mai erau aşa cum le învăţasem eu la biserică, adică nu mai era important să fiu băiat cuminte, să nu faci prostii, să nu faci lucruri urâte. Şi am început să gust viaţa păcătoasă din liceu. Am început să ies în oraş, să fumez, să beau şi în sinea mea începuse o goană după a deveni un om important în oraş şi îmi ziceam că nu mă voi lăsa până nu voi ajunge un om respectat, important şi de care lumea să ştie. Au trecut anii, lumea a început să ştie cât de cât de mine, umblam cu băieţi care aveau o influenţă rea asupra mea, făceam mari prostii, mergeam adesea la Poliţie şi aveam probleme cu duiumul.
Veneam de multe ori acasă târziu noaptea, mirosind cumplit a ţigări, adeseori beat. De multe ori părinţii nu puteau sta în camera mea din cauza mirosului de tutun şi a hainelor mele urât mirositoare. Cumva trebuia să-mi găsesc în lăuntrul meu o justificare faţă de cerinţele diferite de viaţă pe care le exprimau ei. Aşa mi-am construit un orgoliu ascuns, considerându-mă o persoană căreia îi place foarte mult aventura. Tot timpul căutam senzaţiile tari şi cele mai extravagante lucruri, cele mai interesante lucruri. Lucrurile pe care nu le putea face nimeni eu le puteam face, eram un tip curajos şi voiam ca lumea să afle acest lucru. Trăiam toate aceste lucruri în taina inimii mele fără a spune un cuvânt părinţilor. Mai ales în faţa tatei nu cutezam să zic nimic. Eram un băiat răzvrătit.
În tot acest timp mama se ruga pentru mine. A plâns şi s-a rugat pentru mine aproximativ trei ani. Avea un loc în camera mea în care se ruga, în timp ce eu eram prin oraş, la baruri, la discotecă sau în alte locuri. Eu îmi vedeam de treburile mele, de lucruri ruşinoase, mă căuta Poliţia, făceam tot felul de lucruri ilegale dar care îmi aduceau mulţi bani. Am ajuns să am suficienţi bani pentru tot ce îmi trebuia şi nu mai depindeam financiar de părinţi. Mă gândeam în mintea mea că nu mai am nevoie de ei, să fiu sub mâna lor, sub tutela lor. Mă gândeam că mai trece un pic de vreme şi o să mă separ de ei.
Dar în culmea succesului meu, Dumnezeu mi-a vorbit şi a găsit o cale prin care m-a atins. Pe neaşteptate, fără să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine, şi în urma unui scandal cu tatăl meu, mi-am propus să mă las de fumat. Ştiu că prietenii mei erau miraţi şi mă întrebau dacă nu am cumva de gând să mă pocăiesc. Le-am spus că nici într-un caz nu aveam un asemenea gând. Şi nici nu aveam, nici prin gând nu îmi trecea să mă pocăiesc. Mă gândeam să fac acest lucru pentru sănătatea mea, pentru a nu-mi fi afectaţi plămânii. Totodată, îmi spuneam că vreau să fiu un om moral. Dar nu-mi dădeam seama că de fapt nu mai aveam atâta voinţă de a renunţa la tot ceea ce era urât. M-am ambiţionat să fac câteva schimbări în comportamentul meu şi am reuşit încetul cu încetul să las câteva din păcatele care mă dominau. Dar inima mea tot tânjea după ele şi nu vedeam exact sensul renunţării din moment ce-mi plăceau. Însă încercarea aceasta a avut un mare rol în a mă conştientiza de starea în care mă aflam. Atunci am realizat că nu mai sunt liber după cum m-am considerat când am luat-o pe drumul acesta şi că acum nu mai sunt liber să scap de lucrurile care m-au înrobit. Dintr-un băiat cuminte şi liber am ajuns robul unor obiceiuri păcătoase de care nu mai puteam scăpa. Când am privit în urmă la toate aceste căutări şi frământări prin care am trecut, mi-am dat seama că s-au întâmplat fără să ştiu, sub influenţa rugăciunilor mamei mele.
Dar în biserica noastră apăreau lucruri noi
Pe fondul acesta au apărut în biserica noastră lucruri noi. Am auzit de oameni care se adună în case ca să se roage. Eu eram sub cercetarea Domnului fără să ştiu. Mi-am zis: „Uite au apărut lucruri noi, pe care nu le-am mai văzut până acuma, hai să mă duc să le experimentez. Erau fraţi de la noi de la biserică, 15-20 la număr, iniţial, care se adunau la rugăciune în casele unora dintre ei. M-am dus şi eu o dată la o astfel de rugăciune. Am intrat acolo, pe majoritatea îi cunoşteam, mă întrebam ce i-a apucat să se roage şi în case, oare nu au timp suficient la biserică!? M-am aşezat într-un colţ şi apoi am văzut cum fraţii au început să cânte. Dar, spre surprinderea mea, cântarea nu era aşa cum o ştiam eu din biserică. Cântau, cântau şi la un moment dat au început să plângă. Am mai auzit eu în biserică femei care plângeau când se rugau, dar să plângă în timpul cântării nu am mai văzut. Mă gândeam ce-i cu cântarea asta, dar începuse şi pe mine să mă mişte cântarea, era o cântare din toată inima. Oamenii cântau de parcă se rugau, aveau ochii închişi, chiar şi pe mine mă cerceta cântarea. Apoi a urmat o rugăciune. Nici cu felul acesta de rugăciune nu eram obişnuit. S-au pus pe genunchi şi au început să se roage cu voce tare, într-o rugăciune comună. Toţi se rugau iar eu mă uitam la ei. La un moment dat am spus: „Hai să nu pierd vremea, dacă tot sunt aici să mă rog, pentru că ştiu că există Dumnezeu”. M-am pus şi m-am rugat. Dar îi vedeam pe ei cum se roagă cu putere, cu lacrimi, cu durere, cu bucurie, fiecare cu ce avea în inimă. Şi m-am pus pe un colţ de mobilă, parcă şi acum văd locul acela şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea şi mie dragoste de rugăciune. Mie nu îmi plăcea rugăciunea. Şi spuneam Domnului exact ce simţeam, că nu-mi place rugăciunea, că nu m-am rugat în mod serios niciodată şi că voiam să primesc o dragoste pentru rugăciune pentru că ştiam că e bine să te rogi şi să vorbeşti cu Dumnezeu.
Dar după ce am ieşit mi-am sunat prietenii şi am mers în oraş, într-un club. Iarăşi m-am destrăbălat, am făcut tot felul de prostii. A doua zi la şcoală viaţa a continuat ca mai înainte. Apoi a venit iar ziua în care se mergea la rugăciune în locul acela. Mi-am zis să mă duc din nou, şi a urmat aşa aproximativ o lună. Mergeam acolo, îmi plăcea, şi apoi ieşeam afară, şi aproape că uitam. Dar lucru interesant, când eram acolo, eram alt om. Acolo lăsam toate apăsările, şi toate gândurile lumeşti rămâneau la uşă. Dar cea mai mare problemă a mea, era că le luam din nou, fără nici o problemă când mergeam de acolo şi aceasta cam o lună, o lună şi jumătate. Acolo îmi plăcea să cânt, să mă rog şi vărsam şi eu lacrimi şi Îl rugam pe Dumnezeu să mă schimbe, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea putere să am o viaţă ca fraţii de acolo.
Din momentul acela, orice păcat pe care îl făceam, apăsa asupra mea şi nu mai aveam pace
Într-o zi a venit o soră la mine, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Cristi, mi-a arătat Domnul într-o vedenie că vrea să te boteze cu Duhul Sfânt în seara asta”. M-am uitat la ea, nu am ştiut ce să spun şi am zis: „Eu nu ştiu ce înseamnă aceasta, să mă boteze Domnul cu Duhul Sfânt. Este un lucru bun?” Ea a zâmbit puţin şi a spus: „Da, este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla”. Atunci am spus: „Vreau să mi se întâmple lucruri bune, că lucruri rele mi s-au întâmplat destule, în sfârşit vreau să primesc şi eu ceva cu adevărat de la Dumnezeu”. Şi atunci ne-am pus pe genunchi, fraţii şi-au pus mâinile peste mine, s-au rugat stăruitor pentru mine şi am fost botezat cu Duhul Sfânt. Momentul acela a fost un început deosebit, nu am simţit ceva extraordinar, nu am avut stări înălţătoare, dar din momentul acela orice păcat pe care îl săvârşeam apăsa asupra mea şi nu-mi dădea pace până când nu îl aduceam înaintea Domnului ca să mă ierte, şi să-mi dea ajutorul necesar ca să renunţ la el.
Ţin minte că o dată după ce am fost botezat cu Duhul Sfânt, eram în curtea şcolii cu nişte prieteni. Muzica mergea în jurul nostru. La un moment dat m-am dat şi eu „mare” într-un fel, timp în care am scăpat o înjurătură. În momentul acela aşa de tare m-a mustrat conştiinţa că am început să plâng, am fugit de acolo, m-am dus în clasă şi am stat în banca mea speriat, foarte speriat. Nu-mi imaginam că mi s-ar putea întâmpla aşa ceva. Doar înjurasem până atunci de mii de ori, am făcut prostii de o sută de ori mai mari, nu-mi puteam închipui cum mă mustra conştiinţa. Şi apoi ştiu că s-a apropiat un coleg de mine, şi a spus: „Mă Vereş, ceva se întâmplă cu tine, eşti bolnav? În ultimul timp, de două săptămâni se întâmplă ceva ciudat cu tine”. Nici nu am avut curajul să îl privesc în ochi dar i-am spus: „Nu ştiu ce se întâmplă cu mine dar ştiu că Domnul a pus mâna pe mine şi nu mă va lăsa până nu mă va schimba aşa cum va El va dori. Colegii mei au rămas surprinşi şi nedumeriţi. Eu eram, nu unul dintre cei mai răi, eram cel mai rău din clasă, unul nu comenta înaintea mea, pe toţi îi loveam, îi pocneam şi nimeni nu ieşea de sub cuvântul meu. Şi acum eu călăul ăla să se pocăiască. Colegii mei au rămas foarte surprinşi şi au spus. „Lasă că te vom vedea noi mai încolo, nu e adevărat”. Am fost surprins să constatat cum fiecare ştia că ceea ce este bun este şi de lungă durată. Şi ciudat era faptul că ei nu doreau sau nu se aşteptau ca în viaţa mea să fie permanent ceea ce Dumnezeu spune că este bun.
Dar mulţumesc Domnului că ceea ce a pus în mine este mai tare decât ceea ce e în lume. Mi-a dat putere să rup cu ori ce păcat care mă ţinea legat şi ştiu că de atunci încolo puterea Domnului a fost peste mine, îi mulţumesc Domnului pentru aceasta. Am devenit din nou liber să nu mai săvârşesc păcatele pe care le îndrăgisem şi care mă înrobiseră. Mergeam în continuare la grupele de rugăciune şi Dumnezeu mă cerceta de fiecare dată şi îmi vorbea, mă călăuzea. În fiecare încercare şi în fiecare moment a fost lângă mine, în orice problemă care apărea Duhul Domnului mă sfătuia. A venit şi momentul în care am fost botezat în apă. A fost o zi minunată, a fost o zi extraordinară pentru toată familia mea. Mama mea nu se putea opri din plâns. Era după atâţia ani de suferinţă, de rugăciune. Dumnezeu îi promisese că mă va întoarce şi ea tânjea după momentul acela. Acum vedea împlinită promisiunea lui Dumnezeu şi rugăciunile ei. A fost minunat pentru sufletul ei.
În continuare, Dumnezeu m-a călăuzit în mod minunat. Aş vrea să vă povestesc şi să vă mărturisesc despre modul în care Dumnezeu a lucrat cu mine şi după ce m-am întors la El. În mintea mea fixasem că în biserică poţi să fii de două feluri, botezat ori nebotezat. În aceste două categorii împărţeam eu oamenii din biserică. Nu-mi imaginam că viaţa de creştin ar putea fi altfel, decât: nu bei, nu înjuri, nu fumezi, citeşti din Scriptură, te rogi, mergi la biserică, şi vii acasă. Atât îmi imaginam viaţa de creştin, de pocăit şi în general biserica. Mă gândeam că o să mă pocăiesc şi o să mă plictisesc. Vedeam viaţa de credinţă o închisoare şi îmi spuneam că nu o să mai ies cu prietenii în oraş, o să stau toată ziua în casă şi o să mă plictisesc. N-o să mai fie viaţă. Acestea îmi erau argumentele cu care mă alimentam în mod greşit înainte de a mă întoarce la Dumnezeu.
Viaţa de creştin înseamnă a fi un lucrător, nu a sta în bancă, într-o biserică!
A venit şi momentul acela în care eram creştin şi ziceam: ”Aceasta nu poate fi viaţa de creştin, doar la biserică, înapoi acasă şi gata. Am zis că într-un mod s-au altul vreau să lucrez pentru Domnul, nu vreau să stau în biserică să ocup un loc şi apoi mă duc acasă, după masă ocup din nou acelaşi loc, şi viaţa mea de creştin să fie doar atât. Am zis: ”Doamne, lucrează cu mine!”. Mai întâi Dumnezeu mi-a arătat cum lucrează cu alţi oameni din jurul meu, în diferite moduri, şi deveneam în mintea mea foarte gelos. Atunci am început să mă rog: „Doamne, ai lucrat cu acela, cu ăla. Ştiu că şi cu mine poţi lucra pentru că eşti un Dumnezeu minunat, mă iubeşti şi eu te iubesc, poţi lucra cu viaţa mea, poţi lucra cu mine”. M-am curăţit înaintea Domnului, am ţinut zile de post şi am citi mult din Scriptură, cerând Domnului să lucreze prin mine, să-şi facă numele de slavă şi prin viaţa mea. Am spus: „Dacă sunt creştin, dacă sunt copilul Său răscumpărat dintr-o groapă aşa adâncă, doresc ca El să mă călăuzească, să-mi dea putere şi să mă folosească”. Mă aştepta o viaţă lungă în faţă, mă aşteaptă încă, şi mi-am dat seama că numai stând lângă Domnul şi numai folosit de El am putere să biruiesc, să am o nădejde şi o speranţă vie.
Vedeam pe alţi fraţi, care dacă nu erau într-o anumită slujbă, dacă nu făceam anumite lucruri pentru Dumnezeu, dacă nu erau în lucrarea Domnului, trecea un an, doi, trei, patru, cinci maxim şi se stingeau. Şi am zis: „Doamne, dacă m-am pocăit, eu m-am pocăit din toată inima şi nu vreau să mă sting pe o bancă”.
Vreau să spun aici că observaţiile lui Cristi Vereş ar trebui să dea mai mult de gândit liderilor a căror biserici stagnează. Tragedia este că aceste biserici s-au transformat în nişte amfiteatre reci, unde se ţin doar prelegeri, unor enoriaşi ( mădulare atrofiate) forţaţi de conjunctură să stea pe scaune, să consume predici, să formeze un auditoriu. O, dacă ar avea aceşti lideri, cel puţin viziunea tânărului nou convertit, Cristian Vereş, aceea că adevărata biserică a lui Hristos este un Trup, în care toate mădularele trebuiesc implicate în procesul de slujire şi de creştere. Dacă şi-ar aminti că România este plină de cuvânt inspirat, de predici de top, care se pot asculta în orice moment, de cărţi creştine excelente şi de Biblii, poate ar accepta, ca în locul discursurilor lungi şi impersonale, să creeze un cadru de părtăşie, rugăciune şi iubire creştină, lucruri de care avem cu adevărat nevoie astăzi!
Liderilor le revine o mare responsabilitate, pentru că un creştin obişnuit nu va cere o schimbare. Acest creştin obişnuit, care nu are nici un rol în trupul lui Hristos, care este mort în tradiţie, dar care se chinuie să facă act de prezenţă, crede în cele mai multe cazuri, că aceasta este starea normală de lucruri.
Poţi creşte în credinţă şi maturitate doar lucrând în biserică
N-a trecut mult timp, şi a început lucrarea de la Casa de Cultură. (O acţiune de evanghelizare, iniţiată în urma unui mesaj profetic primit la o rugăciune de către grupul Harul, devenită apoi Biserica Creştină Evanghelică Harul, la Casa de Cultură Zalău; la aceste întâlniri participă regulat, lunar, de peste doi ani, sute de tineri şi adulţi). Am fost între primii tineri care au urcat pe scenă şi încă de la prima slujire. Acolo, Dumnezeu ne-a folosit într-un mod special.
Într-o zi am chemat la aceste întâlniri pe un fost prieten de al meu, un băiat cu care obişnuiam înainte să fac multe prostii. El era foarte pasionat de box. La acea întâlnire a vorbit fratele Tofan. El fusese campion naţional la box, la categoria grea şi am spus că Dumnezeu poate să îl atingă pe prietenul meu în modul acesta. A venit acolo, i-a plăcut foarte mult mărturia fratelui, dar nu a înţeles absolut nimic în afară de faptul că el a fost un mare boxer. Însă Dumnezeu aşa a lucrat, că la plecare înspre casă, l-am întâlnit într-un loc pe drum, cu cei aproximativ douăzeci de tineri dintre foşti noştii prieteni. De fapt ei m-au văzut şi au hotărât să mă aştepte. Eram sigur că mă vor lua la întrebări, simţeam că este o mare responsabilitate în tot ceea ce spun şi mă rugam ca Dumnezeu să vorbească prin mine. Am ajuns lângă ei, nu a trebuit să deschid eu subiectul, ci ei m-au întrebat şi Dumnezeu a lucrat într-un mod aşa de minunat că mulţi au fost cercetaţi.
Nu peste mult timp i-am dus pe câţiva dintre ei la rugăciune, la o întâlnire de casă. Erau vreo 10-15 tineri, toţi prieteni de ai mei. Am intrat în acea casă. Sunasem înainte pe fratele Joldeş să-mi rezerve locuri. Locurile erau rezervate pe o bancă din primul rând. Acum vă imaginaţi ce a fost când au intrat acolo 10-15 tineri cu blugii rupţi, cu tatuaje, cu cercei tot câte doi sau trei într-o ureche. Toţi erau surprinşi, toţi nedumeriţi. Eu eram mai emoţionat ca toţi la un loc. M-am rugat şi am zis: ”Doamne, i-am adus aici, chiar ei au spus că doresc să vină la rugăciune. Acum te rog ca Tu să le vorbeşti şi să-i cercetezi, şi să îţi faci lucrarea într-un mod minunat în vieţile lor.
Apoi a început cântarea. La foarte scurt timp cântau şi ei din toată inima. Le-am pus caietul de cântări în faţă şi ceea ce ştiau cântau. A început rugăciunea. La rugăciune nu ştiau cum să se roage. Le-am zis să închidă ochii şi să vorbească cu Dumnezeu ca şi cum ar vorbi cu un prieten. Acum nici unul nu se ruga dar toţi aveau ochii închişi. Spre deosebire de cum îi ştiam din alte locuri, aici erau foarte respectuoşi şi se străduiau să nu greşească cu nimic. Dar, în timpul rugăciunii, Dumnezeu le-a vorbit. Slăvit să fie Domnul, că au fost acolo mulţi proroci şi Dumnezeu le-a dezlegat tainele inimii la aproape fiecare în parte. Dumnezeu le-a vorbit fiecăruia, şi într-un fel sau altul, i-a cercetat. Dumnezeu le-a vorbit la problemele pe care le aveau în momentul acela deschizându-le astfel ochii şi mintea. Aşa au înţeles ei multe lucruri, dar mai ales faptul că nu se pot ascunde de Dumnezeu. Mulţi dintre ei erau implicaţi în tot felul de probleme, procese, scandaluri. Aceasta i-a făcut pe unii să facă o juruinţă înaintea Domnului zicând: „Doamne, văd că exişti. Dacă ne scapi din aceste probleme ne pocăim!”.
O să vă dau un scurt exemplu. Era acolo un băiat de 16 ani, care avea o prietenă tot de 16 ani şi care era însărcinată. Tatăl fetei era şi este colonel în armată. El i-a furat acestuia zece mii RON (100 de milioane de lei) din casă, era în proces cu el pentru banii aceea. În plus, se bătuse cu cineva şi avea de plătit o mare amendă. Atunci tânărul a spus că dacă Dumnezeu îl scapă de probleme, el renunţă la felul vechi de viaţă şi se întoarce la Dumnezeu. Şi Dumnezeu a lucrat, le-a vorbit profetic, apoi lucrurile s-au rezolvat la marea majoritate. Mulţi dintre ei au rămas în biserică, s-au întors la Dumnezeu şi acum Îl slujesc în grupele de rugăciune sau laudă şi închinare. Apoi, prin vieţile lor Dumnezeu a intrat în familiile lor. Părinţii acestor copii, văzând schimbarea din vieţile lor au venit la biserică, o parte dintre rudeniile lor au venit de asemenea la adunare şi s-au întâlnit cu Dumnezeu.
Lucrarea aceasta a fost cu adevărat minunată şi atunci m-am simţit folositor, m-am simţit o verigă în marele plan, în marele lanţ al mântuirii. Am avut momente de adâncă recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu văzând că încă de tânăr El mă foloseşte şi îşi face lucrarea prin mine. M-am prăbuşit înaintea Domnului şi am spus: ”Doamne nu am altă plăcere în lumea aceasta decât să ştiu că tu vorbeşti prin mine, decât să ştiu că Tu lucrezi prin mine, prin viaţa mea şi prin inima mea”. A fost o zi minunată de seceriş şi mulţumesc Domnului pentru aceasta.
De când m-am întors la Dumnezeu trăiesc cu adevărat, viaţa nu e o închisoare, ci este cea mai minunată aventură, ştiu că viaţa mea este în mâna Lui. Este extraordinar să am siguranţa că Îl voi vedea faţă în faţă pe Acela care m-a eliberat dintr-o viaţă de ruină, m-a salvat de la moarte şi de la păcat, la care mă rog atâta, la care sper atâta şi la care mă gândesc atâta.
Cristian Vereş împreună cu alţi 11 tineri din Zalău au fost cei ce au iniţiat întâlnirile de rugăciune de luni seara din Cluj. Aceste întâlniri de rugăciune şi închinare, începute de 12 tineri într-o casă, au ajuns în câteva luni la 60-80 de persoane. Apoi, acest grup a început să slujească în echipa de laudă şi închinare din Biserica Penticostală Speranţa Cluj- Mărăşti. Mai bine de doi ani, la aceste întâlniri participă în jur de 1.000 de persoane. Ei sunt un minunat exemplu despre modul în care foloseşte Dumnezeu vieţile sfinţite ale tinerilor.