Faci ucenici sau convertiți?

Ce implică ascultarea de Marea Trimitere

Este o greșeală printre creștini să privească un text din Scriptură, excluzându-le pe celelalte care tratează același subiect.

Satan L-a ispitit pe Domnul folosind expresia “Este scris .. .” (Matei 4:6). Dar Domnul a respins ispita spunând: “De asemenea este scris … ” (v. 7). Scopul lui Dumnezeu poate fi înțeles doar când Scriptura este comparată cu Scriptura – unde citim “Este scris” trebuie să vedem și continuarea “De asemenea este scris”.

 

Gândiți-vă la Marea Trimitere – Isus le-a poruncit ucenicilor “Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). De asemenea le-a poruncit “Faceți ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19 NASB). Aceste două porunci sunt părți ale unei singure porunci. Doar dacă le privești cu atenție și asculți de ambele părți ale poruncii, putem să împlinim toată voia lui Dumnezeu.

Evanghelizare

Primul pas este să mergem și să predicăm Evanghelia pretutindeni (Marcu 16:15). Această poruncă nu este adresată unui creștin individual, ci întregului Trup al lui Hristos. Omenește este imposibil pentru un singur individ sau o biserică locală să predice Evanghelia fiecărei făpturi din întreaga lume. Fiecare din noi putem avea doar o mică parte în această lucrare.

Dar indiferent cât de mică este partea noastră, trebuie să o împlinim. Aici ne ajută Fapte 1:8. Fiecare credincios trebuie să aibă Duhul Sfânt peste el și să fie umplut de puterea Lui dacă vrea să fie un martor eficient pentru Hristos. Nu toți sunt chemați să fie evangheliști (deoarece a numit doar pe unii să fie evnagheliști în biserică – Ef. 4:11), dar toți sunt chemați să fie martori.

Un evanghelist are un câmp mai extins de lucru față de un martor. Un martor trebuie să-L proclame pe Hristos în cercul unde se mișcă și lucrează – rude, vecini, colegi, cei cu care se întâlnește zilnic, cărora li se poate adresa când călătorește, etc. Toți putem fi martori indiferent de ocupația pe care o avem de îndeplinit pe acest pământ.

Hristos a dat bisericii și evnagheliști care au o slujire mai extinsă, deoarece ei trebuie să ajungă la cei pierduți. Sarcina evnghelistului nu este doar de a “câștiga suflete” sau de a “aduce pe oameni la Hristos” (așa cum auzim deseori), ci este de a “zidi Trupul lui Hristos” (Ef. 4:11-12). Aici eșuează evanghelismul din zilele noastre. Acesta se bazează pe salvarea sufletelor, nu pe zidirea Trupului lui Hristos. Aceste suflete sunt trimise în biserici moarte unde se pierd din nou, sau devin căldicei și într-o zi Hristos îi va scuipa din gura Lui (Apoc. 3:16). Ei nu sunt zidiți în Trupul lui Hristos. Astfel doar planurile lui satan sunt împlinite – deoarece atunci individul a devenit de două ori un copil al gheenei (Matei 23:15): el a fost pierdut de la început și a doua oară deoarece a fost înșelat de un evaghelist care l-a făcut să creadă că este mântuit, când de fapt era pierdut! Singurul lucru care se zidește prin această metodă de evanghelizare este doar reputația evnaghelistului. Singura motivație a acestui tip de evnaghelizare este dorința evnaghelistului de a face bani sau de a primi onoare din partea oamenilor. De multe ori chiar amândouă.

Isus i-a numit pe evangheliști “pescari de oameni”. Dar evanghelizarea care se face în cooperare cu lideri creștini nemântuiți, cu grupuri sau cu lideri politici care sponsorizează lucrarea este asemenea pescuirii cu o plasă plină de găuri. Nu ne putem imagina că Isus i-a invitat pe Ana, Caifa, Irod sau Pilat să stea împreună cu El pe podium când avea întâlniri evanghelistice! Totuși majoritatea evangheliștilor din zilele noastre fac aceasta și îi laudă pe liderii necreștini care stau împreună cu ei pe podium.

Peștilor prinși cu aceste plase li se permite să meargă înapoi în mare (biserici moarte), să fie prinși din nou la următoarea întâlnire evnghelistică și să li se dea drumul în mare din nou! Procesul acesta se repetă de evangheliștii care conduc întâlniri interdenominaționale și unde se numără mâinile ridicate și biletele unde oamenii scriu decizia luată. Acest tip de evanghelizare aduce bucurie nu îngerilor din ceruri, ci oștirii lui satan! Cum ar putea să se bucure îngerii pentru cei care sunt de două ori copii ai gheenei? Statisticile din urma întâlnirilor de evanghelizare sunt decepționante.

Chiar dacă semnele și minunile însoțesc proclamarea mesajului că Isus iartă păcatele și vindecă bolnavii, întrebarea care rămâne este: Câți au fost făcuți ucenici și sunt zidiți în Trupul lui Hristos în urma evanghelizării? Apostolii Domnului nu au practicat niciodată acest tip de evanghelizare. Ei i-au trimis pe noii convertiți în biserici pentru a deveni ucenici și a se zidi spiritual.

Cele 5 tipuri de slujire menționate în Efeseni 4:11 (apostoli, prooroci, evangheliști, păstori și învățători) sunt puse în ordinea priorității în 1 Cor. 12:8. Aici ni se spune că “Dumnezeu a rânduit în biserică întâi apostolic, al doilea prooroci, al treilea învățători, apoi pe cei ce au darul tămăduirilor (este vorba despre evangheliști deoarece în Noul Testament ei aveau darurile vindecărilor), apoi cârmuirilor (literal “cei care conduc navele” cu referire la păstori)”.

Aceasta clarifică faptul că în ochii lui Dumnezeu slujirile apostolilor, proorocilor și învățătorilor sunt mai importante pentru zidirea Trupului lui Hristos decât cea a evangheliștilor. Evanghelistul își poate găsi locul în slujire dacă ocupă locul în supunere față de apostol, prooroc și învățător. Doar atunci slujirea lui poate ajuta la zidirea Trupului lui Hristos. Aici evanghelismul secolului XX s-a îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu.

Facerea de ucenici

Scopul evanghelizării poate fi înțeles doar dacă-l privim în lumina celei de-a doua părți a Marii Trimiteri – să facem ucenici din toate neamurile pământului (Matei 28:19). Astfel se împlinește pe deplin planul lui Dumnezeu pentru cei nemântuiți.

Convertitul trebuie transformat în ucenic.

Din nefericire, chiar și așa-numitul convertit nu este adevărat deoarece de cele mai multe ori nu s-a pocăit sincer. În întâlnirile evanghelistice I s-a spus să creadă în Isus, fără să se menționeze pocăința sau restaurarea. Astfel de convertiți sunt ca bebelușii, scoși afară de moașe nerăbdătoare (evangheliștii). Dorința lor este de a avea numere pentru statistici – dar bebelușii nu erau încă gata să se nască! Acești bebeluși premature mor curând, sau trăiesc cu probleme grave pentru tot restul vieții – cauzând probleme serioase păstorilor. Acești oameni nu sunt “decăzuți” deoarece ei nu au înaintat niciodată! Isus a spus că îngerii din ceruri se bucură când păcătoșii se pocăiesc, nu când păcătoșii cred fără să se pocăiască (Luca 15:7,10).

Isus a spus că mântuirea a venit în casa lui Zacheu doar atunci când ela  promis să restituie banii pe care i-a luat pe nedrept în trecut – nu înainte (Luca 19:9). Din nefericire, evangheliștii de astăzi proclamă că “mântuirea a venit” fără să menționeze despre restituire!

Dar chiar și în cazul în care o persoană se pocăiește și este cu adevărat convertită, are nevoie de ucenicie, dacă vrea să împlinească voia lui Dumnezeu pentru viața lui. Evanghelismul care nu duce la formarea de ucenici este o slujire incompletă.

Deseori,  dorința evanghelistului de a-și construi propriul regat   îl împiedică să lucreze împreună cu cei care-I pot transform ape convertiți în ucenici. Nu trebuie să-I judecăm pe acești evangheliști deoarece ni se spune în Scriptură să nu judecăm. Dar astfel de evangheliști vor da socoteală înaintea Domnului în ziua finală pentru că le-au interzis convertiților să devină ucenici.

Primul pas este conducerea oamenilor la pocîință și credință. Apoi urmează botezul în apă – așa cum a spus Isus în Marcu 16:16 și cum a predicat Petru în ziua Cincizecimii (Fapte 2:38). Matei 28:19 menționează necesitatea botezului în apă. Așadar acesta este următorul pas pe care trebuie să-l facă cei născuți din nou.

Apoi trebui să-L urmeze pe Isus, ca ucenic, în fiecare zi.

Condițiile uceniciei

Luca 14:25-35 ne descoperă condițiile uceniciei.

În acest pasaj, Isus a vorbit despre un om care a făcut fundația unui turn, darn u l-a putut termina deoarece nu avea bani suficienți (v. 28-30). Aceasta dovedește că este nevoie să plătești pentru a deveni ucenic. Isus a spus că trebuie să te calculezi costurile dinainte și apoi să începi construcția.

Dumnezeu nu vrea să așteptăm ani de zile după ce ne sunt iertate păcatele, să devenim ucenici. Isus a spus oamenilor despre costul uceniciei în momentul în care au venit la El. El a  spus că un credincios care nu este dornic să fie ucenic este la fel de inutil lui Dumnezeu precum sarea care și-a pierdut gustul (v. 35).

Pentru ca un convertit să devină ucenic este nevoie să renunțe la atașamentul pentru rudele sale care l-ar putea împiedica să-L urmeze pe Domnul (v. 26). În al doilea rând, trebuie să se lepede de sine și să-și răstignească eul în fiecare zi (v. 27). În al treilea rând, trebuie să renunțe la dragostea lui pentru bunurile materiale (v. 33). Acestea sunt cele 3 cerințe dacă cineva dorește să fie ucenic.

Prima condiție a uceniciei este că trebuie să renunțăm la dragostea naturală pe care o avem pentru rudele noastre.

Isus a spus: “Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu” (v. 26).

Acestea sunt cuvinte puternice. Ce înseamnă să urăști? Este identic cu a ucide (1 Ioan 3:15). Suntem chemați să ucidem afecțiunea naturală pe care o avem față de rudele noastre.

Aceasta înseamnă că nu trebuie să-I iubim? Nu. Cu siguranță nu înseamnă aceasta. Când renunțăm la afecțiunea noastră naturală pentru ei, atunci Dumnezeu o va înlocui cu dragostea divină. Dragostea pentru rudele noastre va fi pură – Dumnezeu va fi mereu pe primul loc, nu rudele noastre.

Mulți nu-L ascultă pe Dumnezeu pentru că se tem că își vor jigni tatăl, mama, soția, etc. Domnul cere să fie pe primul loc în viața noastră. Dacă nu-I oferim acest loc, nu putem fi ucenicii Lui. Isus trebuie să fie Domn peste întreaga noastră viață, nu doar peste anumite domenii.

Priviți la exemplul personal al lui Isus de-a lungul șederii pe pământ. Deși a   iubit-o pe mama Sa, nu a permis să-L influențeze. El a împlinit voia perfectă a Tatălui Său, chiar în cele mai neînsemnate lucruri. Vedem un exemplu al acestui fapt la nunta din Cana unde a refuzat să acționeze la rugămințile mamei (Ioan 2:4).

Isus ne-a învățat să ne urâm frații. Când Petru a încercat să-L împiedice să meargă la cruce, Isus l-a mustrat folosind cuvinte dure pe care nu le-a mai folosit pentru nici o ființă omenească: “Înapoia Mea, satană! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine” (Matei 16:23). Petru a făcut această remarcă plin de dragoste omenească. Dar Isus l-a mustrat deoarece sugestia lui Petru era împotriva voii Tatălui.

Tatăl era mereu pe primul loc în inima lui Isus. El așteaptă ca și noi să avem aceiași atitudine față de El. După înviere, Domnul l-a întrebat pe Petru dacă-L iubește mai mult ca orice de pe pământ, înainte de a-l face păstor în biserică (Ioan 21:15-17). Doar cei care-L iubesc pe Domnul mai mult ca orice primesc responsabilități în biserică.

Liderul bisericii din Efes era în pericol de a fi respins deoarece își pierduse devotamentul inițial față de Domnul (Apoc. 2:1-5).

Dacă putem spune ca psalmistul “pe cine Altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”, atunci am împlinit prima condiție a uceniciei (Psalm 73:25).

Dragostea pe care ne-o cere Isus nu este emoțională, sentimentală, umană și nu se manifestă prin cântări de laudă pentru El. Dacă-L iubim, Îl vom asculta (Ioan 14:21).

A doua condiție a uceniciei este că trebuie să ne urâm pe noi înșine. Isus a spus: “Dacă vine cineva la Mine și nu-și urăște însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

El a amplificat aceasta spunând: “Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Aceasta este una dintre cele mai neînțelese învățături ale lui Isus.

Isus a spus că un ucenic trebuie “să se lepede de sine și să-și ia crucea în fiecare zi” (Luca 9:23). Mai important decât citirea Bibliei și rugăciunea zilnică, trebuie să ne lepădăm de sine și să ne luăm crucea. Lepădarea de sine este același lucru cu a ne urî propria viață – pe care am moștenit-o de la Adam. Să ne luăm crucea înseamnă să omorâm acea viață (sinele). Mai întâi trebuie să urâm acea viață și apoi să o omorâm.

Sinele este principalul dușman al vieții pe care ne-o oferă Hristos. Biblia numește aceasta ca fiind “carnea”. Aceasta este un deposit de pofte rele care ne ispitesc să ne împlinim propriile dorințe mereu – să căutăm propriul câștig, onoarea, plăcerea, calea, etc.

Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că cele mai bune acțiuni ale noastre sunt corupte de motivații rele care iau naștere din poftele noastre corupte. Dacă nu urâm “carnea”, nu vom putea niciodată să-L urmăm pe Domnul.

Din această cauză Isus a vorbit atât de mult despre urârea vieții (sau pierderea ei)

Această frază se repetă de 6 ori în Evanghelii: Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 14:26; Ioan 12:25. Aceasta este singura poruncă a Domnului care se repetă cel mai mult în Evanghelii. Totuși, este cel mai puțin predicată și înțeleasă!

Să ne urâm viața înseamnă să renunțăm la drepturile și privilegiile personale, să ne oprim din a ne face o reputație, să ne abandonăm ambițiile și interesele, să nu mai căutăm propria cale. Putem fi ucenici ai lui Isus doar dacă suntem dispuși să facem aceste lucruri.

A treia condiție a uceniciei este să renunțăm la bunurile personale.

Isus a spus: “Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).

Posesiunile noastre sunt acele lucruri care ne aparțin. Dacă renunțăm la ele înseamnă că nu mai considerăm nimic ca fiind al nostru.

Cel mai bine vedem aceasta în viața lui Avraam. Isaac era singurul lui fiu – posesiunea lui. Într-o zi, Dumnezeu îi cere să-l aducă jertfă. Avraam îl așează pe Isaac pe altar și se pregătește să-l omoare. Dar Dumnezeu intervine și-i spune că jertfa nu este necesară deoarece el și-a dovedit dorința de a asculta (Gen. 22). După aceea, Avraam a recunoscut că deși îl avea pe Isaac în casa lui, nu-l mai considera al său. Isaac aprținea lui Dumnezeu.

Asta înseamnă să renunțăm la toate bunurile noastre. Tot ce avem trebuie pus pe altar și dat Domnului.

Dumnezeu poate îngădui să folosima numite lucruri. Dar nu le putem considera ca fiind ale noastre. Chiar dacă locuim într-o casă, trebuie să considerăm că-I aparține lui Dumnezeu și că ne-a permis să stăm aici fără să plătim chirie! Aceasta este adevărata ucenicie.

Am făcut noi astfel cu bunurile noastre? Posesiunile sunt: contul din bancă, proprietățile, locul de muncă, calificările, darurile, talentele, soția, copiii și orice altceva care are valoare pentru noi pe acest pământ. Trebuie să le punem pe altar dacă vrem să fim ucenici adevărați.

Doar atunci Îl putem iubi pe Dumnezeu cu toată inima. Aceasta este “inima pură” despre care a vorbit Isus în Matei 5:8. Nu e suficient să ai o conștiință curată – aceasta înseamnă renunțarea la orice păcat. O inimă curată înseamnă să renunțăm la tot!

Vedem că adevărata ucenicie implică o schimbare radicală de atiturine față de: a) rude și cei pe care-I iubim; b) sine; c) bunuri. Dacă nu privim aceste domenii cu sinceritate, va fi imposibil să împlinim întregul plan al lui Dumnezeu pentru viața noastră. Dacă predicatorii nu predică despre ucenicie fără “să-l scalde”, atunci le va fi imposibil să zidească Trupul lui Hristos.

 

Calea uceniciei

MAtei 28:20 continuă să vorbească despre faptul că ucenicii trebuie învățați să asculte și să pună în practică fiecare poruncă dată de Domnul. Aceasta este calea uceniciei. Trebuie să citim Matei 5,6,7 pentru a vedea câteva din poruncile pe care le-a dat Isus – pe care majoritatea creștinilor nici nu se sinchisesc să le urmeze.

Un ucenic este învățăcel și urmaș.

În țara noastră este nevoie de oameni care au fost prinși de chemarea de a proclama cuvintele lui Dumnezeu, care ascultă toate poruncile lui Isus și care doresc cu ardoare să-i învețe pe alții cum să le asculte – zidind astfel Trupul lui Hristos.

Isus a spus că toți ucenicii Săi vor fi identificați după un singur semn – dragostea unul pentru altul (Ioan 13:35).

Ucenicii lui Isus Hristos sunt identificați nu după calitatea predicării, a muzicii, a vorbirii în limbi, a întâlnirilor de studiu biblic, a zgomotului pe care-l produc la întâlnirile lor, ci după dragostea arzătoare pe care o au unul pentru altul. Întâlnirile evanghelistice care aduc oameni la Hristos trebuie să conducă la zidirea unei biserici în localitatea respectivă, unde ucenicii se iubesc unul pe altul.Lucrul trist este că în majoritatea locurilor unde au loc întâlniri repetate de evanghelizare, este greu să găsești o biserică despre care să se spună că membrii se iubesc, nu se ceartă și nu se bârfesc.

Dacă noii convertiți nu pot duce o viață biruitoare imediat, atunci acest lucru este ușor de înțeles. Dar ce putem spune când certurile și imaturitatea sunt o caracteristică a liderilor bătrâni?

Aceasta este cea mai clară dovadă a faptului că a doua parte a Marii Trimiteri care este cea mai importantă (Matei 28:19-20) – ucenicizarea și ascultarea de poruncile lui Isus – a fost ignorată complet.

Pretutindeni se pune accent doar pe prima parte a Marii Trimiteri din Marcu 16:15. Aici se pune accent pe evanghelizare, mesajul fiind însoțit de semen și minuni făcute de Dumnezeu.

În Matei 28:19-20 accentul se pune pe ucenicizare – viața ucenicului fiind însoțită de ascultare de poruncile lui Isus. Mulți creștini sunt încântați de prima parte, și foarte puțini de cea de-a doua. Dar cele două sunt imcomplete și inutile una fără cealaltă asemea unui trup tăiat în jumătate. Dar câți văd aceasta?

În slujirea lui Isus citim că mulțimi de oameni L-au urmat datorită evanghelizării și a vindecărilor pe care le făcea. Se întorcea mereu și-i învăța despre ucenicie (Luca 14:25-26). Evangheliștii de astăzi ar trebui să facă același lucru – singuri sau în cooperare cu apostolii, proorocii, învățătorii și păstorii care le completează lucrarea pe care o încep.

De ce ezită predicatorii să proclame mesajul ucenicizării? Deoarece va reduce numărul membrilor din congregațiile lor. Dar ei nu realizează că va crește calitatea în bisericile lor!

Când Isus a predicat depre ucenicizare, numărul ascultătorilor s-a redus la 11 (comparați Ioan 6:2 cu 6:70). Ceilalți au considerat mesajul prea dur și L-au părăsit (Ioan 6:60,66). Dar cu cei 11 ucenici care au stat cu El, Dumnezeu Și-a împlinit scopul în lume.

Ca Trup al lui Hristos pe pământ, trebuie să continuăm lucrarea pe care au început-o cei 11 ucenici în primul secol. După ce oamenii vin la Hristos, ei trebuie să fie ucenicizați și să învețe să asculte. Doar astfel Trupul lui Hristos va fi zidit.

Calea spre viață este îngustă și sunt puțini cei care o găsesc.

Cine are urechi de auzit, să audă.