Religiozitate sau spiritualitate

Unul dintre cele mai mari pericole care îl pândesc pe creștin în strădania lui de  a ajunge la o viață sfântă este ca în final, în loc să ajungă un om spiritual (duhovnicesc), să ajungă de fapt un om religios. Credinciosul lipsit de discernământ spiritual confundă adesea religiozitatea cu spiritualitatea, dar între cele două există o diferență așa de mare ca cea dintre Cer și Pământ. Religiozitatea este omenească, pe când spiritualitatea este de origine divină. Legea îi poate face pe oameni religioși, dar nu spirituali. Religiozitatea este preocupată de lucrurile exterioare, vizibile. Spiritualitatea are de-a face în primul rând cu ceea ce este înăuntru, în inimă.

 

Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează că în zilele din urmă vor fi mulți care vor avea “o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (cf. 2 Tim. 3:5). Cu alte cuvinte vor fi religioși, nu spirituali. Ei vor merge cu evlavie la Adunare, se vor ruga și vor citi zilnic Biblia, vor frecventa chiar nopți de veghe și vor da zeciuială din venitul lor. În același timp ei vor căuta cinstirea și respectul oamenilor, vor trăi pentru sine, vor iubi banii, vor fi interesați de bârfe. Astfel de oameni sunt religioși, nu spirituali. Ei au o formă de evlavie, fără a avea însă puterea evlaviei. Iată câteva exemple:

Dacă ești mai interesat să frecevntezi Adunările decât să-ți răstignești firea pământească (Gal. 5:24), atunci cu siguranță ești religios, nu spiritual. Dacă ești mai interesat să-ți respecți programul de citire a Bibliei dimineața decât să îți controlezi limba pe tot parcursul zilei, atunci ești religios, nicidecum spiritual. Dacă esti mai interesat în a posti și a te ruga decât să fii liber de iubirea de bani, atunci ești doar religios, nu spiritual. Dacă ești mai interesat de sporirea numărului de convertiți decât de sfințirea vieții personale, atunci ești religios, nu spiritual.

Toate activitățile oamenilor religioși menționate în exemplele de mai sus sunt bune. Însă rămâne o întrebare legată de priorități. Prioritățile corecte sunt acelea care-l fac pe om să fie spiritual.

Oamenii religioși sunt interesați doar de “slovă”, Cuvântului scris, și în final, ajung să aibă neprihănirea Legii. Oamenii spirituali sunt interesați de puterea transformatoare a Cuvântului lui Dumnezeu (“Cuvântul care se manifestă în carne și sânge” – cf. trad. literală) și astfel ajung să aibă neprihănirea lui Dumnezeu, natura divină.

Oamenii religioși își justifică acțiunile făcând referire la cuvintele sau faptele unor oameni ai lui Dumnezeu, în schimb, oamenii spirituali nu caută niciodată să se justifice înaintea oamenilor.

Oamenii religioși sunt mai interesați de aprecierea oamenilor decât de aprecierea lui Dumnezeu. Pe oamenii spirituali îi interesează numai aprecierea lui Dumnezeu. Omul religios poate medita ani întregi la cuvintele de laudă pe care le-a spus despre el vreun frate din comitetul bisericii. Omul spiritual, în schimb, asemeni lui Isus, refuză să primească atestare din partea oamenilor (Ioan 5:34). El știe că cei din jur nu cunosc putreziciunea pe care el însuși o vede înlăuntrul lui și astfel își dă seama că lauda din partea oamenilor nu are nici cea mai mică valoare.

Oamenii religioși sunt legaliști și sunt “sub Lege”. Ei gândesc în termenii de “minimum necesar pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu”. De aceea ei caluculează exact la cât se ridică 10% din venitul lor și apoi dau lui Dumnezeu suma respectivă, fără nici o tragere de inimă. În Vechiul Testament această atitudine a dus în final până acolo încât israleiții aduceau ca jertfă Domnului animale bolnave sau cu defecte (Maleahi 1:8). Trebuie să veghem pentru că exact aceeași atitudine ni se poate forma nouă față de poruncile din Noul Testament. De exemplu: o soră se poate gândi în termenii de “minimum necesar” pentru a ține slova poruncii din Noul Testament care îi poruncește să fie supusă soțului ei; sau când își acoepră capul în timpul Adunării o poate face în așa fel încât să nici nu se poată spune că nu și-a acoperit capul, dar să nici să nu fie ascunsă în totalitate frumusețea părului ei! Bărbații și femeile pot gândi din perspective minimului necesar atunci când se gândesc cum să câștige calificativul de “spirituali” fără a renunța, dacă se poate, la nimic. O întrebare care este mereu prezentă în mințile unor astfel de oameni este următoarea: “Care este cel mai mic lucru din această lume la care pot renunța?” Oamenii cu asemenea mentalitate nu pot fi niciodată spirituali. Ei pot fi doar religioși.

Însă atitudinea lui Isus a fost complet alta. El n-a încercat niciodată să descopere care erau cerințele minime pentru a plăcea Tatălui Său. Dimpotrivă, El a căutat să afle care era maximul pentru ca totul să poată fi oferit Tatălui. De aceea, El a căutat să afle spiritul și puterea transformatoare a fiecărei porunci. Astfel, El a cunoscut că nu e destul să fie evitat doar actul fizic (carnal) al adulterului (chiar dacă aceasta era minimul cerut de Lege). El a înțeles că spiritul poruncii “să nu preacurvești” din Lege este să respingi pofta sexuală la nivelul inimii. În același fel vedea adevărul cu privire la mânie, respectiv ucidere. Astfel, căutând mereu maximul și înțelegând spiritul și puterea transformatoare din spatele fiecărei porunci, El împlinea Legea.

O mireasă profund îndrăgostită de mirele ei nu se gândește niciodată la minimul necesar care trebuie făcut pentru a beneficia de bunurile partenerului ei. Dimpotrivă, ea cugetă în inima ei la maximul pe care l-ar putea face pentru el. Aceasta este și atitudinea Miresei lui Hristos. Aici vedem diferența dintre slugă și mireasă. Cei care sunt “sub Lege” nu pot fi mai mult decât simple slugi. Angajatul lucrează pentru salariu și de aceea face mereu calcule de rentabilitate în privința muncii depuse. De exemplu, își măsoară munca prin numărul de ore lucrate. Dacă lucrează în plus se așteaptă să fie plătit în plus. Însă un fiu sau o soție va lucra oricât de mult timp nu pentru răsplată, ci din dragoste. În aceasta constă diferența dintre religiozitate și spiritualitate.

Atitudinea minții care se întreabă: “Ce aș putea stoarce de la Dumnezeu?” duce la religiozitate. În schimb atitudinea care gândește în termenii: “Cum aș putea face ca Dumnezeu să obțină maximul de roade din viața pământească pe care o pot trăi pentru El doar o singură dată?” va duce la adevărata spiritualitate. Atunci va fi ceva absolut normal pentru noi “să mergem cu El două mile” când cerința maximă era să mergem doar una.

Adam și-a făcut un șorț din frunze de smochin cu care să se acopere. Această acoperire cu frunze de smochin reprezintă religiozitatea, și anume: atitudinea prin care omul tinde să fie prezentabil înaintea oamenilor și chiar înaintea lui Dumnezeu! Isus a blestemat acel pom care, prin faptul că era acoperit cu frunze de smochin, dădea impresia că e un smochin roditor (Marcu 11:13; 14:21) – fiindcă există un blestem rostit peste toate formele de religiozitate. Dumnezeu urăște religiozitatea. El i-a dat lui Adam un alt acoperământ, și anume: din piele. Această acoperire cu pielea unui miel, dat ca jertfă pentru păcat, reprezintă adevărata spiritualitate – propria natură a lui Dumnezeu pe care ne-o dă El, pe care nu omul și-a fabricat-o pentru sine. Când a trecut Isus pe lângă smochin “nu era încă vremea smochinelor” (Marcu 11:13). Am putea spune că Vechiul Legământ nu era vremea și mediul potrivit pentru roada Duhului. Însă acel sistem legalist care ducea omul în robie a fost desființat. Dumnezeu l-a rânduit pentru o perioadă, pentru a arăta nevoia pe care o are omul. Legea nu a fost dată ca un mijloc suficient prin ea însăși, care să rezolve definitiv problema sfințirii omului. Versetul din Evrei 8:7 spune că “dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea”- și acest “cusur” al legământului era că omul care încerca să ajungă la sfințenie prin el nu devenea spiritual, ci doar religios. Pentru a deveni spiritual, omul trebuia să intre în Noul Legământ.

Dumnezeu a dat Legea pentru ca să se vadă dacă omul se va mulțumi cu o neprihănire exterioară, onorată de oameni, sau dacă va căuta ceva mai mult. De vreme ce mulți credincioși sunt satisfăcuți de o neprihănire exterioară, ei rămân mulțumiți de lauda pe care le-o aduc oamenii în sistemul legalist, camuflați fiind în acoperământul de frunze al religiozității omenești. Evanghelia este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Rom. 1:16). Ea blestemă frunzele religiozității, făcându-le să se ofiliească și ne dă adevărata sfințire, cea pe care a vrut dintotdeauna Dumnezeu să o dea omului.

Însă pentru a primi această Evanhgelie trebuie neapărat ca mai întâi să ne pocăim într-un mod radical. Cuvântul “radical” derivă din cuvântul “rădăcină”, iar prin “pocăință radicală” înțelegem acel process care are loc în mod complet, începând de la rădăcinile vieții noastre și până la ultima frunzuliță a ei. Ioan Botezătorul, care  avenit ca predecesor al lui Isus cu un mesaj al pocăinței, a spus că Isus va înfige securea la rădăcina pomilor. Fiecare păcat are o rădăcină din care se dezvoltă. Dacă pocăința noastră vizează numai fructele pomului (adică păcatele) înseamnă că nu am fost radicali în pocăința noastră. De exemplu, păcatul clevetirii (calomnierii) își are rădăcina într-o atitudine greșită față de un frate. Pocăința radicală va îndepărta nu numai clevetirea în sine, ci și atitudinea greșită față de fratele respectiv. Îndepărtarea doar a manifestării exterioare este echivalentă cu tăierea cu o foarfecă a codiței fructului. Isus însă nu a venit cu o foarfecă, ci cu o secure (ca să se ocupe de rădăcină). El caută fructe autentice, nu doar frunze. Acolo unde vede numai frunze, El rostește un blestem chiar și astăzi, și usucă frunzele religiozității oamenilor (acolo unde este lăsat să o facă) pentru a-i putea face apoi roditori. Multe alte păcate sunt, de asemenea, rezultatul unor atitudini greșite, adânc înrădăcinate în noi, cum ar fi umblarea după foloasele proprii, iubirea de bani. Omul spiritual este unul care judecă în lumina lui Dumnezeu rădăcina lăuntrică a păcatului din propria-I viață și care nu se mulțumește numai cu tăierea codiței fructelor pentru impresionarea oamenilor.

Oamenii religioși pot fi înșelați cu ușurință. Este posibil, de exemplu, ca un soț să aibă o atitudine greșită față de soția lui timp de șase luni și totuși, datorită unui autocontrol puternic, să nu o jignească deloc; dar care apoi, într-o zi, să “explodeze”mânios, într-un potop de cuvinte jignitoare la adresa ei. Dacă, după săvârșirea acestui păcat, el își închipuie că a avut biruință timp de șase luni, dar a căzut în păcat doar pentru un moment (când și-a ieșit din fire), se înșală singur. Nu, el nu avusese biruință, ci timp de șase luni a tot acumulat “dinamită lângă dinamită” în încărcătura lui explozivă. Apoi, după ce a expirat numărătoarea inversă, la aprinderea unui mic “chibrit”, a explodat întreaga încărcătură. De fapt, el trăise în păcat tot timpul, dar păcatul nu s-a manifestat în exterior o lungă perioadă de timp. Aprinderea chibritului în sine nu ar fi cauzat explozia dacă nu ar fi fost acolo încărcătura explozivă adunată timp de șase luni.

Dacă nu ne luptăm “lupta cea bună” pentru ca în atitudinea noastră față de alții să ne ținem “în dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 21), atunci păcătuim, chiar dacă continuăm să avem o mărturie bună din partea celor din jur. Din cauză că cei mai mulți credincioși nu au discernământ, ei pot chiar considera că sunt spirituali. Satisfacția provocată de părerile lor bune este la fel de absurdă ca și satisfacția pe care ar provoca-o cuiva aprecierea abilităților sale muzicale care vine de la un afon în muzică!

Dacă vrem să fim radicali în pocăința noastră și să fim eliberați de religiozitate, trebuie să spunem în mod răspicat păcatului pe nume. Mânia trebuie să fie numită cu adevăratul ei nume, și anume: “ucidere” (Matei 5:21-22). Dacă nu faci așa cu fiecare păcat, ești condamnat la o viață de religiozitate în toate zilele vieții tale și nu vei deveni niciodată cu adevărat spiritual. O persoană religioasă poate fi foarte strictă în ce privește neprihănirea exterioară. Fariseii dădeau zeciuială chiar și din mentă, mărar și chimen. Nu s-ar fi clintit nici măcar cu un milimetru din rigorismul neprihănirii lor exterioare. Totuși s-au îndepărtat la kilometri întregi față de iubire, milă și bunătate. La fel poate fi și cu cei care urmăresc neprihănirea în zilele noastre. E posibil să fii 100% strict și corect în ce privește neprihănirea exterioară și totuși să ratezi complet calea dragostei. Calea neprihănirii în Noul Legământ este calea dragostei și trebuie să fim deosebit de vigilenți pentru a ne asigura că nu ne abatem cu nici un milimetru de la această cale. Aceasta e calea spiritualității.

Prin religia falsă ajung mai mulți oameni în iad decât prin trăirea unei vieți lumești, exteriorizate. De aceea, trebuie să facem o distincție foarte atentă între religiozitate și spiritualitate. Lucrările noastre care se văd în exterior chiar dacă sunt bune, pot fi totuși o formalitate dacă nu sunt motivate de o iubire continuă pentru Domnul. Astfel de lucrări nu sunt altceva decât “fapte moarte”, pentru că din ele lipsește puterea iubirii. În Scriptură ni se poruncește să ne pocăim de faptele moarte – adică de lucrările religioase care nu vin dintr-o inimă plină de devotement față de Hristos (Evrei 6:1-2; 2 Cor. 11:3).

“Pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”; nu numai în privința banilor, ci și în privința ascultării. Când ascultarea de Dumnezeu devine o povară, este clar că ne-am rătăcit de pe calea spiritualității și bătătorim calea religiozității. În Noul Legământ tot ceea ce Îi dăm lui Dumnezeu trebuie neapărat să fie dat din iubire, cu bucurie și de bună voie. Altfel devenim legaliști și ajungem iarăși înapoi sub Vechiul Legământ, având spiritualitatea și atitudinea unei slugi și nu a unui fiu.

Apostolul Iuda scrie în epistola lui despre trei oameni care în loc să fie spirituali au fost religioși: Cain, Balaam și Core (Iuda 11). În cele ce urmează vom privi la viața fiecăruia din ei.

Primul dintre cei trei oameni religioși amintiți în Iuda 11, Cain, nu a fost un ateu. El a fost un om religios profund care credea în faptul că lui Dumnezeu trebuie să I se aducă jertfe (Gen. 4:3). Abel aducea și el jertfe lui Dumnezeu, dar diferența dintre cele două jertfe, respectiv diferența dintre Cain și Abel era ca diferența dintre iad și rai, sau cea dintre spiritualitate și religiozitate. Cain și Abel simbolizează două căi și orice om de pe pământ urmează ori calea lui Cain, cea a religiozității, ori calea lui Abel, cea a spiritualității. Cain este prototipul acelora care jertfesc lui Dumnezeu lucruri exterioare: bani, servicii, timp. În schimb, Abel, când a înjunghiat mielul și l-a pus pe altar s-a pus, într-un mod simbolic, pe sine însuși pe altar.

Oamenii religioși pot aduce daruri, rugăciuni și pot face multe lucrări bune, dar ei nu înțeleg ce înseamnă să te aduci pe tine însuți ca jertfă lui Dumnezeu. Probabil că ei își vor plăti cu exactitate zeciuielile, dar nu își vor da eul la moarte în momentele în care sunt ispitiți. Aceasta e diferența între Vechiul și Noul Legământ. Este imposibil să intri în Noul Legământ fără să mori față de tine însuți, dar în Vechiul Legământ puteai intra fără îndeplinirea acestei condiții. Isus nu a venit să dea zeciuieli, ci să se dea pe Sine Însuși ca jertfă bine primită și plăcută înaintea lui Dumnezeu. Cain și Abel simbolizează cele două căi prin care oamenii Îl caută pe Dumnezeu: calea lată și calea îngustă, calea religiozității și cea a spiritualității adevărate. Poți să fii slujitor și fără să fi murit față de tine însuți, dar nu poți fi un fiu fără această transformare.

Dumnezeu “a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui”. Citim în Vechiul Testament că Dumnezeu răspundea prin foc din cer la jertfele care Îi erau deosebit de plăcute și, probabil, și cu jertfa lui Abel s-a întâmplat așa. Când un om își dă în mod sistematic la moarte eul său, zi după zi, atunci peste viața și slujirea lui se va manifesta un foc din cer. Acesta e botezul autentic cu Duhul sfânt și cu foc despre care a vorbit Ioan Botezătorul și despre acest botez a spus el că va fi dat de către Isus acelora în viețile cărora rădăcinile păcatului vor fi fost deja tăiate de secure. În schimb, credincioșii în viețile cărora nu este nimic altceva decât fapte corecte, făcute în aparența exterioară, pot avea o viață bună, dar focul și ungerea venite din cer vor lipsi din viețile lor. Botezul fals, care vine de la satan și care gâdilă sentimentele (imitație care este foarte gustată și savurată astăzi de mulți), este ca un gunoi în comparație cu adevăratul botez cu Duhul Sfânt și cu foc pe care-L dă Isus acelor ucenici ai Săi care aleg calea crucii.

Al doilea dintre cei trei oameni religioși amintiți în Iuda 11 este Balaam. El este prototipul unui predicator care vrea să-L slujească pe Dumnezeu, dar care, concomitent, este interesat de câștigarea banilor, precum și de legarea unor relații cu “oameni mari” ai lumii (Numeri 22). El caută onoare și câștig material pentru sine însuși, folosind în acest scop proorocia în Numele Domnului. În zilele noastre există nespus de mulți prooroci mincinoși de tipul lui Balaam. Toate doctrinele lor sunt, în fond, corecte, fiind în concordanță cu “slova” Scripturilor, dar, ceea ce nu pot vedea credincioșii fără discernământ duhovnicesc, este că ei sunt motivați de spiritualitatea lui Balaam (iubirea de bani și onoarea dată de oameni). Ei sunt aceia despre care scria Pavel în Flipeni 2:21 că fiecare din ei umblă după foloasele proprii. În Biserica din Pergam erau oameni care trăiau după învățătura lui Balaam (Apoc. 2:14). În acea Biserică nu exista nici o diferență între umblarea după onoarea dată de oameni și umblarea după bani. Ambele sunt variațiuni ale spiritualității lui Balaam.

Al treilea și ultimul dintre oamenii religioși amintiți în Iuda 11 este Core. El era din neamul preoțesc al lui Levi (Numeri 16), dar era nemulțumit de slujirea pe care i-a încredințat-o Domnul. El dorea ca faima lui să crească și el însuși să devină o personalitate proeminentă de calibrul lui Moise. Invidia și setea lui de putere (ascunsă sub o haină religioasă) s-au dovedit a fi, în final, mijloacele pieirii lui. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat de răzvrătire împotriva autorității desemnate de El Însuși  peste poporul Lui a fost atât de drastică încât pieirea lui Core și a celor care s-au răzvrătit împreună cu el (Datan, Abiram și familiile lor) a fost una nemaiîntâlnită în Scripturi, și anume: au fost coborâți de vii în iad (Numeri 16:32-33).

Majoritatea prezbiterilor, predicatorilor și pastorilor de azi sunt auto-instituiți. Ca atare, contestarea autorității lor și confruntarea cu ei nu va fi, probabil, o greșeală gravă, ba chiar poate fi, în unele cazuri, ceva necesar! Dar răzvrătirea împotriva unui slujitor rânduit de Însuși Dumnezeu va aduce asupra răzvrătiților cea mai severă judecată din partea Aceluia care l-a pus în slujbă pe acel slujitor. Unui om spiritual nu i-ar trece prin gând să facă așa ceva, însă oamenii religioși o vor face. Așa este nebunia spirituală care însoțește spiritualitatea.

Core este întruchiparea acelora care se află într-o concurență bolnavă cu alți slujitori din Biserică. Persoana cu care intrase Core în competiție, Moise, era un om temător de Dumnezeu și “foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului” (Numeri 12:3). Dacă îți este greu să-l lauzi și să-l apreciezi pe un frate temător de Dumnezeu, aceasta e o indicație a faptului că în tine este ceva din spiritualitatea lui Core. Dacă însă emiți și păreri critice despre el, atunci ești plin de spirtualitatea lui Core. Dacă pleci urechea la cei care-l critică, ești ca unul din cei 250 de răzvrătiți care s-au alăturat lui Core și care au fost și ei judecați de Dumnezeu.

Dacă nu discernem spiritualitatea de religiozitate, nu vom putea deveni niciodată spirituali. Dobândirea acestui discernământ a ajuns să fie astăzi una dintre cele mai stringente nevoi, deoarece chiar pentru zilele din urmă s-a scris că “mulți vor avea forma evlaviei tăgăduindu-i însă puterea” (puterea evlaviei fiind “propovăduirea crucii”). Duhul Sfânt ne avertizează, de asemenea, că mulți creștini se vor abate de la calea stabilită de Dumnezeu pentru noi de a fi evlavioși, alipindu-se “de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor”, adoptând anumite interpretări religioase cum ar fi abținerea de la căsătorie și de la anumite feluri de mâncare.

Asemenea fariseilor, care “legau sarcini greu de purtat, și le puneau pe umerii oamenilor”, și în creștinism s-au impus, în mod legalist, multe imitații ale adevărurilor biblice cum ar fi obligativitatea mărturisirii în public a păcatelor (pentru a deveni “umili”), interzicerea luării medicamentelor în caz de boală (pentru a mări “credința”), ș.a. Toate aceste impuneri legaliste nu sunt altceva decât “învățături ale dracilor” menite să-i îndepărteze pe creștini de adevărata “taină a evlaviei” (1 Tim. 3:16-4:5).

Singura cale care duce la adevărata spiritualitate este darea zilnică la moarte, pe altar, a propriului nostru eu, așa cum a făcut Isus (Rom. 8:36; 2 Cor. 4:10-12). Orice altă cale este greșită.