2014-02-04

Unitate in diversitate – Zac POONEN

Unitate în diversitate

Zac POONEN

Cuvântul părtăşie” aparţine noului legământ. Părtăşia despre care se vorbeşte în noul legământ este preluată din modelul oferit de părtăşia dintre Isus şi Tatăl pe care au avut-o în timpul zilelor petrecute de Isus pe pământ. Rugăciunea lui Isus a fost ca părtăşia ucenicilor Săi să urmeze acelaşi model.

 

Noul legământ îi conduce pe ucenicii lui Isus într-o sfinţenie interioară, care duce la părtăşia unii cu alţii. Când citim despre oamenii credinţei din Evrei 11 vedem că ei au fost singuri. Aşa a fost în vremea Vechiului Testament. Dar când deschidem în Noul Testament, vedem că Isus îi trimite pe ucenici doi câte doi. Aceasta era ceva nou. Isus nu a venit să ne conducă numai spre o sfinţenie interioară, ci şi spre părtăşie.

Dacă un credincios are o viaţă interioară de biruinţă a păcatului şi nu are părtăşie cu ceilalţi, atunci ceva lipseşte din sfinţenia lui. Sfinţenie fără părtăşie este decepţie. Mulţi călătoresc în jurul lumii predicând despre sfinţenie, dar ei sunt singuri asemenea celor din vremea Vechiului Testament. Astfel de predicatori sunt sub vechiul legământ.            Dar nu a fost la fel cu apostolii din primul secol. Curând după ziua Cincizecimii, citim că Petru şi Ioan au plecat împreună. Petru i-a spus ologului din templu să se uite la el şi la Ioan (Fapte 3:4). Petru şi Ioan au lucrat ca o echipă. În ziua Cincizecimii, deşi Petru predica, citim că ceilalţi 11 erau alături de el (Fapte 2:14). Părtăşia este singurul lucru care iese în evidenţă când citim Fapte capitolele 2 la 4.

Petru şi Ioan nu aveau acelaşi temperament. Erau diferiţi ca fiinţe umane. Petru era tipul grăbit şi activ – gata să se laude că nu se va lepăda de Domnul, gata să sară în marea Galileii când l-a văzut pe Domnul pe mal (Ioan 21). Ioan, pe de altă parte, era tipul tăcut şi meditativ care adora să fie singur şi să aibă vedenii ale lucrurilor cereşti (ca în Patmos). Dumnezeu întotdeauna aduce împreună oameni care nu se potrivesc (din punct de vedere omenesc) în biserică pentru a demonstra că există unitate în diversitate şi că aceasta este mai glorioasă decât unitatea dintre doi oameni asemănători care devin una.

În Fapte 13:2 citim că liderii bisericii din Antiohia posteau şi lăudau pe Domnul, căutând voia Lui. Duhul Sfânt atunci le-a vorbit să pună deoparte pe Saul şi Barnaba pentru lucrarea Lui. Priviţi că spre deosebire de vremea Vechiului Testament, Duhul a chemat doi oameni, nu unul. Acum era vremea noului legământ şi nu era timp pentru slujire individualistă. Trebuia să fie o exprimare a Trupului lui Hristos – şi pentru aceasta era nevoie de cel puţin doi oameni.

Din nou vedem că Duhul a chemat doi oameni cu temperamente diferite să lucreze împreună. Pavel era un om strict care nu făcea compromisuri, care nu tolera jumătăţile de măsură. În Fapte 15:36-39 Pavel şi Barnaba au avut o discuţie cu privire la Marcu. Pavel nu dorea ca acesta să îi însoţească în cea de-a doua călătorie pentru că Marcu i-a părăsit la jumătatea primei călătorii. Barnaba (care primise numele acesta pentru că avea darul încurajării – Fapte 4:36) dorea să-i mai acorde lui Marcu o şansă. Pavel şi Barnaba au ţinut fiecare la părerea lui şi s-au despărţit din această cauză. Evident, aveau voinţe puternice şi nu au ajuns (din punct de vedere al dezvoltării spirituale) la punctul în care să înţeleagă că aveau nevoie de înţelepciunea care vine de sus (Iacov 3:17).

Apostolii nu erau sfinţi. Ei aveau nevoie să se dezvolte ca şi noi – să primească lumină, puţin câte puţin. Mai târziu, Pavel, Barnaba şi Marcu au avut părtăşie unul cu altul (aşa cum reiese din 2 Tim. 4:11).

Pavel şi Barnaba aveau temperamente diferite. Duhul Sfânt i-a chemat împreună. Dar ei nu au ştiut cum să se înţeleagă unul cu altul. La fel se întâmplă cu majoritatea credincioşilor din zilele noastre. Această situaţie este tolerată printre cei imaturi. Dar ce putem spune când vedem că există această tensiune între cei care sunt creştini de mai bine de 10 ani? Aş putea spune că este jalnic.

Pavel a pus accentul pe adevăr, iar Barnaba pe har. Dacă fiecare ar fi apreciat nevoia celuilalt, atunci slava lui Dumnezeu s-ar fi văzut în ei, plină de har şi adevăr (Ioan 1:14). Împreună ar fi putut face ceva imposibil de realizat separat. Din această cauză Duhul Sfânt i-a chemat împreună. Dacă o biserică ar fi slujită de un om precum tânărul Pavel, atunci toţi ar fi excluşi, şi ar rămâne numai Pavel! Dacă, pe de altă parte, ar fi un om precum tânărul Barnaba, ar ajunge ca un jeleu – o organizaţie fără coloană vertebrală şi plină de oameni care se compromit şi slujesc cu jumătăţi de măsură. Dar împreună, Pavel şi Barnaba ar fi zidit adevărata biserică. Acest lucru nu a vrut satan să-l vadă ei în Fapte 15. Dar slavă Domnului că au văzut mai târziu.

Când Barnaba l-a părăsit pe Pavel, Duhul Sfânt a pregătit un alt co-lucrător pentru el. Citim despre această persoană imediat după incidentul din Fapte 15, în 16:1. Această persoană era Timotei. Duhul nu dorea să-l lase singur pe Pavel. El a pregătit un co-lucrător care avea un temperament opus. Timotei era timid, retras, ruşinos – introvertit, în contrast cu Pavel care era extrovertit. Erau asemănători în devotamentul pentru Domnul, în sinceritatea inimii şi în dorinţa de a nu căuta folosul propriu” (Fil. 2 :19-21). Dar din punct de vedere temperamental erau la poli opuşi. Pavel a ajuns să-l aprecieze pe Timotei mai mult decât pe ceilalţi co-lucrători. Au avut părtăşie minunată împreună, în ciuda diferenţelor de temperament. În sfârşit, Duhul Sfânt putea să ducă la îndeplinire lucrarea pe care a început-o în Pavel.