Predicarea ce învinovăţeşte

“Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită” (Ioan 3:17 – Living).

Când predicăm Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie s-o facem astfel încât poporul Său să se simtă vinovat şi condamnat.

 

Biblia ne spune “să ne încurajăm unii pe alţii” – şi s-o facem zilnic dacă vrem să mântuim poporul Domnului “de împietrirea ce vine prin înşelăciunea păcatului” (Evrei 3:13). Aceasta înseamnă că în fiecare zi, în fiecare mesaj pe care-l predicăm trebuie să încurajăm credincioşii. Doar astfel îi putem mântui de păcat. Dar satan ne înşeală, făcându-ne să credem că creştinii devin mai sfinţi şi mai dedicaţi Domnului dacă se simt vinovaţi. Aceasta e o minciună.

Duhul Sfânt îi convinge pe copiii lui Dumnezeu prin predicarea Cuvântului. Dar El îi încurajează în acelaşi timp. După cum am citit, Dumnezeu nu Şi-a trimis Fiul în lume ca s-o condamne, ci ca s-o mântuiască. Dumnezeu încurajează. El ne ridică şi ne oferă speranţă (Rom. 15:5; 2 Cor. 1:3-4). O lucrare de condamnare este “o faptă a vechiului legământ” care va duce oamenii la moarte spirituală (2 Cor. 3 :7-9). Lucrarea noului legământ este una a vieţii care va conduce la sfinţire.

Este uşor să cazi în capcana expunerii păcatului în predicare, astfel încât credincioşii să se simtă vinovaţi şi condamnaţi. Atunci am eşuat în slujire şi i-am trimis pe oameni într-o “călătorie ce învinovăţeşte”. Vina indusă de predicatori poate deveni o închisoare din care oamenii nu se pot elibera singuri.

Este o tehnică des întâlnită printre predicatori (mai ales când sunt tineri, fără experienţă şi nesiguri, sau când se simt inferiori şi vor să impresioneze) de a vorbi despre standarde de sfinţenie înalte, nerealiste. Astfel, toţi (cu excepţia lor) se simt vinovaţi ! Nivelul de viaţă pe care îl predică este imposibil de atins. Este un nivel pe care nici Isus, nici apostolii nu l-au predicat şi nu au cerut nimănui să trăiască astfel. Aceşti predicatori nu trăiesc după standardele pe care le predică. Dar credincioşii slabi, care ascultă predicile lor, se simt condamnaţi şi vinovaţi – şi în acelaşi timp descurajaţi.

Majoritatea provocărilor pe care le primesc creştinii în cercurile lor, de a intra în slujirea “cu normă întreagă” se bazează pe metoda “călătoriei ce învinovăţeşte”. Nevoia în majoritatea zonelor din lume este accentuată de predicator astfel încât ascultătorii se simt vinovaţi şi ajung să renunţe la slujbele lor pentru a fi misionari. Isus şi apostolii nu au folosit niciodată această tehnică de a trimite pe oameni în secerişul lumii. Isus le-a spus apostolilor să meargă la orice neam din lume şi să facă ucenici. El nu i-a trimis să învinovăţească pe oameni, prezentându-le bogăţia din Israel şi comparând-o cu sărăcia din diferite părţi ale lumii. Datorită metodei “călătoriei ce învinovăţeşte” adoptată de predicatori este foarte multă superficialitate printre lucrătorii creştini în zilele noastre. Mulţi au mers să-L slujească pe Domnul pentru că s-au simţit vinovaţi cu slujbele seculare pe care le aveau, după ce au auzit despre provocările misionare. Dumnezeu nu   i-a chemat niciodată în slujire. Dar ei au continuat, propulsaţi de sentimentul de vinovăţie. Lucrarea creştină cu normă întreagă este sacră şi nu avem dreptul să ne angajăm în ea dacă Dumnezeu nu ne cheamă la aceasta.

Majoritatea învăţăturii despre zeciuială şi dărnicie se bazează pe metoda învinovăţirii. Credincioşii se simt vinovaţi dacă nu dau bani lucrării lui Dumnezeu. Ajung să dea mii de rupii din economiile agonisite cu greu pentru “lucrarea”predicatorilor iubitori de bani. Aceasta este una dintre cele mai rele acţiuni comise de predicatori în zilele noastre asupra credincioşilor săraci – şi totul este făcut “în Numele lui Isus”. Nu-L vedem pe Isus folosind metode de apăsare. Cuvântul Său a fost “dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14 :15). El i-a spus lui Petru : “Dacă Mă iubeşti mai mult decât alţii, ai grijă de oile Mele şi hrăneşte-le” (Ioan 21 :15-17). Dumnezeu îi iubeşte pe cei care-L ascultă cu bucurie (2 Cor. 9 :7).

Aceasta este metoda lui Dumnezeu din noul legământ – calea slujirii libere, voluntare şi cu bucurie fără apăsare din partea predicatorului. Trebuie să învăţăm să distingem între apăsarea sufletului pe care predicatorii inteligenţi o aplică asupra noastră şi călăuzirea blândă a Duhului Sfânt. Când demonii îi posedă pe oameni le iau libertatea de alegere şi îi controlează în totalitate. Pe de altă parte, Duhul Sfânt nu posedă niciodată pe oameni. El îi umple. Diferenţa este că El nu ia niciodată libertatea de alegere, ci le oferă libertate totală, chiar după ce îi umple. Duhul Sfânt nu va lua niciodată liberul arbitru, nici nu ne va apăsa – aşa cum caută să facă satan şi mulţi dintre predicatori.

Trebuie să recunoaştem predicile “ce învinovăţesc” – şi să le respingem în mintea noastră, dacă vrem să umblăm în libertatea Duhului.

În tinereţe, când nu înţelegeam ce înseamnă să fii un slujitor al noului legământ, şi eu am predicat în felul acesta. Dar m-am pocăit şi am renunţat de mult la metoda aceasta. “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare am lepădat ce era copilăresc” (1 Cor. 13:11). Metoda de predicare de tipul “călătoriei ce învinovăţeşte” va împovăra oamenii – în timp ce Isus şi Duhul Sfânt au venit să aducă eliberare.

Fiecare predicator care adoptă metoda învinovăţirii este legalist. Dar el nu ştie acest lucru. Cei mai răi legalişti sunt cei care predică din Noul Testament având spiritul vechiului legământ. Ei îşi imaginează că predică noul legământ, dar au fost înşelaţi de satan să predice litera noului legământ fără să intre în spiritul acestuia. Noul legământ nu este o evanghelie a literei, ci a duhului. Cuvintele pe care le-a predicat Isus au fost “duh şi viaţă” (Ioan 6 :63). Lucrarea Duhului nu obligă şi nu condamnă, ci încurajează şi aduce speranţă. Dumnezeu este cel care “îmi înalţă capul” (Psalm 3:3), nu cel care ne apasă. El nu vrea să ne facă de ruşine pentru a-L asculta. Profesorii încearcă să-i facă de ruşine pe elevi pentru a-i asculta. Dar taţii iubitori nu fac aceasta. Ei îi determină pe copii să-i asculte cu bucurie, încurajându-i (1 Cor. 4:14-15). Atitudinea faţă de turmă ne ajută să descoperim dacă suntem profesori sau taţi. Bisericile nu au nevoie de profesori, ci de cât mai mulţi taţi.

Trebuie să distingem între convingerea Duhului Sfânt şi condamnarea Legii. Predicarea ce învinovăţeşte duce oamenii la descurajare şi condamnare. Astfel, ei nu pot fi liberi în Duhul şi devin înfrânţi.

Când un predicator adoptă metoda de învinovăţire, el arată că nu-L cunoaşte pe Domnul sau căile Duhului Sfânt. Cunoştinţele lui biblice sunt sărace. De asemenea, nu este sincer – pentru că nu poate trăi după standardele pe care le predică. Isus a înfăptuit şi apoi a oferit învăţătură (Fapte 1:1). Dar aceşti predicatori, asemenea fariseilor din vechime, “pun poveri imposibil de dus pe care nici ei nu le pot purta” (Matei 23 :3-4 – Living).

Este imposibil să ai părtăşie autentică cu un predicator ca acesta, pentru că nu este sărac în duh. “Cei săraci în duh” sunt prezentaţi în Biblia Amplificată ca “cei care se consideră pe sine neînsemnaţi” (Matei 5 :3). Am întâlnit puţini predicatori care se consideră neînsemnaţi. Atitudinea cu care predică majoritatea dintre ei este ca ceilalţi să-i considere “foarte importanţi” în comparaţie cu creştinii obişnuiţi din congregaţiile lor! Mereu privesc în interior când îi ascult pe aceşti oameni, pentru că sunt conştient că nu pot primi nimic cu valoare eternă din partea acestor persoane mândre. Aceşti predicatori sunt infectaţi în duh de Acuzatorul şi din această cauză predicarea lor constă în acuzarea celorlalţi că nu se ridică la standardele lui Dumnezeu. Ei cred că sunt profeţi, dar nu au mila unui profet autentic. Aceşti predicatori aroganţi nu pot avea împărăţia cerurilor (Matei 5 :3). Şi nu-i pot conduce pe ceilalţi în libertatea Duhului (care caracterizează împărăţia cerurilor). Asemenea predicatori nu vor putea zidi niciodată o frăţietate sau Trupul lui Hristos într-un loc anume. Vor putea să zidească congregaţii pline de “admiratori”. Dumnezeu să ne păzească de asemenea calamitate.

Am observat că de obicei tinerii se aruncă în predicarea “ce învinovăţeşte”. Dar am văzut şi că, dacă aceşti tineri nu se judecă pe sine şi nu caută să crească în har, vor rămâne neschimbaţi până la bătrâneţe, când vor ajunge bătrâni ai bisericii.

Să ne asigurăm că nu folosim metoda “călătoriei ce învinovăţeşte” în predicarea noastră pentru a-i convinge pe ceilalţi că nu-L ascultă pe Dumnezeu. Să nu permitem predicatorilor să ne trimită pe această cale prin predica lor. Să ne pocăim de faptul că suntem învăţători legalişti, şi să devenim taţi. Gloria lui Dumnezeu a fost vizibilă în plinătatea harului şi adevărului care S-a manifestat prin viaţa şi cuvintele Lui Isus – în timpul vieţii pământeşti (Ioan 1:14). Fie ca această glorie să fie manifestată şi prin noi. Amin.