Naşterea Normală din Nou
de David Pawson
Acest material conţine o prezentare scurtă a cărţi lui David Pawson – Naşterea Normală din Nou. Mai precis, este textul titrajului de la formatul DVD a conferinţei despre Naşterea Normală din Nou pe care a prezentat-o autorul şi care a fost publicată în limba română, prin:
David Pawson Ministries
PO Box 38 Moffat Beach Q 4551
Puteţi obţine alte informaţii despre autor, alte materiale prezentate în articole, cărţi, predici audio sau video consultând pagina de web: http://www.davidpawson.com
CUPRINS:
Întâlnirea dintre Isus şi Nicodim
Ioan 3. 1 – 16
Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?” Isus I-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Naşterea Normală din Nou
de David Pawson
Întrebări fundamentale la începutul vieţii creştine
Vom începe cu una din întrebările existenţiale de bază sugerată de Domnul Isus Hristos pentru fiecare om:
– Cum pot să intru în Împărăţia lui Dumnezeu?
Aceiaşi întrebare poate fi formulată în alţi termeni biblici sub forma:
– Cum pot deveni creştin?
– Cum pot să fiu născut din nou?
– Cum să încep acum de pe pâmânt să trăiesc în mod corect sau normal o viaţa creştină?
Pericolul unei naşteri deficitare
De-a lungul timpului am consiliat o mulţime de creştini. În această perioadă am constatat că, la cei mai mulţi, există probleme legate de modul în care au devenit creştini. De aceea, eu nu mai încep consilierea cu problema pentru care cineva a venit la consultaţie, ci pornesc cu întrebarea:
– Cum ai început viaţa de creştin?
În alte împrejurări, cer să-mi descrie propria convertire. În timp ce povesteşte, eu ascult foarte atent ca să aflu dacă a avut o moaşă bună sau rea când a fost convertit, respectiv, dacă au fost îndepliniţi toţi paşi biblici care trebuiau făcuţi pentru naşterea sa din nou. Numai Biblia este în măsură să ne spună ceeea ce trebuie să se întâmple la începutul vieţii, respectiv la naştere din nou a fiecărui creştin. Întrucât, ceea ce spune Scriptura reprezintă normalul vieţii, urmăresc să văd dacă s-a născut din nou într-un mod biblic normal, sau, altfel spus, dacă am de a face cu un om care s-a născut normal din nou!
Cu toţii ştim că naşterea afectează viaţa. O naştere rea poate produce un copilaş bolnav, iar, dacă este posibil, o naştere lungă şi dureroasă trebuie să fie evitată. Şi totuşi, privind înapoi la experienţa mea de creştin, mi-a luat 17 ani să primesc tot ce am avut nevoie, lucruri care trebuiau făcute pentru mine când am fost convertit. Nu ar trebui să dureze nici 17 ore, ar fi putut fi făcute în 17 minute, dacă aş fi avut o moaşă cu experienţă. Câte confuzii, câtă rătăcire şi câte pericole!
Aş putea exemplifica perioada celor 17 ani din viaţa mea prin metafora maşinii care funcţionează în patru timpi. În mod normal, motorul ar trebui să meargă cu toţi cei patru cilindri. Dar, câteodată, se poate să funcţioneze numai trei bujii sau chiar două. În asemenea condiţii poţi să foloseşti pentru puţin timp maşina numai cu trei bujii. Dar, când ajungi la dealuri, totul devine mai greu. Dacă mergi la vale iar vântul bate din spate ai putea conduce maşina chiar şi numai cu două bujii.
În mod similar, am fost un creştin care am mers ani de zile clătinându-mă pentru că nu mi-au funcţionat toţi „cilindrii”.
Eu sper ca, majoritatea dintre voi, să aveţi şansa de a aduce pe cineva la Hristos. Dar ceea ce faci pentru el în acel moment o să-i afecteze restul vieţii sale de creştin. Felul în care începem ne croieşte un drum pentru restul călătoriei, iar pentru majoritatea dintre noi convertirea noastră a avut influenţa cea mai mare în viaţa noastră de creştini. Îmi pare rău, dar se pare că sunt prea multe naşteri din nou ale unor creştini pripite şi defectuoase. Lucrul uimitor pe care l-am aflat în timpul consilierilor este că, dacă mergem înapoi şi reparăm începutul, observăm că problema cu care vine cineva, sau se reduce, sau îl auzim spunând ceva de genul: ştii ceva, cred că acum pot singur să-mi rezolv problema!
În acest sens, acest manual îşi propune să identifice modul de evaluare pe care l-a avut Biserica Primară pentru a „măsura” precis ceea ce înseamnă o naştere normală din nou şi astfel să pună în mâna ucenicilor lui Hristos de astăzi instrumentele biblice necesare pentru a asista cu competenţă naşterea noilor creştini.
Viaţa creştină începe cu patru paşi
Baza argumentării folosită în prezentul manual este Sfânta Scriptură şi, în special, Noul Testament (prescurtat NT). Concluzia finală a acestei analize biblice constă în descoperirea faptului că, există patru aspecte esenţiale ale naşterii din nou, după cum şi din punct de vedere fizic, există patru paşi pentru a intra în lumea aceasta.
Pentru a înţelege mai uşor fenomenul naşterii din nou şi a detaliilor pe care le presupune ne vom folosi de metafora naşterii fizice a unui copil. Experienţa ne arată că naşterea fizică nu are loc instantaneu, ci este un proces ce conţine patru paşi. Patru lucruri trebuiesc să se întâmple pentru fiecare nou născut. Am vorbit cu moaşa locală şi am întrebat-o ce trebuie făcut pentru un nou născut la naşterea fizică. Ar fi fost mai bine să n-o întreb. A scris patru pagini pline cu tot felul de detalii. Nici prin gând nu mi-a trecut că este aşa de complicat să intri în lumea asta. Acum ştiu mai bine. Am întrebat-o: care este momentul naşterii copilului? Ei bine, a spus ea, aceasta este disputabil! Unii spun că aceasta se întâmplă la momentul în care fetusul iese din corpul mamei. Alţii spun că viaţa începe după ce se taie cordonul ombilical, şi apoi este legat. Alţii spun că se întâmplă când copilul respiră pentru prima dată şi începe să plângă. Iar eu am întrebat: aceasta se întâmplă de regulă cu punerea mâinilor!? Iar ea a spus că aşa este. Acelaşi lucru se întâmplă cu punerea mâinilor şi cu naşterea spirituală. Dar, a spus ea, întrebarea importantă nu este la ce moment se naşte copilul, ci: cum se verifică faptul că este în întregime în viaţă şi că s-a săvârşit tot ce trebuie făcut pentru naşterea normală a copilului.
Aceasta ne dă subiectul acestei teme foarte importante pe care tocmai o dezbatem, pentru că Domnul Isus, când a spus că trebuie să vă naşteţi din nou, ne-a spus că ceea ce se întâmplă când îţi începi viaţa spirituală, are paralele cu ceea ce se întâmplă când ţi-ai început viaţa fizică. Şi, la fel cum toate aceste lucruri trebuie făcute pentru o naştere fizică, în mod similar, trebuie parcurs echivalentul lor la naşterea spirituală. De exemplu, tăierea şi legarea cordonului ombilical, este echivalent cu pocăinţa. Aceasta aduce trecutul la o concluzie, îţi taie legăturile de lucrurile care te legau de existenţa anterioară. Spălarea copilului, care este importantă pentru a se spăla toate urmele existenţei anterioare încât copilul să înceapă curat, este echivalentă botezului în viaţa nouă. Iar punerea mâinilor peste copil să-l facă să „strige”, este echivalentă cu punerea mâinilor peste un copil spiritual ca să respire Duhul Sfânt şi să „strige” în Duhul. Şi primul „strigăt” îţi spune că acolo este viaţă. Aşa că vedeţi, există paralele. Unde am descoperit aceste paralele? Ei bine, m-am dus înapoi la Biblie, la Noul Testament.
Dar, am observat că mulţi oameni care spun că aduc suflete la Christos nu folosesc limbajul Noului Testament. Există pericolul ca, îndepărtându-ne de limbajul biblic, de regulă, să ne îndepărtăm de principiile şi gândurile biblice. În prezent, avem obiceiul de a folosi tot felul de eufemisme, pe care le folosim în loc de expresiile sau frazele biblice consacrate. De exemplu: vorbim despre oameni care iau decizii pentru Christos. Vorbim despre oameni care îşi iau un angajament, care îşi deschid inima pentru Isus, care îl primesc pe Isus în viaţa lor. Nimic din limbajul acesta nu se găseşte în Noul Testament cu referire la cei care au devenit pentru prima dată creştini. Tot limbajul acesta a fost creat de imaginaţia noastră personală sau tradiţională. Şi pentru că acest limbaj nu aparţine Noului Testament, constatăm că ne îndepărtăm de gândirea biblică şi ne duce pe o cărare care se îndepărtează de adevăr. Este foarte important să acceptăm ceea ce ne spune Noul Testament despre naşterea din nou şi ceea ce a făcut efectiv Biserica Primară ca să îi ajute pe oameni să devină creştini.
De unde începem studiul biblic cu privire la ceea ce înseamnă a deveni creştin?
Acum, ne punem întrebarea: de unde putem să începem în Noul Testament? Nu putem începe cu cele patru Evanghelii! Poate că aceasta vă şochează! Este ceva care poate vă surprinde! Nu poţi găsi Evanghelia întreagă în cele patru Evanghelii. Pentru că ele acopere o perioadă de tranziţie, între timpul evreilor şi timpul creştinilor. Şi nu poţi să afli cum să devii creştin din cele patru evanghelii pentru simplul motiv că întreaga iniţiere necesară pentru a fi creştin nu a putut să fie posibilă în perioada acoperită de cele patru Evanghelii.
Aceasta necesită o explicaţie:
Credinţa în Isus descrisă în Evanghelii, nu a fost credinţa în Isus din restul Noului Testament. Pentru că Isus nu murise şi încă nu a fost înviat. Aceasta putea fi credinţa în Numele Lui, credinţa în puterea Lui vindecătoare, dar nu putea fi credinţa într-un Domn crucificat, înviat şi înălţat la cer. În Evanghelii întâlnim credinţă în omul Isus care S-a plimbat pe pământ şi despre Care oamenii au crezut că este Mesia. Înainte de Înălţarea Sa la Cer, nu putem vorbi de credinţa în Acel Isus care va primi toată puterea în Cer şi pe pământ şi care şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
Tot astfel, botezul din cele patru Evanghelii nu putea fi botezul creştin pe care l-a practicat Biserica Primară după Rusalii. În Evanghelii a fost un botez al pocăinţei început prin Ioan Botezătorul şi continuat de Isus sau mai bine zis de către ucenicii Lui. Iar apoi, constatăm că acest botez dispare şi reapare în Faptele Apostolilor cu un înţeles total diferit. De acum, botezul primilor creştini era botezul în moartea şi învierea lui Isus. Acest fel de botez nu putea avea loc înainte de moartea Sa. De aceea, cei care au fost botezaţi înainte de moartea lui Isus au fost rebotezaţi după moartea Lui, cu un botez întregit de creştini. În acest sens, este un caz clasic prezentat în Faptele Apostolilor capitolul 19. Aici, Pavel a întâlnit oamenii care au primit numai botezul care poate fi găsit în Evanghelii, respectiv Botezul lui Ioan. Şi el nu a avut nici-o ezitare ca să îi boteze din nou cu botezul creştin. Înţelegeţi?
Ar mai fi o diferenţă. În Evanghelii nimeni nu a putut să primească Duhul Sfânt. Isus a spus: nu puteţi să îl primiţi încă, pentru că nu a fost dat, pentru că Eu nu am fost proslăvit. Aşa că, în Evanghelii primirea Duhului Sfânt nu putea face parte din tot procesul necesar pentru a deveni creştin. Cu alte cuvinte, Evangheliile sunt prea devreme pentru studiul nostru. Sunt prea devreme înaintea morţii şi învierii lui Isus pentru ca noi să putem afla cum să devenim creştini.
Iar apoi, pentru scopul nostru, Epistolele şi Apocalipsa sunt prea târzii. Aşa că nu putem începe de acolo. De ce sunt prea târzii? Pentru că toate epistolele şi Apocalipsa au fost scrise pentru oameni care erau deja creştini. Aceasta face zadarnică orice căutare a unor instrucţiuni care să îţi spună cum poţi deveni creştin, pentru că ei erau deja creştini. De aceea nu găsim nimic în epistole despre cum ai putea deveni un creştin, pentru că ele au fost scrise celor care au fost născuţi din nou. Atunci, cu ce rămânem? Rămânem cu o carte, cartea Faptelor Apostolilor. Şi de aceea, această carte este aşa de importantă, este singura carte din Noul Testament care ne spune ceea ce au predicat apostolii în Biserica Primară şi la ce răspunsuri se aşteptau ei de la oameni. Aici putem să îi privim pe apostoli în mai multe situaţii concrete, putem să-i observăm făcând evanghelizare şi putem să auzim ceea ce au spus oamenilor curioşi care veneau să-i asculte.
De unde putem începe în Fapte să găsim care sunt stadiile naşterii din nou?
Toate considerentele prezentate mai sus ne-u arată că trebuie să începem cu cartea Faptelor Apostolilor ca să răspundem la întrebarea: cum poţi să devii creştin? Până acum am redus problema la această carte. În continuare, problema constă în a stabili: de unde putem să începem în această carte? Iar răspunsul este că putem porni de la orice descriere care este plină de detalii despre cum au devenit oamenii creştini.
Putem găsi aceasta în două locuri:
Unul este în capitolul 8 şi unul în capitolul 19 din Fapte. Unul ni-l arată pe Petru şi pe Ioan la lucru, iar celălalt ni-l arată pe Pavel la lucru.
Elementele de bază ale naşterii din nou
În cele două pasaje din Fapte găsim că apostolii au folosit în ambele ocazii patru paşi simpli şi în aceeaşi ordine, respectiv:
– pocăinţa de păcate – faţă de Dumnezeu Tatăl,
– credinţa – în Domnul Isus,
– botezul în apă, şi
– primirea Duhului Sfânt.
Acestea sunt cele patru subiecte care împreună constituie ceea ce se înţelege în Noul Testament că este o naştere normală din nou, sau a deveni creştin, sau a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, sau a avea viaţă veşnică. Toate acestea sunt expresii diferite pentru a descrie aceleaşi experienţe de bază a celor care au devenit creştini în Biserica Primară.
În aceste două pasaje din Fapte 8 şi 19 vedem mai întâi oamenii că s-au pocăit, apoi au crezut, apoi au fost botezaţi în apă, şi pe urmă au primit Duhul Sfânt. Aici avem o descrie a ceea ce trebuie să fie naşterea normală din nou a unui creştin.
În restul cărţii Faptele Apostolilor, autorul, respectiv doctorul Luca, singurul ne-evreu care a scris vreo parte din Biblie, nu le menţionează pe toate patru de fiecare dată. Nu ar fi plictisitor dacă ar face-o, dacă de fiecare dată când cineva ar fi convertit le-ar menţiona pe toate patru. De regulă el scoate în evidenţă unul dintre cele patru, în funcţie de ceea ce a fost mai remarcabil în acea ocazia.
De exemplu, într-o ocazie menţionează trei mii de oameni care au fost botezaţi odată. A fost un eveniment atât de remarcabil că l-a consemnat în carte. Dar nu menţionează că s-au pocăit sau că au crezut sau că au primit Duhul Sfânt. Poate însemna aceasta că ei au devenit creştini numai prin botez? Nu! Luca este un scriitor mult prea deştept ca să ne plictisească cu toate patru de fiecare dată. Aşa că uneori el menţionează pocăinţa ca fiind cel mai remarcabil aspect. Dar în alte situaţii el menţionează credinţa, alte ori scoate în evidenţă botezul şi uneori accentuează primirea Duhului Sfânt. De pildă, în cazul lui Corneliu, în Fapte 10, a fost subliniată primirea Duhului Sfânt. Corneliu şi cei din casa lui au primit Duhul Sfânt în mijlocul predicii lui Petru. Acest lucru a fost atât de remarcabil încât a trebuit menţionat. În final, dacă punem toate naraţiunile împreună, nu găsim excepţie de la cei patru paşi. Niciodată nu este nimic adăugat sau luat din aceşti patru paşi. Aşa se devenea creştin în Biserica Primară: s-au pocăit de păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, au crezut în Domnul Isus, au fost botezaţi în apă şi au primit Duhul Sfânt.
În naşterea din nou este implicată toată Dumnezeirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Cel mai remarcabil aspect al primilor creştini a fost faptul că ei au început viaţa spirituală printr-o relaţie personală cu fiecare din cele trei persoane din Dumnezeire. De la început ei au ştiut că Dumnezeu este o Trinitate. În contrast cu aceasta, mulţi creştini din ziua de azi au început viaţa lor creştină şi fără cunoaştere şi fără relaţie conştientă cu Duhul Sfânt. Unii aşteaptă ani de zile înainte ca să intre în această relaţie, apoi se duc undeva la o întâlnire şi aud pentru prima dată despre Duhul Sfânt ca fiind o persoană care poate fi cunoscută şi primită în mod conştient. Aşa că ajung în cele din urmă să creadă şi să primească Duhul Sfânt, deosebind în mod precis această realitate. Iată de ce trebuie să le facem oamenilor de cunoscut chiar de la început despre cele trei persoane, să le spunem să se pocăiască înaintea Tatălui, să creadă în Fiul, să se boteze şi totodată să primească Duhul.
Unul dintre motivele pentru care bisericile actuale nu insistă asupra poruncii cu privire la primirea Duhului Sfânt este că acum ele spun oamenilor să îl primească pe Isus. Apostolii n-au făcut niciodată acest lucru. De ce? În momentul în care spui oamenilor să-L primească pe Isus, ignori a treia persoană a Trinităţii. În Biserica Primară o persoană nu a devenit creştină prin primirea lui Isus, ci prin primirea Duhului Sfânt pe care l-a promis Isus că-L va trimite după înălţarea la Cer. Erai creştin prin credinţă în Isus şi totodată prin primirea persoanei a Treia – Duhul Sfânt. Astfel, creştinii chiar de la început, au avut relaţia lor conştientă cu cele trei persoane ale Dumnezeirii.
Stadiile naşterii din nou sunt anticipate în Evanghelii
Un lucru foarte important! Modelul de iniţiere a vieţii creştine cu cele patru etape a fost anticipat în Evanghelii:
De exemplu, citiţi ceea ce a spus Ioan Botezătorul. El a spus oamenilor să se pocăiască, să creadă în Cel care vine după el, să fie botezaţi în apă şi că Cel care vine după el îi va boteza cu Duhul Sfânt. Aşa că Ioan Botezătorul a anticipat cele patru etape de iniţiere.
Totodată, învăţătura lui Isus conţine toate cele patru etape, dar fără a fi menţionate una după cealaltă. El a vorbit în mai multe ocazii despre pocăinţă, despre credinţa în El, despre botez şi a menţionat că într-o zi o să trimită darul Duhului Sfânt. În afară de aceasta, în perioada dintre învierea şi ridicarea Lui la cer, El a precizat cei patru paşi în poruncile pe care le-a dat apostolilor şi prin ei întregii Biserici. El le-a spus că ei aveau de făcut o lucrare care acoperă toate cele patru faze. Le-a spus să predice neamurilor pocăinţa, să predice Evanghelia ca oamenii să creadă în El, să boteze ucenicii în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi să aştepte la Ierusalim până când vor primi puterea Duhului Sfânt. Astfel, vedem că acest model cu patru etape a existat în Evanghelii, însă nu a avut încă înţelesul întreg pe care l-a avut mai târziu, dar există acolo.
Stadiile naşterii din nou sunt regăsite la Bisericile din epistolele Noului Testament
Dacă mergem apoi la epistole NT şi la cartea Apocalipsei, vom găsi toate cele patru etape, dar nu împreună. Când Pavel le scrie creştinilor face referire deseori la începutul lor. Uneori el le spune: nu vă aduceţi aminte cum v-aţi pocăit şi v-aţi întors, de la idoli, la Dumnezeul cel Viu? Uneori el le spune: nu vă aduceţi aminte cum aţi crezut în Isus? Alteori el le spune: nu vă aduceţi aminte că aţi fost botezaţi, iar când aţi fost botezaţi aţi fost îngropaţi cu El şi apoi înviaţi cu El? Alteori el le spune: vă aduceţi aminte cum aţi primit Duhul Sfânt? Aţi primit Duhul Sfânt prin credinţă sau prin facerea de fapte, conform Legii? Este important să observăm că ei au ştiut în mod sigur faptul că au primit Duhul Sfânt. Aşa că toţi aceşti patru paşi sunt întâlniţi şi în epistole.
Şi în una dintre epistole, sunt precizate toate cele patru etape apărând în ordinea corectă. Aceasta este în Evrei la capitolul şase. Acolo scriitorul, necunoscut, scria creştinilor evrei, şi le spunea: “Nu vreau să o luăm de la început din nou.” Acum ar fi trebuit să nu mai fiţi pruncii care se hrănesc cu lapte, ci să mâncaţi hrană tare. Nu vreau să mă întorc din nou la început, ca să vorbim despre pocăinţa de faptele moarte, despre credinţă, despre botez şi despre punerea mâinilor. El le-a spus că nu vrea să facă aceste lucruri din nou. Nu este semnificativ faptul că toate patru apar exact în aceiaşi ordine în care se întâmplă în Fapte şi în epistole?
În concluzie, în Noul Testament vedem un model de iniţiere a vieţii creştine cu patru etape care a fost practicat în Faptele Apostolilor, anticipat în Evanghelii şi presupus că s-a împlinit deja în epistole. Îi putem numi cei patru paşi spre libertate, spre a fi eliberat complet.
Ereziile ce decurg din accentuarea a unei singure etape a naşterii din nou
Este interesant să observăm ce s-a întâmplat în istorie, cum diferite curente religioase au accentuat una sau alta dintre aceste patru etape:
Acum cred că aţi auzit despre curentul liberal din viaţa bisericii. Aceştia nu sunt greşiţi cu totul. La început liberalii au pus, într-adevăr, foarte mult accentul pe pocăinţă. Curentul liberal al bisericii spune că trebuie să îţi schimbi atitudinile, să îţi schimbi felul de viaţă. Totuşi, mai recent, au avut tendinţa să se focalizeze mai mult pe probleme de nedreptate politică şi socială, în loc să fie focalizaţi pe imoralitatea personală. Dar trebuie să menţionăm că la momentul iniţial ei au pus accentul pe pocăinţă. Problema este că dacă aceasta este tot ce accentuezi deviezi spre mântuirea prin fapte. Tu te schimbi singur, ceea ce înseamnă să cazi în erezia mântuirii prin fapte. Dar este foarte bun accentul pus pe necesitatea pocăinţei, ca parte a naşterii din nou conjugată cu credinţa, botezul şi primirea Duhului Sfânt. Pocăinţa este o poruncă divină, obligatorie pentru a putea fi născut din nou şi pentru a fi un creştin în adevăratul sens biblic al cuvântului.
Curentul evanghelic din viaţa bisericii a pus accentul pe credinţă. Iar dacă îl întrebi pe un evanghelic de rând: ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? El va răspunde: crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit! Probabil că unii vor menţiona botezul în apă şi cel mai cert este faptul că nu se va menţiona primirea Duhului Sfânt. În general, toţi evanghelicii spun: crede doar! Aşa că aici accentul se pune pe credinţă.
Curentul sacramental al creştinismului pune accentul pe botez şi este întâlnit la curentele catolic, catolic-roman sau angli-catolic. Aici se spune că devii creştin prin botezul în apă. În general, ei spun că atunci când ai fost botezat ca bebeluş, atunci ai devenit creştin.
Curentul penticostal pune accentul pe pasul al patrulea, pe primirea Duhului Sfânt. În mod particular, de regulă, penticostalii învaţă despre existenţa a două primiri a Duhului. Una când ai crezut, şi încă una când primeşti botezul cu Duhul Sfânt, ca un fel de o a doua binecuvântare.
În general, toate aceste curente au pus mâna doar pe a patra parte a adevărului. Marea problemă care se iveşte când ai luat o parte din adevăr şi o prezinţi ca fiind adevărul întreg este că intri în erezie. Majoritatea ereziilor încep prin luarea unei părţi din adevăr şi prin umflarea acestei părţi până ce devine „singurul adevăr”. Nu este tot adevărul că pocăinţa te face să devii creştin. Nu este tot adevărul că prin credinţă ajungi să fi creştin. Nu este tot adevărul că botezul te face să fi creştin şi nu este tot adevărul că primirea Duhului Sfânt te face creştin.
Teza susţinută în prezentul manual este că îmbinarea tuturor celor patru etape menţionate mai sus este absolut necesară pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ele sunt necesare pentru a fi mântuit, indispensabile (nu pot lipsi) pentru a intra în viaţa veşnică aici şi acum. Totodată, este un mare pericol în ceea ce fac diferitele curente religioase care iau o parte din adevărul Noului Testament şi îl fac să crească aşa de mare că nu mai poţi vedea pe celelalte trei. Dar, atunci când le vedem pe toate patru ca fiind şi lucrând împreună, abia atunci gândim ca apostolii din Noul Testament.
Importanţa şi prioritatea credinţei
Nu trebuie să trecem mai departe fără a sublinia că dintre cele patru, credinţa este cea mai importantă. În întreaga Scriptură ea primeşte cea mai multă atenţie şi stă la baza celorlalte trei.
Este greşit să spui că cineva se pocăieşte de păcatele sale, dar nu crede. Trebuie să auzi, să înţelegi şi să crezi adevărul biblic despre Dumnezeu şi om. Abia după aceasta apare în suflet alarma faptului că fără Dumnezeu eşti pierdut. Numai durerea sufletească pentru faptele care-L ofensează pe Dumnezeul biblic şi te duc în iad – este pocăinţă. Numai pocăinţa care te întoarce cu toată fiinţa spre Dumnezeu este autentică. Care ar putea fi scopul pocăinţei dacă ea nu este adevărată? În mod similar, botezul conţine în esenţa sa credinţa pe care o aduci cu tine. În Coloseni capitolul doi se vede foarte clar faptul că botezul nu poate face nimic dacă nu crezi. În acelaşi timp, Apostolul Pavel, în Galateni capitolul trei, întreabă: cum a-ţi primit voi Duhul Sfânt? Răspunsul este: prin credinţă.
În concluzie, credinţa este cheia la toate patru. Trebuie să le vedem pe toate patru ca părţi ale credinţei. Când spunem că suntem justificaţi numai prin credinţă, asta nu înseamnă credinţă fără pocăinţă, nu înseamnă credinţă fără botez, nu înseamnă credinţă fără primirea Duhului Sfânt. Înseamnă acel fel de credinţă care le include pe toate patru. Este foarte periculos să spunem că suntem mântuiţi numai prin credinţă, dacă aceasta înseamnă că le lăsăm afară pe celelalte trei. Suntem mântuiţi de o credinţă care se pocăieşte, care se supune botezului şi o credinţă care primeşte Duhul Sfânt.
Convertirea şi înnoirea
În continuare, este important să analizăm două cuvinte care sunt cel mai des folosite în limbajul din ziua de azi cu privire la a deveni creştin. Aceste cuvinte se găsesc în Noul Testament. Primul este convertire, şi al doilea este cuvântul înnoire. Ce relaţie au aceste două cuvinte cu cei patru paşi (etape) pe care le-am menţionat? Unii oameni întreabă: la care dintre cei patru paşi se referă cuvântul convertire? Şi în mod similar: la care dintre cele patru etape se referă cuvântul înnoire? Vom arăta în continuare că prin cele două cuvinte se legă cei patru paşi împreună.
Din nefericire, este tot mai mult întâlnită tendinţa greşită de a se spune că naşterea din nou şi convertirea sunt unul şi aceeaşi lucru. Dar în Noul Testament nu sunt prezentate aşa. Sunt două cuvinte foarte diferite. Se mai poate observa în mod curent o confuzie şi în limbajul popular al mărturiilor unde apare tendinţa de a spune fie că am fost convertiţi, fie că am fost născuţi din nou, referindu-se la aceeaşi experienţă. De aceea, este important să vedem cum au fost folosite aceste două cuvinte în Biblie pentru că şi noi ar trebui să le folosim la fel. Numai atunci nu ne vom înşela sau rătăci, nici pe noi şi nici pe alţii.
Convertirea este o acţiune umană absolut necesară pentru întoarcerea la Dumnezeu
Primul lucru de care avem nevoie este să ne dăm seama că, în Noul Testament, în ce priveşte experienţa de bază ce stă la baza cuvântului convertire nu este ceva care face Dumnezeu în om. Este ceva ce trebuie să facă fiecare bărbat sau femeie. Totodată, este ceva pe care oamenii ori şi-o fac lor, ori o fac altora. Vorbind în mod radical, Dumnezeu nu converteşte pe nimeni. Ori mă convertesc eu pe mine, ori convertesc pe altcineva. Aceasta înseamnă să te întorci, să faci o întoarcere cu 180 de grade. Nu contează cât de mult sau de puţin timp îţi ia ca să faci întoarcerea. Unii cascadori din Hollywood pot să întoarcă maşina pe loc, o întoarcere spectaculoasă. Iar unele convertiri umane fac o întoarcere spectaculoasă şi au o mărturie bună. Dar voi poate v-aţi întors mult mai încet, în câteva etape. Aspectul cel mai important al convertirii constă în faptul că dacă până la un moment dat mergeai într-o anumită direcţie, acum te-ai întors, în sens opus, şi mergi hotărât în direcţia nouă. Cum se întâmplă acest lucru? Ori tu te convingi pe tine să te întorci, ori convingi pe altcineva să se întoarcă. Ori te întorci pe tine, ori întorci un frate de la rătăcirea căii lui.
În continuare, în acest manual, se va folosi cuvântul convertire numai pentru experienţa care se întâmplă în noi ca acţiune a noastră sau a altora asupra noastră, nu ca o acţiune a lui Dumnezeu în om. Adică, ori mă convertesc pe mine şi mă întorc, ori te conving pe tine să te întorci. Este un act uman de întoarcere.
Acum, întrebarea este: la care din cele patru etape se referă cuvântul convertire? Răspunsul este că la toate cele patru, pentru că toate patru în Noul Testament sunt la modul imperativ. Ni se porunceşte să ne pocăim, ni se porunceşte să credem, ni se porunceşte să ne botezăm, ni se porunceşte să primim Duhul Sfânt. Mă convertesc când mă pocăiesc, când cred, când sunt botezat şi când primesc Duhul Sfânt, iar ca rezultat, mă întorc în direcţia opusă. Aşa că toate patru sunt acţiuni umane. Din aceste considerente trebuie să înţelegem convertirea ca o acţiune umană cu patru etape distincte prin care ne întoarcem total la Dumnezeu. Pentru că avem de a face cu o poruncă divină, convertirea este o acţiune de care este responsabil fiecare om. La aceasta se aşteaptă Dumnezeu de la fiecare om care doreşte să devină creştin.
Naşterea din nou este acţiunea lui Dumnezeu
Acum apare un element surpriză. În Noul Testament, toate cele patru etape ale naşterii din nou sunt şi acţiuni ale lui Dumnezeu. Ni se spune că Dumnezeu ne dă pocăinţa. Ni se spune despre credinţă că este un dar de la Dumnezeu. Ni se spune că Dumnezeu ne spală păcatele prin botez. Iar apoi, că Dumnezeu este acela care toarnă Duhul peste mine. Aici avem de a face cu un lucru uimitor. Pe de o parte – pocăinţa, credinţa, botezul şi primirea Duhului – sunt acţiuni ale omului care au loc la convertire. Iar, pe de altă parte – toate acestea – sunt acţiunile lui Dumnezeu specifice naşterii din nou. Aşa că la fiecare etapă – eu fac ceva şi Dumnezeu face ceva – sunt amândouă împletite în minunea naşterii din nou!
În acestă zonă a experienţei creştine au apărut în teologie doi termeni specifici: calvinist şi armenianist (provenind de la numele celor care le-au susţinut pentru prima dată, respectiv Jean Calvin şi Armenius). Se poate ca termenii aceştia să nu însemne nimic pentru tine. Dar din punct de vedere practic nu pot fi ocoliţi. Toţi ajungem să ne lovim cu problemele ridicate de ei. Calviniştii cred că Dumnezeu face totul – El dă atât voinţa cât şi înfăptuirea, iar armenienii cred că noi facem totul – noi ne dăm toate silinţele. Este forma cea mai simplificată şi cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Calviniştii pun accentul pe activitatea lui Dumnezeu în noi, iar armenienii pe activitatea proprie a oamenilor pentru a fi mântuiţi.
Să vă prezint un caz autentic. A venit cineva să mă asculte cum predic. La sfârşit a venit şi m-a întrebat: tu de care eşti? Eşti calvinist sau armenianist? Eu i-am spus: ei bine, m-ai auzit mai mult de trei luni predicând, aşa că ar trebui să ştii. Nu ştiu – a răspuns el! În unele duminici mă duc acasă şi mă gândesc că eşti un bun calvinist. Iar duminica următoare predici ca un armenianist. Sunt foarte nedumerit! I-am răspuns – nu ar trebui să fii, deoarece ştii răspunsul. Iar el a spus: nu, nu ştiu, ce eşti? Atunci i-am spus că sunt amândouă. Pentru că în Noul Testament se întâlnesc amândouă. Este o cooperare frumoasă între activitatea lui Dumnezeu şi activitatea mea. Când eu mă pocăiesc – Dumnezeu îmi dă pocăinţă, când eu cred Dumnezeu – El îmi dă credinţă. Când mă botez – Dumnezeu mă spală, mă face curat. Când primesc Duhul – Dumnezeu îşi toarnă Duhul Sfânt peste mine. Aşa că cele două coexistă: convertirea ca acţiune a omului şi înnoirea ca acţiunea lui Dumnezeu în om.
Înnoirea nu este un eveniment instantaneu, ci un proces
Încă un lucru foarte important despre înnoire. Există ideea greşită că înnoirea, sau naşterea din nou trebuie să se întâmple instantaneu. Dacă este adevărat, atunci trebuie să ne uităm la cele patru etape şi să întrebăm: la care punct din procesul acesta are loc momentul de reînnoire? Calvinistul spune că are loc înainte de primul pas, pentru că nu le poţi face pe celelalte fără a fi născut din nou. Armenianistul spune că are loc între numărul doi şi trei, se întâmplă după ce crezi şi înainte de a fi botezat. Catolicii spun că se întâmplă la momentul botezului, chiar dacă botezul este înaintea celorlalte. Toate aceste concepţii sunt greşite, pentru că presupun înnoirea ca fiind un miracol instantaneu, dar studiaţi cuvântul înnoire din Biblie şi veţi găsi că de fiecare dată se referă la un proces, cu un număr de etape care trebuie să fie parcurse. Nu este un eveniment instantaneu, este un proces, aşa după cum naşterea fizică este un proces. Aşa cum nu putem spune despre naşterea fizică: acesta este momentul în care s-a născut copilul! – tot aşa nu putem spune despre naşterea spirituală: acesta este momentul în care s-a născut creştinul! Ceea ce poţi spune în final este că procesul de naştere s-a terminat. Copilul a fost născut şi este plin de viaţă. Ar trebui să fim mult mai îngrijoraţi de viaţa creştinilor care trăiesc şi doar de naşterea lor. Înţelegeţi ce vreau să spun? Pentru că naşterea este numai începutul vieţii. Cea mai importantă parte din ceea ce înseamnă a fi creştin nu este numai a fi născut din nou, ci a fi viu şi nu mort. Să fii viu în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Spirit. Iar dacă ai de gând să trăieşti în Împărăţia lui Dumnezeu ai nevoie de toate cele patru etape. Ai nevoie de o convertire completă, de o naştere completă şi de o înnoire completă. Aceasta este teologia de bază susţinută de Noul Testament pentru a deveni creştin.
Convertirea cere mai multă acţiune umană, regenerarea necesită mai multă acţiune divină
Putem face o schemă grafică pentru a ilustra împletirea celor patru faze.
|
Pocăinţă Credinţă Botez în apă Botezul cu Duhul Sfânt
|
|
|
|
Acţiunea lui Dumnezeu
Regenerare
|
Acţiunea omului
Convertire
Avem aici un grafic ce conţine patru părţi, care reprezintă cele patru etape discutate mai sus, respectiv pocăinţa, credinţa, botezul şi primirea Duhului Sfânt. Până acum am văzut că aceste patru etape sunt lucrarea lui Dumnezeu, care înseamnă de fapt înnoirea. Totodată, există o acţiune a omului, prin care omul se întoarce la Dumnezeu, adică se converteşte. Toate acestea nu sunt la modul indicativ (ca posibile, reale şi realizabile), ci la modul imperativ (poruncitor). Aceasta înseamnă că aceste patru lucruri ne spun la modul imperativ să facem ceva, iar la indicativ ne spun ce este posibil să facă Dumnezeu celor care-L cred. Un lucru interesant este că dacă numeri de câte ori este numit fiecare stagiu în Noul Testament, şi pui apoi întrebarea: la care parte se referă, la partea omului sau a lui Dumnezeu? – obţinem o anumită structură. De exemplu, dacă vom căuta textele despre pocăinţă, majoritatea se adresează omului. Dumnezeu porunceşte omului să se pocăiască şi nu sunt decât două texte despre Dumnezeu dăruind pocăinţa. Când ajungem la credinţă, sunt mai multe texte despre Dumnezeu care dă credinţă şi nu aşa de multe despre om crezând. Când ajungem la botez, majoritatea textelor sunt despre ceea ce Dumnezeu face pentru tine prin botez, iar textele care se referă la ceea ce faci tu prin botez sunt în minoritate. Iar când ajungem la primirea Duhului Sfânt aproape toate textele se referă la ceea ce face Dumnezeu în om, iar acţiunea omului pentru primirea Duhului este o parte minoră. Aşa că este o mişcare, respectiv o descreştere de la o contribuţie majoră a omului la mai puţin, şi o creştere de la o contribuţie mică a lui Dumnezeu la mai mult. Aceasta arată că în cadrul procesului de a fi născut din nou, este din ce în ce mai puţin aport din tine, şi din ce în ce mai mult din Dumnezeu. Din aceste considerente, textele despre convertire se referă la stagiul unu şi doi din grafic, iar textele despre înnoire se referă mai mult la stagiul trei şi patru.
Acum apare, într-o nouă lumină, ceea ce a spus Domnul Isus – că trebuie să te naşti din nou din apă şi din Duh! – Nu vi se pare interesant? Să reţinem că la începutul naşterii din nou accentul se pune pe tine şi pe convertirea ta. Dar, când ajungi spre sfârşit, accentul se pune pe lucrul lui Dumnezeu de a-ţi da naşterea, înnoirea.
Structura celor descrise mai sus ne îndreptăţesc să spune că, în general, când vorbim despre înnoire, ar trebui să ne gândim la acestea: la botez şi la primirea Duhului Sfânt. Când vorbim despre convertire ar trebui să ne gândim la acestea: la pocăinţă şi la credinţă. Aceasta înseamnă sfârşitul vieţi tale vechi şi începutul unei vieţi noi, iar aceasta este esenţa naşterii normale din nou: o schimbare, o transformare în sensul înnoirii, a dobândirii crescânde a naturii divine.
În continuare, vom analiza pe rând cele patru stadii ale naşterii din nou.
Pocăinţa este primul pas pentru a intra în Împărăţie
Înaintea lui Dumnezeu, pocăinţa este întotdeauna primul pas pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Tragedia este că astăzi foarte mulţi oameni devin creştini fără să se pocăiască, până acolo că Dumnezeu trebuie să le spună creştinilor să se pocăiască. Nu ar trebui să le mai spună creştinilor să se pocăiască. Biserica ar trebui să spună lumii să se pocăiască. Însă, după cum bine ştiţi, Dumnezeu trebuie să le spune creştinilor din toate Bisericile să se pocăiască, şi să facă ce trebuiau să facă cu mulţi ani în urmă; dar, indiferent de evoluţia istorică a lucrurilor, pocăinţa este primul pas.
Pocăinţa este mai mult decât o durere pentru eşecurile vieţii
Ce înseamnă să te pocăieşti cu adevărat? Majoritatea oamenilor cred că este o problemă ce ţine de sentimente, de lacrimi, de a-ţi părea rău pentru ce ai făcut greşit. Cu toate acestea, se poate să aibă loc numai un regret, ceea ce nu însemnă că a avut loc fenomenul pocăinţei reale. Mulţi oameni au sentimente de regret pentru felul nedrept în care au trăit. Aş fi foarte surprins dacă ar fi cineva aici care să nu regrete unele decizii făcute de a lungul vieţii, iar sentimentele de regret sunt pentru ceea ce ţi-ai făcut singur. Ceea ce ai făcut cu viaţa ta şi cu deciziile tale. Apoi sunt unii oameni care au sentimente puternice de părere de rău, de remuşcări, şi remuşcările sunt sentimentele pe care le ai pentru ceea ce ai făcut altora. Îmi amintesc de un om pe care l-am întâlnit şi care suferea de o boală venerică datorată felului lui de a trăi. Chiar şi fiica lui a luat această boală de la el, iar el era plin de remuşcări, de păreri de rău, văzând ce a făcut altcuiva. El a avut sentimente de adânci remuşcări, dar asta nu este pocăinţă.
Pocăinţa este durerea separări de Dumnezeu datorită păcatelor
Pocăinţa este părerea de rău pe care o simţi pentru ceea ce ai făcut lui Dumnezeu. Este ceva unic, foarte diferit de regret şi de remuşcări. Dintr-o dată îţi dai seama că pe Dumnezeu l-ai rănit cel mai mult, aşa cum fiul risipitor a realizat că nu numai pe tatăl lui l-a rănit. El a spus: „Tată am păcătuit împotriva ta şi împotriva cerului”. La un moment dat îţi dai seama de dimensiunea aceasta a cerului. Atunci realizezi că pe Dumnezeu l-ai ofensat cel mai mult, că ai încălcat legile Lui, că ai refuzat dragostea Lui, că L-ai provocat la mânie, că meriţi să fii judecat şi că ai nevoie de mila Lui. Când această dimensiune a cerului intră în ecuaţie, se întâmplă ceea ce Pavel numeşte: întristarea după voia lui Dumnezeu care duce la pocăinţă. Numai simplul regret şi părerea de rău nu te conduc înspre pocăinţă. Cain s-a căit amar pentru ceea ce i-a făcut lui Abel, dar nu s-a pocăit. Aceasta a fost doar un simplu episod de viaţă fără nici o schimbare în bine de situaţiei.
Pocăinţa schimbă din temelie gândirea, cuvintele şi faptele omului
Acum vreau să vă spun că pocăinţa trece prin trei etape, determinate de cele trei elementele esenţiale din om, respectiv: gândul, cuvântul şi fapta, de aceea pocăinţa ia timp. Nu poţi să conduci pe cineva prea bine la pocăinţă în 5 minute, la sfârşitul unui serviciu religios, când se grăbeşte să nu piardă autobuzul. Nu-i suficient să le cerem să spună doar rugăciunea păcătosului: – “Doamne Isuse îmi pare rău de păcatele mele, te invit în viaţa mea, Amin!”. Aceasta nu este pocăinţă. Mă îndoiesc, în modul cel mai serios, că cineva se poate pocăi aşa, în grabă, şi tratând lucrurile la general, fără a intra în detalii.
Probabil că ştiţi mărturisirea generală de păcate care este folosită în bisericile anglicane în fiecare duminică: “Am lăsat nefăcute lucrurile care trebuiau făcute, şi am făcut lucrurile pe care nu ar fi trebuit să le fac, şi nu este nimic bun în noi”. Aceasta produce păcătoşi mizerabili, nu-i aşa? Totodată, aceasta produce o sumedenie de congregaţii mizerabile. Ar trebui să fim sfinţi fericiţi, nu păcătoşi mizerabili. Acesta este neajunsul şi consecinţa unei confesări făcută cu caracter general. Omul nu se gândeşte în mod specific la ce a făcut, sau ce n-a făcut? Este ceva de genul semnării unui cec gol! Pocăinţa nu poate fi aşa. Întotdeauna pocăinţă te face să te se căieşti de anumite păcate specifice. Nu poţi să te pocăieşti de păcate generale, ci specifice. Poţi să te pocăieşti în mod concret de asta, şi asta şi asta. Iar aceasta include cele trei etape pe care le-am menţionat.
Pocăinţa schimbă modul de gândire al omului, în felul în care gândeşte Dumnezeu
În primul rând pocăinţa include răzgândirea sau schimbarea gândirii tale cu privire la anumite lucruri şi să începi să vezi lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu şi sunt prezentate în Scriptură. Atunci când faci aceasta ajungi la două concluzii:
– Pe de o parte, acum înţelegi foarte bine că Dumnezeu este o persoană mult mai bună decât ai crezut tu că este!;
– Pe de altă parte, realizezi că tu eşti o persoană mult mai rea decât ai crezut că eşti!
De regulă, înainte de pocăinţă este invers. Când un necredincios se gândeşte la Dumnezeu, el crede că Dumnezeu este nedrept, iar el este drept. Aceasta înseamnă că el se vede pe sine mai bun decât Dumnezeu. Dacă ar fi el în locul lui Dumnezeu nu ar trata aşa lucrurile. – Aţi observat aceasta? Ce mare este numărul oamenilor care spun: De ce a făcut Dumnezeu aceasta? De ce Dumnezeu nu face cutare lucru? De ce permite aceasta? De fapt, ei spun că ştiu lucrurile mai bine decât Dumnezeu, şi că dacă ei ar conduce universul ar putea-o face mai bine decât El. Astfel, fiecare se consideră pe sine că este o persoană mai bună decât Dumnezeu. Ei spun că El face greşeli pe care ei nu le-ar face. Îi tratează pe oameni într-un fel pe care ei nu l-ar face. În esenţă, aceasta este ceea ce spun prin atitudinea lor: se apreciază a fi o persoană mai bună decât El. Când te pocăieşti gândurile tale sunt schimbate total, iar când apuci să priveşti o rază a Sfinţeniei şi a Purităţii Lui, începi să îţi dai seama cât de murdar eşti. Atunci începi să ai o părere mult mai modestă despre tine. De fapt cu cât îl vezi pe Dumnezeu mai mare, cu atât te vezi pe tine mai mic.
Pocăinţa este o schimbare totală a minţii. Cuvântul grecesc „metanoeo” înseamnă să te răzgândeşti. (Meta = schimbare sau după; noeo = minte, intelect), să te gândeşti din nou la felul în care ai trăit. Când începi să te gândeşti în felul lui Dumnezeu, înseamnă că îţi schimbi felul de gândire. Este o schimbare a felului tău de gândire, în felul în care gândeşte Dumnezeu. Atunci îţi dai seama, nu numai că faptele tale rele sunt destul de oribile, dar este uimitor că începi să îţi dai seama că şi faptele tale bune sunt ofense la adresa lui Dumnezeu. Este ca un şoc pentru mulţi când realizează în mintea lor, că cele mai bune lucruri făcute de ei vreodată nu sunt destul de bune în comparaţie cu desăvârşirea care este în Dumnezeu. Atunci înţelegem că trebuie să ne pocăim, şi de păcatele noastre, dar, şi de sfinţenia noastră. Că atât faptele noastre rele, cât şi cele bune, trebuie să fie şterse. Desigur, asta este o mare revoluţie. Majoritatea oamenilor cred că pocăinţa acoperă numai faptele cele rele. Dar, în Biblie pocăinţa se referă şi la faptele bune pe care le-ai făcut, care nu mai sunt atât de bune când le priveşti cu ochelarii desăvârşirii.
Lăsaţi-mă să vă dau două texte din biblie care sunt puţin cam tăioase pentru o adunare creştină, dar aşa este Biblia, o carte tăioasă. Din nefericire limbajul Bibliei a fost tradus în limba Engleză pentru adunări politicoase, însă în evreieşte şi în greacă este o carte cu picioarele pe pământ. Să luăm un pasaj biblic pentru femei. Ele îl vor putea înţelege mai bine. Isaia a spus: toate faptele noastre bune sunt ca o cârpă menstruală, bune de aruncat. Aşa te simţi faţă de faptele tale bune când ajungi să gândeşti în felul lui Dumnezeu. Textul următor este pentru bărbaţi. Pavel, care a păzit nouă din cele zece porunci, spune în Filipeni capitolul trei, când mă uit la poruncile pe care le-am păzit, nu pe cele pe care le-am călcat – le consider ca un gunoi. Acolo, în original, el spune că mă simt ca un băiat mic care s-a uşurat în oală, o ridică în sus şi spune: – “Uite ce am făcut!”. El foloseşte un cuvânt grecesc realist pentru excreţia umană, pentru care avem un echivalent bine cunoscut în fiecare limbă. Asta este Biblia! Cu alte cuvinte îţi dai seama că faptele tale bune sunt la fel de departe de standardul lui Dumnezeu ca faptele rele. Tot ce poţi să faci este să le laşi pe toate în urmă şi să spui: nu am nimic de adus, vin cu mâna goală, şi mă încred în crucea Ta! Aceasta înseamnă să te cunoşti cu adevărat.
Îmi place povestea aceea, despre un predicator bătrân de la o plantaţie cu sclavi, din sudul Americii. El predica despre fiul risipitor şi spunea: Şi-a dat jos haina şi a aruncat-o, şi şi-a dat jos cămaşa şi a aruncat-o, şi şi-a dat jos vesta şi a aruncat-o, iar apoi fraţii mei, şi-a revenit în fire. Adică era gol! Să îţi revii înseamnă să dai jos toate învelişurile şi să îţi dai seama de starea ta adevărată. Constaţi cu durere că, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât te simţi mai rău. Cu cât îţi dai seama mai mult cât de bun este El, cu atât mai mult îţi dai seama cât de rău eşti tu. Când înţelegi şi gândeşti în felul acesta ai făcut primul pas major, dar, schimbarea gândirii nu este sfârşitul pocăinţei. Gândul trebuie să fie urmat de cuvânt.
Pocăinţa conduce la mărturisirea responsabilă a păcatului şi renunţarea la el
Pasul al doilea este cuvântul care exprimă starea lăuntrică a pocăinţei. Aceasta înseamnă în primul rând să mărturiseşti păcatele. Protestanţii, ca o reacţie la practica catolică a confesiunii stereotip, au neglijat confesarea. Dacă te-ai fi dus la Ioan Botezătorul şi l-ai fi rugat să te boteze, el ţi-ar fi spus: înainte să intri în apa botezului fă o mărturisire publică a păcatelor tale. Şi a insistat să se facă. Căutaţi în tot Noul Testament să vedeţi de câte ori se spune să vă mărturisiţi păcatele unii altora. În ce mă priveşte, am descoperit că este terapeutic ca, în timp ce sfătuiesc pe un nou convertit, să-l fac să numească punctual păcatele care vrea să îi fie iertate. Aceasta face două lucruri pentru el. În primul rând, îl ajută să fie responsabil pentru anumite lucruri. Vine cineva la mine şi îmi spune aş vrea să devin creştin. O, vrei să ai păcatele iertate? – „Da”. – Vrei să fi mântuit de păcatele tale? – „Da”. Atunci spune-mi de care păcate vrei să fii iertat. Am observat că atunci începe pocăinţa. În al doilea rând, este faptul că atunci când le spune pe nume le scoate la lumină. Inima mea întotdeauna sare de bucurie când cineva îmi spune în situaţia aceea: “Nu am mai spus asta înainte la nimeni”. Am ştiut că o să fie o eliberare în orice moment. Este scoasă la lumină, iese afară. Numai faptul de a o spune realizează ceva. Şi atunci devine specific. Doamne, eu am greşit cu asta, şi asta, şi asta! În Noul Testament nu există o mărturisire generală de păcat. Sunt numai mărturisiri de păcate, la plural, o listă. Este folositor să faci acea persoană responsabilă. Când mărturiseşti nu poţi să invoci scuze. Nu poţi spune nu a fost vina mea, pentru că a face o mărturisire (confesare) înseamnă să spui că a fost vina ta, alegerea ta.
Lăsaţi-mă să spun ceva care poate fi înţeles greşit. În vremurile în care trăim se vorbeşte adesa despre vindecarea lăuntrică. Şi am observat că oamenii preferă vindecarea lăuntrică în locul iertării, pentru că iertarea cere pocăinţă, şi este atât de uşor să dai vina pe altul pentru greşelile tale, să spui că este vina părinţilor mei şi a ceea ce ei mi-au făcut, sau a ceea ce mi s-a întâmplat când am fost copil. În acest caz spui doar: că am nevoie de vindecare şi nu că am nevoie de iertare, dar ascultaţi-mă! Noi nu suntem rezultatul lucrurilor care ni s-au întâmplat, noi suntem rezultatul lucrurilor pe care le-am făcut ca răspuns la ceea ce ni s-a întâmplat. Sunt alegerile pe care le-am făcut ca reacţie la evenimentele care au avut loc şi care la rândul lor ne-au determinat apoi pe noi să fim ceea ce suntem. Putem să spunem că suntem ceea ce suntem pentru că la puncte cruciale din viaţa noastră am ales o cale care ne-a condus la acest caracter. Noi toţi suntem rezultatul alegerilor noastre. De exemplu, dacă sunt plin de amărăciune este pentru că am ales să fiu ofensat, în loc să iert. Iată de cred eu că cei mai mulţi oameni au nevoie mai mare de pocăinţă decât de vindecare. Desigur, există şi vindecare, dar ea îşi are locul ei. Duhul Sfânt te poate duce în trecut şi poate să rezolve o problemă veche. Dar, nu vindecarea lăuntrică este nevoia primordială a omenirii, ci pocăinţa care permite lui Dumnezeu să ne ierte. Este foarte important să tratezi oamenii ca fiind răspunzători pentru ceea ce au făcut. Aceasta înseamnă să îi tratezi cu demnitate omenească. Ei nu sunt un câine Pavlovian. Îi spui cuiva că este o fiinţă umană, că are voinţa de a alege, că ei au ales. Am auzit bărbaţi spunând la judecată: am căzut în anturaj rău! Niciodată nu am auzit un om să spună eu am ales aceast anturaj. Numai că am căzut în aceasta. Dar noi alegem prietenii noştri, noi alegem ce companie ţinem, noi alegem ambiţiile pe care le avem, noi am ales în trecut şi noi alegem în prezent. Când aleg să-mi mărturisesc păcatul recunosc că eu am ales greşit, că eu sunt responsabil. Acesta este începutul ridicării unei persoane la demnitatea unei fiinţe umane responsabilă. Iar faptul că îi ajutăm să o pună în cuvinte este foarte important. Dacă ne mărturisim păcatele, nu păcatul, dacă ne mărturisim păcatele noastre, ceea ce înseamnă să le numim unul câte unul, la fel cum facem cu binecuvântările, atunci El este credincios şi drept să ne ierte păcatele, şi sângele Lui ne păstrează curaţi. O promisiune frumoasă!
Pe lângă mărturisirea păcatelor, care este o parte din „cuvintele” de pocăinţă, este important ca pentru unele păcate să cerem persoanei să renunţe la acele lucruri. Să spună în cuvinte înaintea lui Dumnezeu: Am terminat cu aceasta! Nu mai mă întorc înapoi la lucrul acesta! Renunţ la tot ce-i păcat! Ştiţi că, pe vremuri, la botez li se cerea candidaţilor să renunţe la lume, firea pământească şi la diavolul. Şi să spună în public că nu mai au nimica de a face cu stăpânii aceştia falşi, să îi denunţe şi să renunţe la ei.
Pocăinţa sfinţeşte caracterul omului
Acum vine partea grea a pocăinţei, este vorba de fapte. Avem aici o parte a pocăinţei de care mulţi oameni nu îşi dau seama. Aceasta ia timp. Pocăinţa începe cu gândirea, apoi iese afară prin cuvinte, dar trebuie să urmeze faptele. Vă dau două texte. Ioan Botezătorul, dacă cineva venea la el şi vroia să fie botezat, el spunea: fă fapte vrednice de pocăinţă şi am să te botez! Ei îl întrebau: ce vrei să spui? Ei bine – spunea el – dacă ai prea multe haine, dă din ele la cei ce nu au. Dacă trişezi cu finanţele, pune-ţi documentele fiscale în ordine. Dacă intimidezi pe cineva din pricina faptului că ai putere peste ei, nu o mai fă. Şi apoi, dacă aveţi cele necesare pentru viaţa de toate zilele, fiţi mulţumiţi cu salariile voastre. Unde sunt predicatorii care mai predică în ziua de astăzi aceasta? Să o predice învăţătorilor, să o predice infirmierelor. Nu o predicăm pentru că nu predicăm pocăinţa. Dar aceasta este pocăinţă practică: fii mulţumit cu salariul pe care îl ai! Pe câţi din cei care sunt botezaţi la biserica dumneavoastră îi întrebaţi dacă sunt mulţumiţi cu salariile lor? Râdem nervoşi pentru că ştim foarte bine că îi punem numai să repete o confesiune generală şi rugăciunea păcătoşilor, fără să-i aducem la realitate.
Apostolul Pavel a spus: nu m-am împotrivit vedeniei cereşti! Care a fost această vedenie cerească la care Pavel nu s-a împotrivit? Mă întreb dacă ştiţi! Am predicat pocăinţa neamurilor ca să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţă. Iar munca lui Pavel a fost o strădanie pentru a-i face pe oameni să dovedească prin fapte pocăinţa lor. Cred că ar trebui să nu îi mai botezăm pe oameni pe baza tradiţiei confesionale, ci pe baza dovezilor de pocăinţă. Lăsaţi acum gândul acesta să vă pătrundă! Zacheu, când s-a dus Domnul Isus în casa lui ca să mănânce, a spus: am înşelat oamenii, dar de acum încolo nu am să mai înşel pe nimeni şi toate conturile mele o să le păstrez cinstite. Nu a spus aceasta? El a spus că o să dea înapoi cu dobândă la toţi cei pe care i-a înşelat, de patru ori mai mult. În urma acestor alegeri, Isus a spus: astăzi a intrat mântuirea în casa asta! Să te pocăieşti înseamnă să repari trecutul. Nu poţi să repari toate păcatele, dar unele pe care Domnul ţi le va arăta vei putea.
Am predicat în capitala unei ţări, în Sala parlamentului, la membri din amândouă partidele. Iar, după timpul petrecut împreună, care a fost destul de încins, unul dintre politicienii lor faimoşi, în timp ce ieşea afară, mi-a şoptit: mă duc acasă ca să îmi completez actele de taxă din nou! Inima mea a tresăltat de bucurie. Nu au fost lacrimi, dar a fost pocăinţă. A început să gândească în felul lui Dumnezeu, şi a spus-o în cuvinte. Iar acum mergea acasă ca să îşi recompleteze formele de impozit. Aşa se vede cine este real. Aceasta este pocăinţa. Fapte de pocăinţă, trebuie să faci ceva. Repararea trecutului aduce prezentul la o concluzie bună, este tăierea cordonului ombilical care te leagă de împărăţia Satanei. A fost legat, iar acum este eliberat.
S-ar putea să fie un lucru negativ care cere distrugerea anumitor lucruri. Pentru că ultima dată când am fost la o campanie de evanghelizare a trebuit să sfătuiesc pe cineva să îşi ardă şorţul de francmason – pe care l-a ars! Iar uneori avem nevoie să facem o astfel de nimicire a lucrurilor care ne-au legat. La Efes, în Fapte 19, se spune că ei au ars cărţi de ocult care valorau mii de dolari. Toate acestea fac parte din faptele de pocăinţă. Iar aceasta a fost atât de mult neglijat în predicile noastre că nu este de mirare că Domnul trebuie să spună creştinilor să se întoarcă înapoi la faptele de pocăinţă. Dar când o fac urmează o eliberare mare.
Am predicat într-un mare oraş trei nopţi la rând în sala teatrului local. În a doua seara, la sfârşit, a venit o fată să vorbească cu mine. Ea era foarte supărată, avea faţa umflată de plâns şi tremura. În cele din urmă mi-a spus: O, domnule predicator, mă supăraţi! Eu vreau să fiu creştină, am încercat să devin o Creştină! M-am dus în faţă la toate întâlnirile evanghelice din oraş din ultimele 18 luni, până şi la cruciada lui Luis Palau. Dar nu s-a schimbat nimic, nu s-a întâmplat nimic. Am semnat cartonaşe, am fost sfătuită, am făcute clase şi nu s-a întâmplat nimic. Am început să mă îndoiesc şi să mă întreb dacă nu cumva creştinismul nu este adevărat. Dar încă doresc să devin creştină. Ce faci cu o fată ca asta? M-am uitat în ochii ei şi am întrebat-o: – Cu cine locuieşti? Ea a răspuns: – Cu un băiat tânăr. Am întrebat-o: – Sunteţi căsătoriţi? – Nu! – Trăiţi ca şi cum aţi fi căsătoriţi? –Da! – De ce nu sunteţi căsătoriţi? – Pentru că el nu crede în căsătorie şi spune că nu este decât o hârtie legală. Atâta timp cât ne iubim, asta este tot ce este important. Am spus: Ei bine, ai o decizie foarte grea de făcut. Aş vrea să pot să o fac eu pentru tine, dar nu pot. Tu trebuie să o faci. Trebuie să decizi cu care om vrei să trăieşti. Cu băiatul acela tânăr sau cu Isus. S-a enervat foarte tare. Apoi, a zis: – Nimeni altul nu mi-a spus că trebuie să fac aceasta! Am răspuns: – Dar tu mi-ai spus că nu ai avut nici un rezultat cu nimeni altul. I-am spus că Isus nu intră cu nici un chip într-un aranjament ca al tău, tu trebuie să decizi. Dacă asta ar fi fost numai o poveste, v-aş spune că a căzut în genunchi, a mărturisit păcatul şi a fost mântuită. Dar nu este o poveste, ci este ceva care s-a întâmplat cu adevărat. Hai, să vă spun ce a făcut. A alergat afară din adunare plângând cu amar. Şi m-am gândit la fata aceasta de multe ori. Ştim cum s-a simţit Isus cu tânărul bogat care nu vroia să renunţe la banii lui. Ştiţi care a fost problema? Toţi cei care au vorbit cu fata aceea i-au spus să creadă în Isus. Nu au început cu pocăinţa. – Vedeţi? Şi nu putea să înainteze. De multe ori asta este problema. Am început cu pasul al doilea – Crede în Isus!
Isus, Ioan Botezătorul şi Petru în ziua de Rusalii, toţi au început cu cuvântul pocăinţă. La nivel practic ca să ajuţi pe cineva să se pocăiască trebuie să-l ajuţi să facă trei lucruri. Primul lucru pe care trebuie să-l ajutăm să facă este să-l conştientizăm că este necesar să fie serios. Pentru că pocăinţa este un lucru serios. Nu poate fi luată uşuratic. Este ceva similar cuvintelor folosite la un serviciu de căsătorie: în căsătorie nu se intră ca într-un joc, cu inima uşoară! Niciodată nu putem spune că nu-mi mai aduc aminte de cuvintele rostite. Ştiu că le-am spus! Atunci, cum ajutăm pe cineva să fie serios?
Pocăinţa presupune seriozitate faţă de Dumnezeu şi faţă de destinul tău etern
Mă îndoiesc dacă ar putea fi serioşi dacă frica nu ar intra în relaţie. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Şi trebuie să îi ajutăm pe oameni să le fie frică de Dumnezeu ca să fie serioşi. Felul cel mai bun de a face aceasta este să le arăţi unde vor ajunge dacă continuă în felul lor de viaţă, iar, cuvântul cel mai bun pe care l-am găsit ca să îi ajut pe oameni este cuvântul pierit sau pierdut. Am spus, îţi dai seama ce înseamnă să fii perisabil, stricat? Acum cuvântul acesta înseamnă acelaşi lucru în orice limbă.
Să luăm un exemplu, dacă ai un termos stricat, ce mai ai? Mai este sau nu mai este un termos? Arată ca unul bun, dar nu-i aşa. Am putea spune că termosul este perforat şi nu mai poate să ţină apă, dar mai este încă un termos. Când un termos este stricat, este pe cale de a pieri, nu mai poate fi folosit pentru scopul original. Poate să arate ca un termos, dar nu mai poate fi folosit.
O fiinţă umană pierdută, stricată, încă mai arată ca o fiinţă umană, dar nu poate fi folosită ca o fiinţă umană. Ce faci cu ceva care este stricat? O arunci, sau o arzi în crematoriu. Iadul este crematoriul lui Dumnezeu pentru oamenii stricaţi. Rămân oameni, dar nu mai sunt buni de nimic, nu mai au nici un folos. Eu cred că acesta este destinul cel mai îngrozitor pe care o fiinţă umană ar putea să-l aibă vreodată, a deveni nefolositor. Şomajul, datul afară de la lucru este destul să îţi distrugă demnitatea personală. Dar să ştii că nu mai poţi fi de nici un folos lui Dumnezeu sau oricui altcuiva, aceasta înseamnă să fii pierdut, fără valoare, stricat. Iar, în Ioan 3.16, Dumnezeu ne spune că ne-a iubit aşa de mult încât a dorit să nu pierim. Acesta este iadul, este un loc unde nu mai eşti bun de nimic, pentru tine, pentru alţii sau pentru Dumnezeu. Şi îţi petreci restul existenţei cu oameni care nu mai sunt folositori lor, ţie, altora sau lui Dumnezeu. Nu pot să îmi imaginez ceva mai rău decât aceasta, dar aceasta este roada trăirii fără de Dumnezeu. Frica de a deveni total nefolositor în universul lui Dumnezeu. Aceasta este frica de Domnul. Ştiţi, Isus a spus ceva despre dezarmarea nucleară. Aţi ştiut aceasta? El a spus, să nu vă fie frică de cei care distrug corpul, dar să ne fie frică de Cel care poate distruge şi corpul şi sufletul în iad. Cel mai groaznic lucru: om pierdut!
Pocăinţa trebuie să fie specifică, adică să rezolve fiecare păcat
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem, ca să îi ajutăm să se pocăiască, este să-i ajutăm să fie specifici. Să mărturisească păcate. Aceasta presupune pluralul, deoarece avem mai multe, dar pe rând, unul câte unul. Să le numească, să treacă la partea concretă. Dacă întrebi pe cineva: vrei să fi mântuit de păcatele tale? O, da! De care păcate vrei să fi mântuit? O, de toate. Ei bine, cu care vrei să începem? Este prea uşor pentru oameni să spună, o da, sunt un păcătos, toată lumea este, toţi au păcătuit, şi eu sunt un păcătos. Dacă recunoşti că eşti păcătos, în ce fel ai păcătuit tu? Trebuie să îi ajutăm pe oameni să fie specifici. Cum o putem face? Sunt trei feluri:
Primul fel este o conversaţie ghidată, în care îi conduci pas cu pas. Trebuie să păstrezi confidenţialitatea, ei trebuie să simtă, să ştie că pot să aibă încredere în tine. Dar să îi ghidezi. Poţi începe prin a întreba: – Care îţi este păcatul obsedant? Care este acela de care vrei să scapi cel mai mult, pentru că Isus vrea să te elibereze de el. Care este păcatul pentru care tu te urăşti cel mai mult? O conversaţie ghidată poate deveni specifică.
Al doilea fel în care se poate proceda este să li se dea o listă detaliată. Un prieten de al meu a pregătit o listă de genul acesta, de tot felul de lucruri cu care oamenii se confruntă. Înainte ca el să îi ajute, le dă o hârtie şi le spune să se uite pe ea. Ai fost amestecat în afacerile acestea de ocultism, sau obiceiurile acestea perverse, sau …? Ei se uită pe listă şi bifează unde este necesar, după care prietenul meu poate să îi îndrume. Este o metodă foarte practică. Noul Testament conţine în jur de 30 de liste. Şi sunt menţionate 120 de păcate, lucruri pe care Dumnezeu le consideră păcate.
Al treilea fel, este o metodă pentru consilierul care aude glasul Duhului Sfânt. Este o revelaţie primită pe loc, direct de la Duhul. Uneori l-am rugat pe Duhul Sfânt să arate persoanei pe care o consiliez care este rădăcina problemei. Care este originea rădăcinii. Alte ori i-am cerut să îmi arate mie care este rădăcina problemei, iar apoi am surprins persoana consiliată cu întrebări despre problemă. Trebuie să ne bazăm pe faptul că Duhul Sfânt vrea să dezvăluie rădăcinile problemelor.
Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu. Am găsit că înapoia fiecărui homosexual pe care l-am sfătuit este o istorie tristă a unui tată şi a unei mame care au schimbat rolurile. În unele cazuri, mama a devenit figura autoritară, dominantă şi tatăl a devenit figura de confort. De aceea este atât de întâlnit fenomenul homosexualităţii pentru că rolurile sunt confundate, iar copiii şi nepoţii sunt cei care suferă de confuzie. Odată l-am consultat pe un băiat, un băiat care mergea la şcoală publică, un băiat bun, un creştin de treabă, dar şchiopăta în faţa acestei ispite de care se lăsa biruit de multe ori. M-a durut inima pentru el. L-am întrebat: când a început? O, a spus el, la şcoala de internat. Acum credeţi-mă, internatele din şcolile de băieţi au multe lucruri greşite. Dar i-am spus nu este adevărat, deoarece Duhul Sfânt îmi spune că totul a început cu mult mai înainte. Şi el a răspuns: nu! Nu îmi aduc aminte să fi început înainte de a fi la internatul şcolii. Dar, Duhul Sfânt îmi spune că s-a întâmplat ceva înainte de a fi la internat. Povesteşte-mi ceva despre părinţii tăi. A fost un caz trist de o femeie care a avut trei bărbaţi, o femeie dominantă, care schimba partenerii când vroia. El a fost victima bărbatului al treilea în timp ce soţia a luat rolul autoritar în familie. Ea a fost aceea care a dominat. Rezultatul a fost că atunci când avea nevoie de consolare el s-a dus în patul tatălui, nu al mamei. Aşa a ieşit povestea la iveală. Pentru elucidare a fost necesar ca Duhul Sfânt să descopere aceasta şi astfel să putem ajunge la rădăcina problemei.
Să reţinem deci că sunt trei feluri în care îi putem ajuta pe oameni să fie specifici. O conversaţie ghidată, o listă detaliată sau o călăuzire specifică dată de Duhul Sfânt.
Pocăinţa necesită sensibilitate şi echilibru
Înainte de a încheia acest capitol trebuie să subliniem faptul că este necesar să fim sensibili şi echilibraţi în două direcţii:
În primul rând să fim sensibili cu privire la emoţiile ce însoţesc pocăinţa. Adevărata pocăinţă are şi lacrimi de durere. Emoţiile cauzate de vinovăţia în sine, în general, nu sunt în echilibru cu gradul real de vinovăţie al păcatului. Aceasta face ca unii oamenii să aibă un simţ exagerat de vinovăţie pentru anumite lucruri făcute greşit, când, de fapt, emoţiile lor i-au înşelat. De exemplu, este posibil ca bărbaţii să se simtă mai vinovaţi de masturbaţie, care nu este un păcat menţionat în Biblie, decât de omor. Aşa că trebuie să-i ajutăm să fie sensibili şi echilibraţi în manifestarea emoţiile lor, adică să nu ne lăsăm emoţiile să fie disproporţionate. Tot aici trebuie să ştim că vinovăţia psihologică sau imaginară, nu este vinovăţie morală, iar Isus vindecă vinovăţia morală. El nu ne iartă de lucrurile de care ne simţim vinovaţi, ci de păcatele de care suntem vinovaţi şi de care ne pocăim cu adevărat.
Celălalt fel în care trebuie să fim sensibili se referă la faptele de pocăinţă. Nu te poţi duce în trecut să repari totul. Aşa că trebuie să îi ajutăm să fie echilibraţi în lucrurile pe care le fac. Un prieten de al meu s-a dus la poliţie şi a mărturisit o crimă făcută de el. A fost dus la judecată şi i s-a dat sentinţa cea mai mică posibilă de două luni. S-a dus la închisoare, acolo l-a predicat pe Isus, iar prizonierii l-au poreclit preotul. Când a ieşit afară a mărturisit o altă crimă şi s-a dus într-o închisoare diferită şi a predicat evanghelia şi acolo. Când l-am întâlnit, mi-a spus cu mândrie că el este singurul evanghelist din ţară finanţat în întregime de stat. Desigur, lucrul acesta a fost făcut cu bunul simţ, dar putea să o facă într-o măsură mai echilibrată. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să fie sensibili şi echilibraţi cu privire la ceea ce poate fi îndreptat şi la ceea ce nu mai poate fi. Numai în felul acesta îi putem ajuta să se pocăiască cu adevărat.
Credinţa adevărată este în Domnul Isus
Nu ne vom referi aici la credinţa cu caracter general, la credinţa ca şi credinţă în sine, pe care o are orice om şi fără de care nu putem trăi. Ne vom limita la credinţa mântuitoare proclamată de apostoli: Crede în Domnul Isus Christos şi vei fi mântuit! Ca să nu ne rătăcim pe un drum este foarte importantă orientarea continuă. Numai aşa putem să fim siguri că suntem pe direcţia bună. În ce priveşte drumul nostru, am ajuns la pasul al doilea dintre cei patru paşi ai naşterii din nou: credinţa. Am văzut în introducere că acesta este cel mai important dintre toţi paşi, pentru că este prezentă în toţi, iar pe de altă parte, fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Primul pas a fost pocăinţa faţă de Dumnezeu, iar al doilea pas este credinţa în Domnul Isus. Aceste cuvinte simple rostite de Domnul Isus sunt foarte importante pentru o relaţie corectă cu Dumnezeu.
Când spunem: Crede în Domnul Isus, cuvântul „în” de aici este esenţial.
Hai să punem câteva întrebări ajutătoare: Câţi dintre voi credeţi în mine? Câţi dintre voi credeţi că eu exist? Observăm că dacă accentul cade pe cuvinte diferite, răspunsul este mai uşor de dat. Este mai uşor să creadă cineva care mă vede că eu exist. Dar este mult mai greu să creadă cineva în mine. Dacă cineva declară că are credinţă în mine, oare îmi dă mie toţi banii săi ca să am grijă de ei pentru următorii cinci ani, dacă-i promit că o să-i dau înapoi, până la ultimul ban, cu dobândă? Numai dacă va putea face aceasta o să ştiu că are credinţă în mine! Nu poţi şti dacă o persoană se încrede în tine până când nu face ceva care dovedeşte că se încrede în tine, asumându-şi riscul că poate îl vei dezamăgii. Mă înţelegeţi? A crede în cineva este total diferit de a crede că cineva există. În cazul nostru avem de a face cu credinţa în Domnul Isus care este partea a doua a naşterii din nou. De aceea, în continuare, haideţi să definim această credinţă. Credinţa fiecărui om evoluează în cinci etape:
1. Credinţa se bazează pe fapte istorice dovedite
Primul lucru pe care trebuie să îl spunem despre credinţă este că credinţa este istorică. Ce vreau să spun cu aceasta? Spun că credinţa este bazată pe fapte reale şi nu pe sentimente sau emoţii. Este bazată pe anumite evenimente care s-au întâmplat, şi nu contează cu cât timp în urmă au avut loc, ci că au avut loc. Ne punem credinţa în adevăruri istorice. Noi nu credem pentru că simţim că este adevărat, ci pentru că este adevărat. Pentru că există o evidenţă reală la fel ca pentru oricare alt eveniment istoric.
Există un alt fel de credinţă în circulaţie în ziua de azi, pe care o numesc credinţă în credinţă. Mă întreb dacă ştiţi la ce mă refer. Cu ani în urmă au fost probleme cu cei care îşi puneau credinţa în sentimente, în emoţii. Aceştia simţeau că cred numai uneori, sau că sunt credincioşi duminică seara şi nu simţeau că sunt credincioşi lunea dimineaţa, cu toate că evenimentele istorice nu s-au schimbat de duminică până luni. Dar în zilele noastre mulţi îşi pun credinţa în credinţă. Ei spun că nu contează ce crezi, atâta timp cât crezi ceva. Ştii ceva, afirmi o adeziune faţă de ce ştii, apoi crezi şi după aceea rămâi cu această credinţă. Este o formă superficială, simplistă de abordare a credinţei.
Faptele istorice în care credem
Credinţa noastră nu este în sentimente, sau în credinţă. Nu credem în a avea credinţă. Credem în baza faptelor reale. Iată care sunt cele trei fapte, adevăruri care sunt la baza credinţei noastre:
– Isus a murit,
– A fost îngropat, apoi
– A înviat din morţi.
Nu uitaţi să o menţionaţi pe a doua. Pavel spune la 1 Corinteni capitolul 15 versetele 1 la 3 vă fac cunoscut fraţilor că Hristos a murit pentru păcatele noastre, că a fost îngropat, şi că a înviat a treia zi după Scripturi. Trei evenimente. Iar îngroparea este la fel de importantă ca şi moartea sau învierea. Am auzit pe mulţi predicatori vorbind despre cruce, pe mulţi vorbind despre mormântul gol. Dar nu prea am auzit predicatori vorbind despre înmormântarea Lui. Nu a existat nici o mărturisire de credinţă fără această includere vitală. Domnul Isus a suferit sub Pilat din Pont, a fost crucificat, mort şi îngropat. Îngropat! Isus nu s-a înălţat de la moarte, s-a înălţat de la mormânt, de la groapă. Iar dacă Isus nu a fost îngropat credinţa noastră va suferi. Şi dacă nu a înviat din morţi cu un corp nou, am devenit creştini degeaba. Acestea sunt faptele pe care se sprijină credinţa creştină, iar evidenţa pentru ele este la fel de bună ca pentru oricare alt eveniment istoric. Isus a murit, a fost îngropat şi a înviat. Oamenii trebuie să cunoască aceste trei fapte, pentru ca credinţa lor să aibă o fundaţie solidă. Nimeni nu-L mai poate crucifica pe Isus, nimeni nu-L poate îngropa din nou, şi nimeni nu-L mai poate învia. Aceste lucruri s-au întâmplat şi nu o să se mai întâmple vreodată. Şi credinţa noastră este în această parte a istoriei. Acesta este primul lucru de care trebuie să fim siguri. Aceasta înseamnă că credinţa creştină este exclusivă, este legată de aceste evenimente. Nu este o credinţă generală în Dumnezeu, ca în cazul altor religii care declară că au credinţă în Dumnezeu. Este o credinţă în aceste trei evenimente şi în semnificaţia lor biblică. Scriptura susţine fără echivoc că ele stau la temelia credinţei mântuitoare.
2. Credinţa este personală, adică este în persona lui Isus şi individuală
Al doilea lucru pe care trebuie să îl comunicăm oamenilor despre credinţă este faptul că credinţa este în persoana lui Isus. Poţi crede că Isus a murit şi că a fost îngropat şi că a înviat, dar credinţa trebuie să fie şi în Isus ca persoană. Este o credinţă foarte personală. Este o încredere într-o Persoană şi o ascultare de o Persoană. Nu este numai crezul că anumite lucruri s-au întâmplat unei persoane, este o riscare directă a vieţii cu această Persoană, şi o încredere în El. Credinţa aceasta este mai mult decât o credinţă pură în aceste adevăruri istorice.
Vedeţi, Satana are credinţă. Diavolii ştiu destul de bine că Isus a murit, ei ştiu că El a fost îngropat, şi ştiu că a înviat. Dar ei nu devin credincioşi. Punctul maxim pe care-l poate atinge Satan este să fie „tremurător”. Aţi ştiut că Biblia spune aceasta? Spune că demonii ştiu că Dumnezeu este unul şi se cutremură. Care este de fapt originea cuvântului tremurător (quaker). Cu toate că ei tremură şi cunosc aceste adevăruri ei nu devin creştini, pentru că ei nu îşi pun încrederea în persoana căruia I s-au întâmplat aceste lucruri.
Aşa că trebuie să îi ajutăm pe oameni, nu numai să creadă aceste evenimente istorice. Acesta este primul pas, dar apoi trebuie să cunoască faptul că ei pot avea o relaţie personală cu Cel căruia I s-au întâmplat aceste lucruri. Nici o altă religie nu are o ofertă ca aceasta.
Mohamed este mort. Şi mormântul lui este plin. Buda este mort şi mormântul lui este plin. Confuscius este mort şi mormântul lui este plin. Dar Isus este viu şi mormântul Lui este gol! Aceasta este diferenţa. De aceea, nu pot să am o relaţie personală cu Mohamed, sau cu Confucius, sau cu Buddha.
Dar, esenţa credinţei Creştine este că pot să mă încred personal în Isus. Şi nu avem o credinţă adevărată până ce nu ajungem la această dimensiune personală. Trebuie să începem cu adevărurile istorice, dar apoi spunem că persoana căreia i s-au întâmplat aceste lucruri este o persoană cu care poţi vorbi, cu care poţi fi asociat şi pe care o poţi cunoaşte ca pe un prieten propriu.
Înainte de a încheia această parte, trebuie să subliniem caracterul individual al credinţei. Nimeni nu poate înlocui sau substitui pe cineva în această relaţie cu Hristos. Credinţa presupune o relaţie dintre o persoană (om), cu Persoana divină (Hristos). Fiecare om trebuie să creadă. Acesta este aspectul subiectiv, individual şi personal al credinţei.
3. Credinţa trebuie exprimată, mărturisită
A treia dimensiune a credinţei este dată de capacitatea de exprimare verbală a ei. La fel cum pocăinţa devine „cuvinte” la un anumit stagiu, şi credinţa trebuie exprimată în cuvinte. Dacă crezi în inima ta, şi dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn vei fi mântuit. Aceasta ne face să înţelegem că o parte a credinţei constă în faptul că o poţi pune în cuvinte. Cine crede cu adevărat este gata să o spună cu cuvinte. O credinţă ajunge la măsura mântuitoare (pragul mântuitor) numai când din adâncul inimii izvorăşte mărturisirea ei. Sunt două feluri în care credinţa devine verbală:
Primul este în a vorbi cu Isus. Dacă chiar crezi că Isus este în viaţă, că poţi să îl cunoşti şi că poţi să ai o relaţie personală cu El, atunci poţi să vorbeşti cu El. De aceea Noul Testament scoate în evidenţă că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. A chema Numele Domnului înseamnă să îţi pui credinţa în cuvinte şi să spui: Doamne Isuse, ajută-mă, am nevoie de tine! Înseamnă să vorbeşti direct cu El. Aşa că prima expresie verbală a credinţei este să vorbeşti cu Domnul. Să îl chemi, să chemi Numele Domnului. Are de a face cu chematul Numelui Lui, ceea ce face toată diferenţa.
Îmi aduc aminte de o fată ebraică care a venit să vorbească cu mine la sfârşitul serviciului de evanghelizare. Era o fată frumoasă. Ea mi-a spus: vrei să îmi spui că Isus din Nazaret mai trăieşte încă? Am spus: „Da!” Asta este ceea ce am spus. Ea a spus: „Dacă este aşa, atunci El trebuie să fie Mesia nostru”. Îmi place cuvântul „nostru”. Al „nostru”, spusă de un evreu adevărat. Dacă trăieşte, El trebuie să fie Mesia al nostru. Am spus: „Da, aşa este!” Ea a spus: „Cum pot să aflu dacă trăieşte?” I-am răspuns că ar putea să încerce să vorbească cu El acum. A început să vorbească şi a aflat că El este în viaţă. După zece minute, mă învăţa Biblia pe mine. Era în sângele ei, cunoştea Scriptura de la început la sfârşit. Trecutul ei de evreică i-a dat tot adevărul cu excepţia singurei chei care deschidea totul. Iar cheia a fost: Isus trăieşte. Este singurul lucru pe care un evreu are nevoie să îl cunoască ca să creadă în Isus: că El trăieşte. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Pavel pe drumul spre Damasc. La fel li se va întâmpla la toată naţiunea evreilor când îl vor vedea pe Cel pe care l-au străpuns. Dar ea a vorbit cu El şi a aflat. Ea a chemat Numele Domnului. A practicat credinţa vorbind cu cineva.
Dacă crezi că El trăieşte, că poţi să îl cunoşti şi să ai o relaţie cu El, atunci prima expresie a acestei credinţe este să chemi Numele Domnului, şi să spui: „Isuse vorbesc cu tine! Isuse dacă mă auzi! Isuse am nevoie de ajutor!” Aşa încep majoritatea oamenilor să folosească credinţa: verbal.
Dar mai este încă o parte, şi aceasta este de a vorbi despre Isus. Unul dintre lucrurile cele mai bune, pe care un creştin nou le poate face, este să spună cuiva că a crezut în Isus. Nu ştiu cum se face, dar faptul acesta le întăreşte credinţa. Ei mărturisesc cu gura lor în faţa necredincioşilor. Este uimitor să vezi cum te afectează dacă te duci la un necredincios să-i spui: ai ştiut că acum eu cred în Isus? Sunt un bărbat al lui Isus, o femeie a lui Isus. Aşa că dimensiunea verbală a credinţei este foarte importantă, în cele două aspecte ale ei de a vorbi cu Isus şi de a vorbi despre El. Isus a spus dacă mă mărturisiţi înaintea oamenilor şi Eu vă voi mărturisi înaintea Tatălui. Dacă vă lepădaţi de mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de voi înainte Tatălui Meu. Aşa că dacă spui că crezi în Isus şi îţi este ruşine să o spui înseamnă că credinţa ta este foarte slabă. Dar când poţi să o spui, credinţa îţi creşte. Câţi dintre voi aţi aflat că dacă vorbiţi altora despre Isus credinţa voastră creşte? Nu este aşa? Pentru că există o dimensiune verbală a credinţei care iese afară.
4. Credinţa trebuie să aibă fapte
Acum, a patra dimensiune a credinţei: credinţa este foarte practică. La acest stadiu este important ceea ce faci, nu numai ce gândeşti, sau ce spui. Este la fel cum pocăinţa începe cu ceea ce gândeşti, apoi trece la ce spui şi apoi la fapte – de la gândire la fapte – la fel face şi credinţa. Ne gândim la mesajul evanghelic pe care l-am auzit, care apoi devine cuvinte, dar trebuie să se transforme în fapte.
Capitolul doi din Iacov este unul dintre cele mai importante capitole din Noul Testament. El spune că credinţa fără fapte este moartă, adică nu te poate mântui. Şi deseori oamenii au crezut, ca şi Martin Luther – de pildă, că Iacov şi Pavel se contrazic unul pe altul. Pavel spune: omul este socotit neprihănit prin credinţă fără faptele Legii. Iacov spune: credinţa fără fapte este moartă şi nu poate mântui, e la fel de bună ca un mort la morgă. Acum, care are dreptate? Răspunsul este că amândoi au dreptate. Ei folosesc cuvântul „fapte” în feluri diferite. Pavel, când spune fapte, se referă la faptele Legii, la fapte bune. Dar Iacov se referă la fapte de credinţă care sunt diferit de faptele Legii. Cuvântul „fapte” ne creează o confuzie. De aceea, eu prefer versiunea din Biblia KJV, unii o numesc versiunea aproape infailibilă, KJV. Prefer traducerea de acţiuni în locul faptelor, aşa că Iacov spune: credinţa fără acţiuni este moartă. Dacă chiar crezi în cineva o arăţi în acţiunile tale.
Soţia mea mi-a arătat credinţa ei în mine în timp ce eu pilotam un avion mic în Noua Zeelandă. Ea a stat destul de calmă, fapt care pe mine m-a uimit. A crezut în mine pentru că nu şi-a pus paraşuta ca să sară din avion dacă este cazul. Cred că asta ar fi speriat-o şi mai mult. Dacă te sui în maşina mea şi eu conduc, ai acţionat cu credinţă. Sunt doi oameni pe care-i cunosc, dar nu vreau vă spun cum îi cheamă. Niciodată n-am să mă urc în maşinile lor, nu cred în ei şi nu am încredere în ei. Poate că unii dintre voi îl cunoaşte pe cel puţin unu dintre ei, de aceea nu pot să menţionez numele lor. De reţinut este că dacă crezi în cineva i-o vei arăta prin acţiuni concrete.
Te încrezi într-un doctor când îţi pui viaţa în mâna unui chirurg şi semnezi hârtiile aşa cum am făcut eu cu câţiva ani în urmă. Era un chirurg pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. M-au luat dureri cumplite în timpul unei adunări. La spital un chirurg a spus: o să te operez la miezul nopţi! Eu am zis: „Am nevoie de operaţie, dar tu nu mă cunoşti pe mine!” Atunci el a spus că dacă am un doctor în care am încredere o să mă pună într-o ambulanţă şi o să mă trimită acasă, „dar eu sunt gata să te operez la miezul nopţii”. Am vorbit cu el, m-am uitat la el, şi cu toate că nu l-am mai întâlnit înainte, i-am spus: „Am încredere în tine, o să semnez hârtiile şi îmi pun viaţa în mâna ta”. Iar acum sunt aici, aşa că a făcut o operaţie rezonabilă. Dar, am avut încredere în el, de aceea am semnat şi mi-am pus viaţa în mâinile lui. Aceasta este credinţa, este practică, o acţiune practică.
Credinţa este confirmată în final de răspunsul cu acţiune la Cuvântul lui Dumnezeu
Mă întreb dacă vă puteţi aminti când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus. Gândiţi-vă bine la această întrebare. Când aţi crezut în Isus ultima dată? Când aţi riscat ultima dată în aşa fel în care aţi fi căzut cu faţa pe pământ dacă Isus nu era acolo să vă prindă? Când aţi acţionat cu credinţă ultima dată? Pentru că singura credinţă pe care Noul Testament o recunoaşte este credinţa care acţionează.
Bineînţeles că tragedia în ţările avansate asta este că viaţa este atât de sigură şi de confortabilă că foarte rar avem nevoie să acţionăm cu credinţă. De multe luni unii membri ai bisericii nu au mai acţionat cu credinţă. Nu au avut nevoie. Unii încearcă să acţioneze cu credinţă când sunt loviţi de cancer sau se iveşte o problemă mare de urgenţă. Dar sunt atât de obişnuiţi să nu acţioneze cu credinţă că la momentul necesar nu au destulă credinţă să treacă prin probleme. Nu au trăit prin credinţă pentru că nu au fost nevoiţi să trăiască prin credinţă. Avem doctori, dentişti, avocaţi şi magazine pline de mâncare. Majoritatea timpului nu avem nevoie să trăim prin credinţă. Când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus? Voi spuneţi: – O întotdeauna am crezut în Isus! Nu, nu aţi crezut, uneori au trecut multe săptămâni fără să credeţi în Isus. O, întotdeauna aţi crezut că El este Mântuitorul vostru şi că El este Domnul. Dar când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus şi v-aţi încrezut în El ca să primiţi ceva? Asta este credinţa practică.
Cu cei trei copii ai noştri noi ne jucam un joc pe care l-am numit credinţă. Parcă pot să îi văd şi acum. Stăteau pe treapta a cincea, unul după celălalt. Iar eu stăteam cu mâinile deschise la baza scărilor. Ei mă întrebau: Tati o să ne prinzi dacă sărim? Iar eu le răspundeam: poate da, poate nu! Iar ei stăteau acolo, se legănau dintr-o parte în alta şi tremurau cu o anticipare fricoasă. Ei stăteau acolo până unul dintre ei sărea, iar eu îl prindeam. Apoi sărea altul! Noi am numit jocul acela „credinţă”. Aşa i-am învăţat că nu crezi în cineva până când nu sari şi el te prinde. Ei bine, acum nu mai jucăm jocul acesta, nu l-am jucat de mulţi ani. Pentru motive de sănătate, sănătatea mea. Toţi sunt mai mari decât mine acum! Aşa că nu mai jucăm jocul acesta. Dar ei au învăţat lecţia şi le-a plăcut jocul.
Trebuie să vă spun o poveste despre un om care a mers peste o câmpie întunecată într-o seară ceţoasă şi nu a ştiut că la capătul câmpiei era o prăpastie, o pantă foarte abruptă, unde a căzut. Şi în timp ce cădea în canionul acesta adânc s-a prins de o creangă de copac care creştea din perete. S-a prins de ea cu amândouă mâinile şi stătea atârnat în întuneric şi ceaţă. În acest timp el încerca să ghicească cât mai este până la fund. În cele din urmă a strigat uitându-se în sus: este cineva acolo? Şi o voce adâncă a spus de sus, dintre nori: – “Da fiul meu, sunt aici!”. El a întrebat: – Poţi să mă scapi de aici? Şi vocea a spus: „Da, dacă ai credinţă!” Ce trebuie să fac ca să am credinţă? „Dă drumul crengii”. După o scurtă pauză s-a mai auzit o întrebare: „Mai este altcineva acolo sus?” Povestea aceasta dezvăluie totul. Credinţa există numai dacă îţi dai drumul. Când sari, ai credinţă. Când rişti ceva, ai credinţă. Când faci o acţiune după cuvântul lui Dumnezeu, atunci ai credinţă. Din nefericire mulţi evanghelici cred că credinţa este numai acceptarea cuvântului lui Dumnezeu ca adevăr. Dar nu este aşa, ci este faptul că răspunzi cu acţiune la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi oameni acceptă adevărul Bibliei fără ca vreodată să răspundă cu acţiuni. Numai aceia au credinţă care acţionează ca urmare a ascultării cuvântului lui Dumnezeu.
În capitolul doi din Iacov găsim două exemple uimitoare: Rahav şi Avraam. Din cazul prostituatei Rahav deducem că credinţa nu are de a face cu moralitatea. Uimitor este că Rahav a ajuns să facă parte din genealogia lui Isus, pentru că a arătat credinţă când a ascuns spionii evreilor în Ierihon şi i-a ajutat să iasă afară din oraş. În celălalt caz, Avraam a arătat credinţă când a luat pe singurul lui fiu care avea în jur de treizeci de ani, l-a dus pe muntele Moria, unde mai târziu un alt Tată şi-a supus Fiul la moarte. Aici, el l-a oferit ca un sacrificiu, riscând tot viitorul familiei lui. Şi Avraam şi Rahav au riscat tot viitorul lor şi au acţionat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la Evrei capitolul 11; ştiţi capitolul acela care începe şi continuă: prin credinţă, prin credinţă, prin credinţă … Fiecare ilustraţie din capitolul acesta este despre ceea ce a făcut cineva. A fost Noe construind o corabie, sau Moise care i-a trecut Marea Roşie, sau Ghedeon, sau Barac, sau Samson, fiecare exemplu de credinţă din capitolul acesta este despre ceea ce au făcut. Au acţionat cu credinţă. L-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, şi de aceea au acţionat pe cuvântul Lui. Aceasta este credinţa. Nu faptul că au crezut fiecare cuvânt din Vechiul Testament, ci faptul că au acţionat după ce l-au auzit. Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care noi trebuie să le comunicăm oamenilor, credinţa nu înseamnă că spui că eşti de acord sau că spui că accepţi Scriptura, credinţa vine când acţionezi pe baza Scripturii.
5. Credinţa este continuă
Iar lucrul al cincilea este şi mai controversat, dar totuşi foarte important. Trebuie să spunem oamenilor că credinţa este continuă. Nu cei ce încep prin credinţă sunt mântuiţi, dar cei care termină alergarea cu credinţă sunt mântuiţi.
Cred că aţi auzit un slogan care circulă în zilelor noastre: “Odată mântuit, mântuit pentru totdeauna!”. Această frază nu se găseşte în Biblie. În Biblie găsesc menţionată numai credinţa continuă. Cuvântul credinţă, fidelitate sau credincioşie au acelaşi cuvânt de origine atât în limba Greacă cât şi în limba Evreiască. Să ai credinţă înseamnă să fii credincios, să te încrezi în cineva înseamnă să continui să te încrezi. Cu alte cuvinte credinţa adevărată este credinţa care continuă să fie credincioasă, să se încreadă. Să continui să crezi chiar şi atunci când totul se pare să contrazică credinţa ta, dar tu încă te încrezi în El.
Au fost trei bărbaţi din Vechiul Testament, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; aceşti trei oameni au fost aruncaţi într-un cuptor aprins, şi li s-a făcut o provocare: “Credeţi că Dumnezeu poate să vă scape din acest cuptor aprins?” Ei au spus: „Credem, dar chiar dacă nu ne scapă noi tot ne vom încrede în El!” Chiar dacă nu! Ce minunat! Ce frază a credinţei: chiar dacă nu! Nu îmi va afecta credinţa, tot mă încred în El. Verbul a crede din Noul Testament, care este scris în limba greacă, conţine anumite timpuri verbale care sunt puţin mai greu de tradus în alte limbi. Unul dintre ele este timpul prezentului continuu. În general, acest timp nu există în alte limbi. Ca să îl traduci ar trebui să combini două cuvinte: „să continui”. Ca să poată exprima o acţine ce presupune că trebuie „să continui să faci ceva” ei foloseau timpul prezentului continuu. De exemplu, Isus nu a spus: cereţi şi veţi primi, căutaţi şi veţi găsi, bateţi la uşă şi vi se va deschide. Ceea ce a spus El de fapt este: continuaţi să cereţi şi veţi primi, continuaţi să căutaţi şi veţi găsi, continuaţi să bateţi şi vi se va deschide uşa. Nu-i aşa că aceasta pune lucrurile într-o lumină diferită? O diferenţă mare!
Cineva spune că a cerut Duhul Sfânt odată şi nu s-a întâmplat nimic. O, ai cerut numai odată? Isus a spus: să continui să ceri! Cu cât mai mult va da Tatăl vostru Duhul Sfânt celor care continuă să îl ceară. Din nou avem timpul prezentului continuu. Haideţi să vedem acum traducerea unui verset pe care îl cunoaşteţi bine: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu pentru ca oricine continuă să creadă în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan 3.16. Oare nu ne apare acest verset dintr-o dată într-un mod diferit? Ar trebui să fie! Oricine continuă să creadă. Nu te mântuieşte un moment de credinţă, ci o viaţă de credinţă. Credinţa mea de ieri nu mă mântuieşte astăzi. Şi credinţa mea de azi nu mă mântuieşte mâine.
La fel ca şi mântuirea, credinţa este continuă. Elementul esenţial al credinţei constă în a fi credincios, fidel, în a continua să te încrezi. Biblia vorbeşte despre cei care au căzut din credinţă, cei care s-au depărtat, care nu au continuat prin credinţă. Şi aceste avertizări sunt foarte puternice, foarte severe şi foarte clare. Pavel, la mijlocul vieţii lui nu s-a încrezut în credinţa pe care a avut-o pe drumul spre Damasc. El a spus, viaţa pe care o trăiesc acum este prin credinţă. Şi când a ajuns la capătul călătoriei lui pe pământ nu a spus îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru convertirea mea de pe drumul Damascului, dar a spus am terminat alergarea, am luptat lupta cea bună, am păstrat credinţa! În Evei 11, după ce se menţionează Enoh, Noe, Moise şi ceilalţi eroi ai credinţei, se spune următoarele: “Toţi eroii ăştia trăiau prin credinţă când au murit.” Este o afirmaţie minunată: ei încă trăiau prin credinţă când au murit! De aceea ni se spune, să alergăm uitându-ne la Isus, la Căpetenia desăvârşirii credinţei noastre, Cel care a început şi care vă duce la desăvârşire, pionierul credinţei noastre. Nu daţi înapoi, continuaţi să vă încredeţi, să muriţi în credinţă, după ce aţi trăit prin credinţă. Trebuie să comunicăm aceasta pentru că atât de mulţi cred că este suficient doar un moment de credinţă şi ai biletul spre ţara slavei. Nu e aşa, ci este o viaţă de credinţă, pentru că Isus vrea să te scape de tine, de păcatele tale zilnice. Şi numai credinţa de azi mă mântuieşte astăzi.
Mai este încă o dovadă pentru aceasta. Capitolul doi, versetul patru din Habacuc are o frază cheie: “… cel neprihănit va trăi prin credinţă …” Acest a devenit punctul crucial al reformei protestante. Habacuc începuse un dialog cu Dumnezeu. El a spus: Doamne, Tu nu faci nimic când vezi lucrurile rele care se întâmplă în Ierusalim, nu faci nimic când vezi ticăloşia poporului tău? Şi Dumnezeu a răspuns: voi face ceva, îi voi aduce pe babilonieni să invadeze Ierusalimul şi să îi distrugă pe toţi oamenii aceştia răi ai mei! Apoi, Habacuc a întors întrebarea pe partea cealaltă şi a spus: „Doamne, îi vei distruge pe toţi? Dacă vin babilonienii, nu va mai rămâne nimeni. Ei îi vor omorâ pe toţi. Dar mai sunt şi oameni buni printre ei, sigur că nu o să îi laşi pe cei neprihăniţi să moară la fel ca cei răi”. Atunci Dumnezeu a spus: „Habacuc, cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Cuvântul „credinţă” apare de trei ori în Vechiul Testament, şi de fiecare dată înseamnă credincioşie, loialitate. De fiecare dată înseamnă să continui să te încrezi. De exemplu, este folosit pentru o căsătorie statornică. Ceea ce Dumnezeu îi spune lui Habacuc este, cei care continuă să se încreadă în mine nu nu vor fi distruşi când vin babilonienii. Şi fraza aceasta mică – cel neprihănit va supravieţui prin credincioşie – care este de fapt traducerea literală, este folosită de trei scriitori din Noul Testament. Ei îl citează pe Habacuc şi de fiecare dată, esenţa, accentul este pus pe continuitatea credinţei. Ascultaţi-l pe Pavel. El spune: „Nu-mi este ruşine de Evanghelie, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care continuă să creadă!” Aici este folosit timpul prezentului continuu. Pentru că este credinţa de la început la sfârşit, aşa cum este scris – cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă. Aţi observat? Este credinţă de la început până la sfârşit? Apoi, Habacuc este citat în Evrei 10. Aici se mai spune: noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă (aceasta se referă la viaţa veche), ci din aceia cari continuă să aibă credinţă pentru mântuirea sufletului, după cum este scris: „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Când comunicăm oamenilor trebuie să punem accentul pe faptul că nu pasul acesta de credinţă, sau decizia aceasta te mântuieşte, ci faptul că ei acum încep o viaţă de credinţă. Iar atâta timp cât continui să te încrezi în Domnul vei fi mântuit şi nu vei pieri niciodată. Aceasta declară Noul Testament, că este o viaţă de credinţă care mântuie. Aceasta explică şi alte textele biblice, ca cel care spune: “cel care va îndura până la sfârşit va fi mântuit”, sau avertizarea solemnă dată de Pavel: „voi cei credincioşi dintre neamuri nu vă îngâmfaţi pentru că evreii au fost tăiaţi, pentru că dacă şi voi nu continuaţi în bunătatea lui Dumnezeu şi voi o să fiţi tăiaţi”. Acestea sunt avertizări solemne! Fiecare scriitor din Noul Testament ne avertizează să fim statornici, să nu ne lăsăm de credinţă, să nu ne pierdem încrederea în Dumnezeu, ci să continuăm să ne încredem în El. Astfel trebuie să trăim credinţa, ca o credinţă continuă.
Cum ajutăm oamenii să vină la credinţă?
Dacă aceasta este credinţa, cum îi vom ajuta pe oameni să intre în credinţă? Îi vom ajuta prezentându-le prima parte, spunându-le faptele istorice. Bineînţeles că până ce ei ştiu ce s-a întâmplat nu vor putea să creadă. Dacă ei o cer, trebuie să fim gata să le dăm aceste evidenţe. Ştiu că sunt unii oameni care se împotrivesc evangheliei numai pentru că vor să fie dificili, şi veţi descoperi că dacă le răspundeţi la una dintre plângeri, ei găsesc o altă plângere şi o altă împotrivire. Cunoaşteţi tipul acesta de persoane? Ei nu vor să li se dea răspuns la întrebările lor, ci zboară din obiecţie în obiecţie. Nu vă pierdeţi timpul cu ei. Dar sunt şi oameni autentici care vor să cunoască dacă aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat. Ce dovezi există că Isus a înviat din morţi? Acum, noi avem o datorie, să dăm socoteală pentru nădejdea care este în noi. Şi una dintre cărţile cele mai bune pentru subiectul acesta este o carte de Josh McDowell numită: „Evidenţe care cer un verdict”. Nu există o alte carte pe care am citit-o care să conţină aşa de multă evidenţă concretă despre Evanghelie. Este o carte de adevăruri istorice. Nu ştiu cum cineva ar putea citi o astfel de carte şi să nu creadă în faptele istorice pe care se bazează credinţa noastră. Avem o datorie, să îi ajutăm pe oameni. Probabil că au auzit tot felul de lucruri neadevărate despre Creştinism. Trebuie să fim în stare să îi învăţăm adevărul şi să răspundem întrebărilor lor. Pentru ca să o facem cu competenţă trebuie să putem să le arătăm evanghelia în viaţa noastră, nu numai să le-o spunem. Aşa ajungem la ceva cu totul diferit, la modul de proclamare a Evangheliei.
Există două feluri în care trebuie să arătăm oamenilor Evanghelia. Ştiţi, când Isus a trimis ucenicii doi câte doi, a spus foarte simplu tot ce trebuie să faceţi este aceasta: mergeţi la oraşul cel mai apropriat, înviaţi morţii, vindecaţi pe leproşi – care este similar cu SIDA, vindecaţi pe cei bolnavi, scoateţi draci şi apoi spuneţi-le că Împărăţia Cerului a venit. Asta era tot ce au trebuit ei să facă. Aceasta trebuie să facem şi noi. Simplu nu-i aşa? Principiul este acesta: Lasă-i pe oameni să o vadă mai întâi, şi apoi să o audă. Să o vadă în primul rând cu ochii şi apoi să o audă cu urechile. Demonstraţi Împărăţia, apoi să o proclamaţi!
Ştiţi cum încercăm noi să facem? Încercăm să facem totul cu cuvinte. Le spunem despre Evanghelie, dar nu le arătăm cum îi afectează pe oameni personal. Eram la o adunare în care soţia mea stătea în faţă la fel ca acum, când Domnul mi-a spus să demonstrez Împărăţia Lui la 1500 de oameni tineri, prin vindecarea mătreţei în Numele Domnului Isus. M-am simţit ca un idiot. M-am ridicat în picioare şi am spus: vreau să vedeţi că Isus este în controlul fiecărei situaţii şi primul lucru prin care o să vă demonstreze aceasta este vindecarea mătreţii. Se vedea pe faţa soţiei mele că se gândea că mi-am pierdut minţile! Ea se aştepta să i se întâmple aceasta de mulţi ani – iar acum, fără să vrea, i s-a întâmplat. Aşa mi-a spus după adunare. A admis că asta s-a întâmplat! Am văzut clar că Domnul a vrut să înceapă ziua prin vindecarea mătreţii. Apoi a vindecat o mână uscată, pe o fată care nu şi-a folosit mâna dreaptă niciodată. La o oră mai târziu a scris părinţilor ei: “Dragă mamă şi tată, vă scriu cu mâna mea dreaptă”. Totul s-a terminat cu un băiat care a avut o mână stângă paralizată de la un accident de maşină ce avusese loc în urmă cu 2 ani. A încercat să taie lemne cu o mână folosind un fierăstrău cu lanţ care mergea pe petrol. Printr-o manevră greşită, el şi-a tăiat genunchiul jos. L-au dus repede la spital şi i-au salvat viaţa cu transfuzie de sânge. Apoi, i-au unit osul de la picior de sub genunchi cu cel de deasupra genunchiului, ceea ce-l făcea să umble şchiopătând. A sosit la această tabără de tineri cu cârje, cu o mână paralizată şi cu un picior mai scurt. Într-o joi după masă din săptămâna taberei, acest băiat a alergat având amândouă mâinile şi picioarele sănătoase, alergând de la un capăt la celălalt al terenului de sport. S-a întors înapoi în hambarul unde ne întâlneam şi stăteam pe baloţi de fân, a sărit sus pe un balot de fân şi a dansat de faţă cu 1500 de tineri. Apoi a spus: vă voi spune tot adevărul, puteţi să râdeţi dacă vreţi! Am venit la această tabără ca unul care udă patul. A trebuit să aduc un cearceaf de plastic pentru că ud patul de două ori pe noapte. Domnul m-a vindecat şi de problema asta. Puteţi să râdeţi dacă vreţi! Oamenii aceştia tineri pe lângă faptul că au auzit despre istoria Evangheliei au şi văzut-o, au văzut ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru un individ. Nu trebuie să vadă doar semnele şi minunile, dar trebuie să vadă şi faptele unei vieţi schimbate.
Nietzsche filozoful lui Hitler a spus odată că ar vrea să fie mântuit dacă creştinii ar arăta mai mântuiţi, mai schimbaţi. Dacă ar fi văzut oameni schimbaţi se poate că nu am fi avut vreodată un Adolf Hitler, dar nu a văzut. Mohamed a cunoscut creştini, dar nu a văzut vieţi schimbate. Câte probleme şi conflicte ar fi fost evitate. Ascultaţi, devine ceva personal când le arătăm, când îi lăsăm să vadă ce diferenţă poate face aceasta pentru un individ. O facem, îi ajutăm să devină verbali, încurajându-i să se roage ei însuşi lui Isus.
Credinţa trebuie exersată prin rugăciune pentru lucruri concrete
Eu descurajez folosirea rugăciunilor repetate, aşa zisa rugăciune a păcătosului. Este mult mai bine să spui cuiva: roagă-te tu pentru tine! Dacă asculţi cuvintele rugăciunii lor vei afla în ce poziţie se află ei. Dar astăzi se foloseşte prea mult metoda repetiţiei după un maestru: „Doamne Isuse – Doamne Isuse, sunt un păcătos – sunt un păcătos, vin acum la tine – vin acum la tine”. Nu aceasta înseamnă a chema Nume Domnului. Oamenii trebuie încurajaţi să se exprime singuri. Îmi place să ascult rugăciunile noilor creştini. Nu vă place şi vouă? Nu sunt bisericoase, nu auzi rugăciuni „tip” la creştinii noi. Ştiţi ce vreau să spun? Doamne, venim la tine, şi te rugăm să ne binecuvântezi, şi să ne vindeci, şi să vii în mijlocul adunării, şi … Aţi auzit rugăciuni de tipul „şi”? Niciodată nu le auzi de la creştinii noi, numai de la creştinii vechi. Există şi rugăciuni de tipul „ă”. Doamne, „ă”, venim la tine în seara aceasta, „ă” şi cerem, „ă” să ne binecuvântezi, „ă”… Aţi auzit rugăciuni de „ă”? Ne lăsăm legaţi de ritualurile noastre. Nu-i aşa? Trebuie să încurajăm noii creştini să se roage singuri şi învăţaţi-i să îşi fixeze o ţintă pentru credinţă. Spuneţi: hai, să luăm o nevoie pe care o aveţi şi hai, să credem împreună că Dumnezeu va lucra! Atunci vei şti că ai credinţă, când vei vedea rezultatul. Începeţi cu ceva mic conform credinţei lor. Începeţi cu mătreaţă! Dacă nu putem să vindecăm mătreaţa în Numele lui Isus ce rost are să ne rugăm pentru cancer? Începeţi cu ceva real, ceva mic, cu ceva conform credinţei lor, pe care-l pot crede. Trebuie, apoi, să îi îndemnăm să continue să creadă. Să îi încurajăm să creadă în fiecare zi, să găsească o cale, să se încreadă în Isus, ca să crească în aşa fel ca să se vadă că fac lucruri pe care niciodată nu au putut să le facă.
Câteva aspecte controversate cu privire la botezul în apă
Botezul în apă este probabil pasul cel mai controversat al naşterii din nou. Nu este vorba numai aspectele referitoare la botezul copiilor mici. Sunt problemele legate de înţelegerea menirii pe care o are botezul în procesul mântuiri, acum şi aici. Unde este locul lui în procesul naşterii din nou, ce rol are pentru intrarea în viaţa veşnică. De exemplu, sunt mulţi care văd numai partea umană şi nu realizează ceea ce face Dumnezeu în timpul botezului noilor creştini. Unii îl interpretează ca o mărturie „udă”, iar alţii doar ca un simplu act de ascultare. Cred că aţi fi uimiţi dacă aţi şti câţi păstori care aparţin anumitor denominaţii nu botează copiii care nu pot răspunde întrebării: Ce face Dumnezeu pentru un credincios în timpul botezului? Insistenţa lor asupra acestui aspect arată că ei îl văd ca un fapt pur uman.
Istoria biblică a botezului în apă
Este bine să începem prin a vedea partea istorică a botezului. Unde şi cum a început? Potrivit cu cele relatate de Scriptură totul a început cu Ioan Botezătorul. I se spunea Ioan Scufundătorul, sau Ioan Plonjorul, sau Ioan Înmuietorul, sau Ioan Udătorul (în sens torenţial). Am scris cu litere mari pentru a sublinia acţiunea pe care o făcea Ioan şi experienţa de care aveau parte oamenii. Pur şi simplu însemna faptul că Ioan scufunda pe cineva în apă. Aşa a primit porecla de Ioan Scufundătorul, sau în termenii noştri actuali – Ioan Botezătorul. Aceasta este experienţa de bază care a dat sensul literal al cuvântului baptist şi numele iniţiatorului – Ioan care botează. După câte ştim la ora actuală, în sensul spiritual în care a făcut-o el – respectiv, ca botez al pocăinţei – nimeni altul nu a mai făcut-o înaintea lui. Cu toate acestea, este adevărat că, de la începutul istoriei umane şi până azi, atunci oamenii când se simt murdari pe dinăuntru, fără excepţie, se spală pe dinafară. Pilat a cerut un lighean cu apă ca să-şi spele mâinile, încercând astfel să scape de propria nelinişte interioară cauzată de condamnarea la moarte a unui om nevinovat care s-a numit Isus. El făcea ceva fizic prin care încerca să scape de mizeria dinăuntru, de vinovăţia conştiinţei. Orice psihiatru vă poate spune despre oamenii care sunt aşa de împovăraţi de vinovăţie că îşi spală mâinile încontinuu sau fac baie foarte des. Bărbaţii, când au săvârşit anumite fapte imorale, se duc să facă duş foarte des. Este o presiune dinăuntru ca să facă ceva pentru a se simţi puţin mai curaţi. Aşa că din vremurile străvechi, spălatul în apă nu a fost numai o spălare fizică, ci a avut şi un sens de ritual. Se ştie că până în ziua de azi, la căsătoriile musulmanilor din Orientul Mijlociu, mirele este luat de prietenii lui ca să-i spele toată burlăcia. Nu este vorba despre o ultimă petrecere de burlaci, ci îl iau ca să-l spele şi să-l prezinte curat miresei. Practicile tradiţiile cunoscute arată că spălarea în apă pentru alte motive, în afară de curăţenia fizică, era bine ştiută în societatea umană.
În final, suntem interesaţi cel mai mult să cunoaştem filonul gândiri şi revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. În acest sens, vedem în Vechiul Testament leviţii, care atunci când erau consacraţi pentru preoţie li se făceau două lucruri: erau spălaţi cu apă şi unşi cu ulei. Acum, în Noul Testament, toţi credincioşii sunt preoţi. Aşa că toţi credincioşii trebuie să primească aceste două lucruri: o spălare cu apă – adică botezul în apă, şi o ungere, prefigurată de uleiul din VT – respectiv, botezul Duhul Sfânt. Prima dintre aceste două probleme va fi abordată aici, iar cea de a doua în tema următoare.
Botezul lui Ioan sau botezul pocăinţei ce duce la pocăinţă
Din câte se ştie, înainte de Ioan Botezătorul, dacă un neevreu dorea să devină parte din poporul evreu, era tăiat împrejur şi botezat. De aceea, mulţi au susţinut că Ioan a copiat pur şi simplu ceea ce numeau evreii botezul prozeliţilor. Dar la botezul lui Ioan există ceva diferit. El a introdus botezul pocăinţei, respingând pe toţi aceia care nu dovedeau fapte vrednice de pocăinţă. Desigur, asemănarea celor două botezuri, fără să ştii exact sensul spiritual al fiecăruia, era de natură să creeze confuzii. Evreii foloseau botezul pentru ne-evrei, aşa că ei aveau mintea fixată pe botezul prozeliţilor, fără a mai fi deschişi să înţeleagă altceva. Modul acesta de abordare a lucrurilor conduce în final la ceea ce numim idei preconcepute sau prejudecăţi. Să reţinem deci că acestea provin din fixaţiile limitative şi greşite ale minţii. Nu mai poţi accepta altceva, nu mai vrei să te gândeşti în alt mod, respingi tot ce este diferit de ceea ce ştii tu. Cu o astfel de prejudecată în minte auzeau evrei pe Ioan Botezătorul. Aceasta făcea ca cererea lui Ioan de a se boteza să li se pară un paradox. Cum adică – ei care sunt evrei prin naştere, trebuia să se boteze ca devină evrei? Era ceva scandalos! Ioan îi trata pe evrei ca pe neevrei şi le spunea că nu aparţin poporului lui Dumnezeu. Iată de ce botezul lui Ioan trebuie să fi fost foarte ofensator. Din întrebarea Domnului Isus adresată fariseilor cu privire la originea botezului lui Ioan, respectiv că este din cer sau de la oameni, deducem că era direct de la Domnul. În Evanghelii se spune că Ioan boteza pe oameni în apă cu botezul pocăinţei. Noutatea consta în pocăinţă. Ioan Botezătorul spunea: „Eu vă botez în apă, în pocăinţă”. Pentru aceasta, trebuia să fii deja în pocăinţă înainte de a te boteza în pocăinţă. Pare ciudat! Nu vă speriaţi! Aveţi puţină răbdare. Este un punct foarte important. Ioan spunea: faceţi fapte vrednice de pocăinţă şi apoi am să vă dau botezul spre pocăinţă. Aşa că, botezul în apă făcea ceva cu pocăinţa în care ei se aflau deja. O aduce la un punct culminat şi o completare, la un final.
Asta face botezul, aduce la punct culminat ceea ce eşti deja – subliniat de prepoziţia „în” – conducând la o finalizare. În acest sens Ioan spunea că trebuie să fii deja în pocăinţă. Iar dacă eşti, atunci am să te botez în pocăinţă. Este ceva de genul oficierii căsătoriei. Dovediţi-mi că sunteţi îndrăgostiţi şi am să vă căsătoresc în dragoste. Dragostea nu începe la căsătorie, dar o aduce la un punct culminat, la completare, la finalizare în zona posibilităţilor de manifestare normală. Aşa că un cuplu poate fi îndrăgostit cu mult timp înainte de a fi căsătoriţi. Însă, ceremonia de căsătorie şi consumarea ei fizică, face ca dragostea să fie adusă la un punct culminat, la o expresie completă, în mediul cel mai potrivit continuităţii dragostei. Mă înţelegeţi? Asta este semnificaţia cuvântului „în”. În engleză, există cuvântul similar into, care de regulă înseamnă prima iniţiere la ceva, dar în limba Greacă înseamnă să fii adus, pus direct în ceva – fără de care nu poate continua dezvoltarea.
În concluzie, sensul dat de Ioan a fost că dacă am început să mă pocăiesc de păcatele mele, botezul în apă face ca pocăinţa mea să fie completă. O rupere finală de viaţa veche, o achitare finală, ultima rată plătită. Pot să cred deja în Isus, iar botezul mă transportă în consumarea acestei credinţe prin identificarea mea cu moartea, îngroparea şi învierea Lui, demonstrând că totul a fost achitat. Înţelegeţi ceea ce face botezul? Botezul, prin el însuşi, nu începe pocăinţa sau credinţa. Dar, în timp ce tu faci ceva şi Dumnezeu face ceva, încât amândouă sunt aduse la un punct culminant, la o întrebuinţare spirituală normală, o consumare şi o completarea a lor ca să poată continua creşterea. Pe de o parte, Dumnezeu face ceva în botez pentru credincios. Pe de altă parte, botezându-mă ca o ascultare de porunca Lui, dau continuitate lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în mine. Fără botez, blochez primirea în continuare a harului. Cine primeşte pe Hristos, primeşte har după har, o credinţă care duce la credinţă, o pocăinţă ce duce la pocăinţă. Un val cheamă alt val, ceva tot mai adânc cu care mă identific, la care-mi dau consimţământul şi particip activ. O reconsacrare spirituală pentru ceea ce a început şi este deja în tine. Oare câte genii au murit nerealizate pentru că nu s-au consacrat şi reconsacrat înzestrărilor care erau deja în ei? Este vorba de reconsacrări precise, notabile, mărturisite şi urmate cu consecvenţă. Un fel de botez al înzestrării, al capacităţii de care ai devenit conştient şi căruia i te consacri, fără de care nu va exista continuitate sau climat spiritual de dezvoltare normală. Figurativ vorbind, dacă un geniu nu se botează, va pierde mântuirea genială! Prin comparaţie, Domnul Isus ne spune că cine crede şi se botează, va fi mântuit!
Domnul Isus a îndeplinit şi continuat botezul în apă introdus de Ioan
Domnul Isus S-a botezat El Însuşi cu botezul lui Ioan şi a continuat prin a boteza pe cei care deveneau ucenicii Lui. El nu a botezat pe nimeni, dar a cerut ucenicilor Lui să practice botezul. Apostolii au învăţat de la Isus nu numai despre necesitatea botezului, ci şi despre problemele care apar cu administrarea lui. Astfel, constatăm că Petru a refuzat să boteze pe alţii. La fel a refuzat şi Pavel mai târziu. Ştiţi de ce au făcut-o? Pentru că nu au vrut ca punctul focal să fie pe cei care botează. Înţelegeţi? În esenţă, nu contează cine te botează, nu acest lucru este important. Aşa că Isus n-a botezat El însuşi pentru ca nimeni să nu poată spune: eu am avut un botez mai bun decât tine, m-a botezat Isus. Petru nu l-a botezat nici chiar pe Corneliu, ci a spus altora să îl boteze, pentru ca în final Corneliu să nu poată spune niciodată că pe mine m-a botezat Petru. Dacă vreodată spui: Domnul cutare m-a botezat pe mine! Aceasta înseamnă nu ai înţeles nimic. De fapt, unii dintre cei care faceţi parte din bisericile unde am fost păstor, ştiţi că eu întotdeauna botez cu altcineva, ca să fim doi care botează şi ca nimeni să nu poată spune că eu l-am botezat. Nu contează persoana care botează, ci botezul.
Toţi creştinii din Biserica Primară au fost botezaţi
Domnul Isus a inclus botezul în Marea Însărcinare şi astfel Biserica Primară a botezat pe toată lumea. În biserica primară nu a existat nici un creştin nebotezat. Ar fi fost o contradicţie în termeni. Cum ar fi putut cineva să spună l-am acceptat pe Isus ca Domn dacă nu au făcut primul lucru pe care l-a cerut El? Ar fi fost o absurditate. Cum poate cineva să declare că are credinţă în Isus când de fapt nu-L ascultă? Este anormal. Primul lucru pe care l-a spus Isus ucenicilor a fost să se boteze. El a spus: “..duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i …şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Când începi viaţa creştină, prima faptă de pocăinţă şi de credinţă este să te botezi. Prima faptă de încredere şi de ascultare este să fii botezat. Ar fi fost cu totul aberant pentru apostolii din Noul Testament ca oamenii să se considere ucenici ai lui Isus fără acest botez. Botezul în apă este prima expresie a pocăinţei şi credinţei tale.
Modul de practicare a botezului în apă
Este normal să ne punem întrebarea despre cum a fost făcut botezul în Noul Testament? Ştim că ei erau scufundaţi în apă. Cuvântul grecesc care a descris această experienţă este „baptizein”. În engleză, am observat că acest cuvântul este transliterat (scris identic cu litere englezeşti în loc de greceşti, nu este tradus) şi nu tradus prin cuvintele corespondente experienţei pe care trebuia să o comunice. Astfel, cuvintele corespondente lui „baptizo” ar fi: scufundat, imersat, afundat, adâncit, înmuiat, udat, îmbibat, vârât în apă sau potop. Ar trebuie ca grecescul „baptizime” să nu fie tradus botezat, ci scufundat, adâncit, afundat sau îmbibat. Am văzut că Ioan Botezătorul, a fost numit Ioan Plonjorul, Ioan Scufundătorul! Aceasta a fost porecla lui. Dacă s-ar fi tradus cu cuvintele pe care le-am menţionat, mulţi creştini de azi ar fi supăraţi. Este tragic, nu-i aşa? N-ar mai corespunde cu modul în care au primit propriul botez! În acest mod folosirea transliterată a cuvântului a mascat practica greşită de administrare a botezului. Cuvântul nu mai comunică în mod clar cum trebuie să se facă botezul şi nici o cale de verificare.
Cunoaşterea sensului exact al cuvântului botez ne este necesară şi la tema următoare. Aceeaşi poreclă a fost folosită şi pentru Isus. Aţi ştiut că Isus a fost un baptist? În Evanghelia lui Ioan i se dă acelaşi titlu: Isus Scufundătorul (Baptistul). Cu excepţia faptului că El nu scufundă oamenii în apă, El îi scufundă în Duhul Sfânt. Este acelaşi nume, acelaşi cuvânt.
Biblia conţine mai multe referinţe contextuale cu privire la botez de unde putem deduce modul de practicare. De exemplu, avem un verset în Ioan 3. Aţi ştiut că în Ioan 3 ni se spune câtă apă să folosim la botez? Este uimitor câţi de mulţi creştini cunosc Ioan 3:16 şi nu cunosc Ioan 3:23, care spune că Ioan boteza în Enon aproape de Slim pentru că acolo era multă apă. Cum se putea spune mai simplu decât atâta? A trebuit să aleagă un loc unde era multă apă. Mai avem în Fapte 8, pasajul care descrie famenul Etiopian care a intrat în apă şi a ieşit afară din apă. Nici nu ar putea fi mai clar!
Avem şi câteva dovezi istorice cu privire la botezul prin scufundare. Până în ziua de azi, Biserica Ortodoxă Grecească, care desigur ştie bine limba Greacă, întotdeauna scufundă bebeluşii. Am fost fascinat să urmăresc la TV scufundarea (botezul) unui bebeluş într-o biserică Greacă ortodoxă. Săracul bebeluş, a fost scufundat de trei ori în apă. În numele Tatălui, în numele Fiului şi în numele Duhului Sfânt. După scufundare nu s-a mai putut ţine serviciul religios, ci s-a terminat. De la punctul acela nu te mai putea-i închina. Bebeluşul a obiectat furios. Dacă ar fi ştiut să vorbească ar fi obiectat teologic, dar aşa a obiectat în singurul fel în care a ştiut s-o facă. Dar lucrul interesant este că dacă Grecii ar stropi bebeluşii cu apă, ar însemna să reducă limba Greacă la nonsens, la o absurditate. Cum poţi să scufunzi prin stropire, cum poţi să faci imersiune prin stropire? Ei ar spune că este absurd deoarece cunosc limba Greacă, cunosc cuvântul originar.
O altă dovadă istorică a botezului prin scufundare este mărimea bazinului din bisericile medievale. Aţi observat acest lucru în descoperirile arheologice? De la Constantin cel Mare, după anul 325, în mod greşit, din politici de stat, a început în istorie botezul copiilor mici. Prin aplicarea botezului, toţi copii născuţi în stat, rămâneau ai statului. Se urmărea o unitate religioasă şi statală, ocolindu-se decizia conştientă a unor oameni maturi şi roadele unei vieţii spirituale pe care o verifica Ioan Botezătorul şi Biserica Primară. Totuşi, s-a păstrat modul de practicare a botezului. Ei au scufundat copiii în apă, i-au imersat, încă mai ştiau înţelesul cuvântului pe vremea aceea. În bisericile tradiţionale de azi aproape că s-a pierdut înţelesul cuvântului.
Oare de ce este aşa de important ca botezul să fie în apă în loc să fii stropit cu apă? În Noul Testament botezul are un înţeles dublu. În sensul fizic, are înţelesul de curăţire, faci o baie de curăţire corporală. Dar, botezul are şi înţelesul de îngropare, introduci tot corpul în mormânt, într-un alt mediu. Comparativ cu botezul fizic, botezul în Noul Testament are cele două înţelesuri: este o baie pentru cei murdari şi este o îngropare pentru cei care sunt morţi. Acum, dacă stropeşti pe cineva cu apă, poţi comunica înţelesul unei băi, dar nu comunici înţelesul de înmormântare. Să fii scufundat în apă, până ce nu te mai vezi, este o înmormântare la fel cum este şi o baie. Iar aceste două înţelesuri sunt aduse împreună în Scripturi. Nu este numai un semn de curăţire, ci este şi un semn de îngropare. Folosind aceste două înţelesuri, Isus a poruncit ucenicilor să-i scufunde (boteze) pe oameni în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi bineînţeles că aceasta au şi făcut.
Începând cu ziua de Rusalii un om care răspundea la chemarea Evangheliei şi dorea să devină creştin trebuia să înceapă prin botez – cu o baie şi cu o înmormântare, cu cel mai comun material sau mediu accesibil pe pământ şi anume cu apă.
Am auzit de locuri unde apa nu este accesibilă. În unele părţi din India în timpul secetei, ei sapă o groapă şi o învelesc cu un cearceaf alb de bumbac. Apoi, ei pun persoana înăuntru, o acoperă cu o manta şi stropesc mantaua cu apa foarte preţioasă până ce se udă toată. Ei pot face acest lucru cu o jumătate de litru de apă. Aceasta este tot ce au! Sunt sigur că Domnul înţelege. Dar, felul normal de a fi botezat este să primeşti o baie şi să fii îngropat. Iar, experienţa sugerată de cuvânt îţi indică necesitatea scufundării în apă. Trebuie să fii scufundat, scăldat, îmbibat, curăţat. Mai presus de toate trebuie să reţinem înţelesul spiritual pe care-L are Dumnezeu în vedere şi care este mult mai adânc.
De ce trebuie să mă botez?
De ce trebuia făcut botezul? Dacă citim Noul Testament vom găsi 31 de pasaje care ne spun de ce au fost botezaţi oamenii. Aproape în fiecare caz răspunsul scoate în evidenţă ceea ce face Domnul pentru oameni în botez, nu în ceea ce face omul pentru Domnul. Accentul, vă rog să fiţi atenţi, accentul este pe limbajul instrumental! Noul Testament nu tratează botezul ca un simbol, ci ca un eveniment. Noul Testament ne spune de ce este necesar, ce va face, ce efecte are.
De exemplu, în Marcu 16 ni se spune că cel ce crede şi se botează, va fi mântuit. În mod uimitor, aici avem cuvântul mântuire legat direct de botez.
În Ioan 3, Nicodim a întrebat pe Domnul Isus cum poate un om să se nască din nou? Dacă nu mai poate intra din nou în pântecele mamei sale şi să iasă afară din nou, atunci cum poate fi născut din nou? Şi Isus i-a răspuns că nu este vorba de a ieşi încă odată afară din pântecele mamei tale ca să fii născut din nou. Trebuie să fii născut din nou din apă şi din Duh. Este interesant că foloseşte cuvântul „din”, care înseamnă că trebuie să intri în ceva ca să poţi să ieşi afară din ceva. Viaţa nouă vine din apă şi din Duhul. Am auzit multe predici despre: „trebuie să fii născut din nou”, dar nici una nu a explicat ce înseamnă în mod precis cuvântul apă. Din cele descrise mai sus despre botezul prozeliţilor, nu am nici o îndoială că Nicodim a înţeles că Isus îl critica pe el ca fariseu pentru că a refuzat botezul pocăinţei lui Ioan. El avea nevoie de el. Am observat de a lungul timpului că majoritatea comentatorilor au înţeles că în Ioan 3 avem o referinţă la botezul cu apă. Este o mare bucurie să poţi crede cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este scris. Când Dumnezeu spune apă, se referă la apă. Asta-i tot. De fapt, de fiecare dată când găsiţi cuvântul apă în Evanghelia lui Ioan înseamnă apă. Dacă vreodată înseamnă altceva, Ioan îl califică prin folosirea unui adjectiv, ca de pildă: „apă vie”. Atunci ştii că nu este apă. Dar când spune apă, este apă. Când spune că Isus a schimbat apa în vin, înseamnă apă. De asemenea nu spune că a făcut-o must, ci vin. Aşa că este vorba despre apa transformată în vin. Tot aşa, când Ioan spune că el îi botează în apă, dar apoi vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt, se referă la apă. Şi când spune că Ioan boteza la Enon lângă Salim, pentru că acolo era multă apă, el se referă la apă. De fiecare dată când citeşti apă, înseamnă apă. Nu încerca să faci Cuvântul lui Dumnezeu să devină dificil pentru tine. Isus spune născut din apă şi din Duh, iar noi ştim ceea ce înseamnă apa şi ce înseamnă Duhul.
Botezul contribuie la iertarea păcatelor
Avem apoi cazul din ziua de Rusalii când oamenii l-au întrebat pe Petru: Ce trebuie să facem? Cu acea ocazie, Petru le-a spus multe lucruri, dar nu avem detaliile la tot ceea ce le-a zis. Sunt sigur că i-a sfătuit despre cele patru etape pe care le studiem noi acum. Dintre toate cele spuse, se menţionează însă în mod expres, faptul că le-a zis: Pocăiţi-vă, şi fiecare dintre voi să fiţi botezaţi, fiecare să fie scufundat, spre iertarea păcatelor. Pentru asta este botezul!
Mai târziu Saul din Tars l-a întâlnit pe Isus pe drumul spre Damasc. Trei zile după aceasta, un frate drag bătrân, cu numele de Anania, a venit la el şi a spus: Frate Saul! A avut nevoie de mult har să spună: – „Frate Saul”, ce mai aştepţi? Scoală-te, şi fii scufundat (botezat) pentru spălarea păcatelor, chemând Numele Domnului!”. Şi aşa continuă prin tot Noul Testament.
În Efeseni 5, Pavel spune că Isus a curăţit biserica lui prin spălarea cu apă, prin Cuvânt. Din nou avem spălarea cu apă, iar aceasta înseamnă apă. În Evrei 10, ni se spune să ne apropiem de El cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Stropiţi cugetul, dar spălaţi corpul cu apă curată. Este simplu ca bună ziua.
Mai jos, după Romani 6, vom vedea că botezul contribuie la eliberarea noastră de păcat.
Botezul contribuie la mântuirea noastră
Eu cred că declaraţia cea mai surprinzătoare este făcută de Petru, care în prima lui epistolă spune: Ascultaţi: – botezul acesta vă mântuie! Nu prin spălarea mizeriei de pe corpul vostru, ci prin mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Christos. Aţi remarcat: botezul vă mântuie. Cuvântul mântuire aici înseamnă, acelaşi lucru ca în restul Bibliei. Şi totuşi, majoritatea creştinilor nu pot face nici o legătură între botez şi mântuire. Este uimitor, nu-i aşa? Una dintre cele mai dese întrebări care mi se pun este aceasta: “Trebuie să fii botezat ca să fii mântuit?” Ei bine, de câte ori trebuie Dumnezeu să ne spună prin Scriptură înainte ca noi să credem? N-a spus Domnul Isus în Marcu 16.16 că cel care va crede şi se va boteza, va fi mântuit? Acelaşi lucru se spune şi în 1 Petru 3.21: botezul vă mântuieşte! Nu prin spălarea mizeriei de pe corp, ci printr-un apel al unui cuget la Dumnezeu, în Hristos.
Botezul ne scoate din teritoriul lui Satan
Toţi apostolii tratează botezul ca un eveniment în care Dumnezeu face ceva. Adesea, ei îl compară cu evenimente legate de apă din Vechiul Testament, unde Dumnezeu a făcut ceva pentru poporul său. Pavel, de exemplu, spune că botezul este ca trecerea Mării Roşii pentru evrei. Ce a însemnat pentru un evreu să treacă Marea Roşie? Ni se spune, că atunci când evreii au trecut Marea Roşie, toţi au fost botezaţi în Moise. Nu este ciudat ceea ce ni se spune? Ei îl urmau deja pe Moise de trei zile, aşa că nu botezul în mare i-a făcut să îl urmeze pe Moise. Dar ceea ce a realizat este că asta i-a dus la un punct culminat, unde Faraonul a fost lăsat pe malul celălalt. De acum înainte au avut un singur şef: Moise. Atâta timp cât erau pe aceeaşi parte cu Faraon, erau în puterea lui, el îi putea atinge. Dar, ceea ce a fost pentru evrei traversarea Mării Roşii în relaţie cu Faraon, este botezul pentru Creştin în raport cu Satana.
Botezul contribuie la eliberarea de păcat prin îngropare
În Romani 6, ni se spune că odată ce am fost îngropaţi cu Christos prin botez, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Suntem de partea cealaltă a Mării Roşii, suntem eliberaţi literalmente din teritoriul Satanei. Aceasta ne face să înţelegem că botezul este o eliberare. Vreau să vă daţi seama că o sumedenie de creştini, dacă ar înţelege ceea ce le-a făcut botezul, nu ar avea nevoie de slujba de eliberare. Puteţi să înţelegeţi ceea ce spun? Aşa cum trupele lui Faraon s-au înecat în apele botezului, la fel demonii Satanei se îneacă în apele botezului, iar păcatul nu mai are putere asupra ta. Acum poţi spune: Satano, ai fost la înmormântarea mea, du-te în iad ca să vorbeşti cu o persoană moartă! Iată ce rol mare are înmormântarea. Marchează un sfârşit, ultimul rămas bun.
Vreau să vă dau aici un exemplu. Am luat parte la multe servicii de înmormântare. Nu de puţine ori am fost în casa unei văduve. Una dintre ele m-a întâmpinat înainte la uşă, înainte de înmormântare, şi mi-a spus următoarele: „Bună ziua, Domnule pastor! Intraţi! Vreţi să-l vedeţi pe soţul meu? Este în camera din faţă”. Ce fel ciudat de a vorbi, nu-i aşa? M-a dus în camera cu pricina ca să-l văd cum zace. Văduva îl mângâia pe cap, îi aranjează perna, îl pupa pe frunte ca şi cum el ar fi acolo. A urmat, mersul la înmormântare şi reîntoarcerea de la cimitir pentru un ceai şi ceva de mâncare. În timp ce mâncăm, văduva mi-a spus ceva despre cel înmormântat, folosind următoarele cuvinte: „Domnule pastor, soţul meu a fost bun cu mine!” Observaţi diferenţa? Oare de ce, înainte de înmormântare ea mi-a spus că soţul este în camera din faţă, iar după înmormântare că el a fost un om bun. Vă spun de ce, pentru că înmormântarea este sfârşitul vieţii. Nu moartea îţi termină relaţia ta cu decedatul, ci îngroparea. Ştii că nu-l vei mai vedea niciodată, nu-l vei mai atinge niciodată, s-a terminat. De aceea familiile celor care au avut parte anumite dezastre au vrut corpurile celor morţi ca să poată să-şi ia rămas bun. Este bine să faci o înmormântare. Iar după aceea, ştii că totul s-a terminat, nu mai ai nici o relaţie cu decedatul. În acest sens, înmormântarea este ultimul rămas bun al vieţii vechi. De aceea Satan urăşte botezul, pentru că ştie că botezul este o înmormântare.
În Arabia, când un musulman este botezat îşi semnează sentinţa de moarte. Mulţi sunt ucişi, tăiaţi cu cuţitul sau otrăviţi. Unora li se dă foc la casă în timp ce familia lor este înăuntru. Pe musulmani nu-i deranja faptul că cineva merge la biserică, citeşte Biblia sau că spune că este creştin, dar, când se botează, ştie că totul s-a sfârşit. Acum nu îi mai pot atinge şi Satana ştie aceasta.
Apostolul Petru a comparat botezul cu potopul lui Noe. El a spus că la fel cum apele potopului au însemnat sfârşitul complet al lumii în care a trăit Noe şi l-au dus la un început nou, botezul face acelaşi lucru pentru noi. Este o baie şi o înmormântare.
Odată, am botezat un tânăr care, cu câţiva ani înainte de a se întoarce la Isus, a intrat în gruparea numită: “Îngerul Iadului”. Acolo a fost amestecat în tot felul de lucruri pe care nu trebuia să le atingă. Când l-a primit pe Isus, a ştiut că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să se boteze. Dar nu a vrut să fie botezat pentru că era acoperit cu tatuaje şi a observat că oamenilor din biserică nu le plăceau tatuajele. El a văzut cum cămaşa de botez se face transparentă în apă. Aşa că s-a dus la o chirurgie plastică şi a întrebat dacă pot să îi scoată un tatuaj, pentru că unul dintre tatuajele lui era o imagine a diavolului pe care îl făcuse când era “Îngerul Iadului”. Ar fi vrut ca cel puţin această imagine cu diavolul să nu-i lase pe creştini s-o vadă pe corpul lui. El a întrebat chirurgul dacă poate s-o şteargă? Chirurgul a răspuns că este o operaţie cosmetică şi nu poate s-o facă din fondul de asigurări medicale de stat. Aşa că îl va costa câteva sute de lire englezeşti şi va dura luni de zile. Sau, poate s-o ardă, dar în acest caz va rămâne cicatrice. În asemenea situaţii, ceea ce se face de regulă este să se ia piele dintr-o altă parte a corpului cu care să se înlocuiască tatuajul. În aceste condiţii băiatul acesta a spus că nu are nici banii, nici timpul necesar şi a renunţat. După aceea, a rugat pe un prieten de al meu ca să-l boteze şi l-am botezat într-o piscină. A fost scufundat în apă ca să îşi îngroape trecutul şi să-şi spele păcatele. Atunci s-a întâmplat o minune. Când a ieşit afară din apă am constatat că îi lipsea un tatuaj. Numai unul, nu toate, numai acela care a vrut să dispară. În apa aceea, H2O, Dumnezeu a şters imaginea diavolului de pe copilul Lui. Dumnezeu nu a vrut să aibă imaginea diavolului pe copilul acesta. Acum, dacă îi spuneţi băiatului acela că botezul este numai un simbol vă va râde în faţă. El l-a văzut ca o curăţire şi o eliberare. La fel cum evreii până astăzi celebrează Paştele evreiesc şi îşi aduc aminte de mâna puternică a lui Dumnezeu care i-a trecut prin Marea Roşie, la fel trebuie să se uite fiecare creştin de azi la îngroparea lui.
Am un prieten păstor care atunci când îi botează pe oameni le spune: aceasta este înmormântarea ta, bucură-te de ea! De acum înainte poţi să îi aduci aminte Satanei de acest serviciu funerar. Am fost îngropat! La fel de sigur cum a fost îngropat Isus, am fost şi eu îngropat. Când Isus a ieşit afară din groapă nu a mai avut contact cu Pilat, sau cu Satana, sau cu Anania şi Caiafa. Ei nu-L mai puteau atinge şi nimeni nu-L mai poate atinge. La fel, nimeni nu mai poate să te atingă nici pe tine. Poţi să-i spui Satanei că ai fost crucificat cu Christos, ai fost îngropat cu Christos şi ai înviat cu Christos. Vedeţi, a fi creştin nu înseamnă numai să crezi că El a fost crucificat pentru tine, ci să poţi spune că ai fost crucificat împreună cu El. Nu este de ajuns să crezi că El a fost îngropat pentru tine – trebuie să fii în stare să spui că tu ai fost îngropat cu El. Nu este destul să spui: cred că Isus a înviat din morţi – trebuie să putem spune că noi am fost înviaţi la o viaţă nouă. Cu alte cuvinte, adevărurile acestea istorice pe care credinţa noastră este bazată, trebuie să devină experienţa mea proprie în istorie. Ştiu acum că sunt adevărate, pentru că mi s-au întâmplat mie. Ştiu că El a fost crucificat, pentru că Eu am fost crucificat. Ştiu că El a fost îngropat, pentru că în Numele lui şi eu am fost îngropat. Ştiu că a fost înviat, pentru că aceeaşi putere care l-a înviat pe El din morţi, este a mea acum. Aceasta ne aduce la pasul, la etapa a patra, pe care o vom trata în cadrul temei următoare.
Întotdeauna când fac o astfel de expunere a botezului sunt întâmpinat cu tot felul de reacţii. Pentru cei mai mulţi creştini felul acesta de a vedea botezul este o sursă de iritaţie. Cele două întrebări pe care mi se pun cel mai des sunt:
– Ce zici de regenerarea botezului? , şi, mai ales,
– Ce zici de botezul bebeluşilor?
Vom continua mai întâi cu problemele ridicate de ultima întrebare.
Botezul copiilor mici nu poate fi susţinut de învăţătura Noului Testament
(Botezul copiilor mici este tratat în mod detaliat în cartea autorului David Pawson – Naşterea normală din nou. În acest material este prezentat numai un rezumat. Cartea arată în mod detaliat modul în care a apărut botezul, de ce a apărut şi cum să îl tratăm în ziua de azi. Vezi pagina web: http://www.davidpawson.com ).
În cele ce urmează, voi fi complet deschis cu voi şi vă voi spune că nu pot să includ în naşterea normală din nou din Noul Testament botezul bebeluşilor. Îmi pare rău, ştiu că lucrul acesta ofensează pe mulţi creştini, dar nu pot să-l includ. Să vă spun de ce. Nu pot să aplic înţelesul botezului din Noul Testament la bebeluşi. Nu practica botezului mă îngrijorează, ci semnificaţia lui. Dacă botezul este o baie pentru oameni murdari, cum poate fi o baie pentru un copilaş care nu este murdar încă? Dacă botezul este îngroparea unui mort, cum poate fi dat unui bebeluş care n-are păcat şi deci nu este mort? Botezul n-are rost până când cineva nu este murdar de păcat şi mort. Dacă aplici învăţătura despre botezul Nou Testamental la bebeluşi, problemele care apar este că rămâi cu o înţelegere superstiţioasă sau magică despre ceea ce se întâmplă la botez, sau să-l consideri pur şi simplu un simbol care nu face nimic din punct de vedere spiritual. Desigur, aceasta este mare o cursă pe care trebuie să o evităm.
Biserica de stat a împiedecat practicarea botezului de către reformatorii
Vorbesc în continuare destul de deschis. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că toţi reformatorii protestanţi, Martin Luther, John Calvin, Ulrich Zwingli, şi restul dintre ei, când au redescoperit adevărul justificării prin credinţă, au realizat că aceasta este total incompatibil cu botezul bebeluşilor. Ei au susţinut că dacă o persoană este destul de în vârstă ca să creadă, poate să fie justificată prin credinţă. Dar, atunci mai poate fi mântuit şi prin botezul ca bebeluş? Problema nu mai are sens. Ştiţi că toţi reformatorii au susţinut deschis acest lucru, i-am citat cu atenţie în cartea mea, toţi au spus că trebuie să ne întoarcem la botezul celor care cred. Chiar au numit botezul bebeluşilor ca netrebnic, ca o blasfemie brutală. Şi totuşi, niciunul dintre ei nu s-a întors la botezul celor care cred. Acesta este lucrul uimitor care s-a întâmplat cu trei sau patru sute de ani în urmă. Şi-au dat seama de adevăr – dar nu l-au practicat. Aceasta dă naştere întrebării: – De ce n-au practicat ceea ce au predicat? Răspunsul este destul de simplu. Pentru că ei toţi au înfiinţat biserici de stat. Nu poţi să ai o biserică de stat care practică botezul celor care cred, pentru că o biserică de stat trebuie să primească ca membri pe toţi cetăţenii născuţi în stat. Aici este problema! Cu toate că au predicat botezul celor care cred, şi-au dat seama că nu pot să aibă biserici de stat, şi în acelaşi timp, şi botezul celor care cred. Aşa că ei s-au mulţumit cu vreun fel de biserică de stat, în care un bebeluş născut în stat trebuia primit şi în biserică. De aceea, eu cred că, într-un anumit sens, Reforma nu a fost completă şi am rămas cu o practică din evul mediu al creştinismului. Practicarea botezului a fost dată de modul în care s-a dorit a se combina statul şi biserica, practică de care încă nu suntem liberi.
Adevărul este că doi din fiecare trei cetăţeni din Anglia au fost botezaţi ca bebeluşi. Adevărul este că în restul lumii aproximativ jumătate din creştini au fost botezaţi ca bebeluşi. În lumea întreaga este acum o mişcare înapoi spre botezul celor care cred, chiar şi în bisericile de stat. Există o mulţime de biserici anglicane care au bazine pentru administrarea botezului prin scufundare. Aşa că eu cred că e doar o chestiune de timp. Desigur, aş dori să ne mişcăm mai repede. Şi ceea ce mă îngrijorează pe mine este că mii de oameni care iau decizia de a-l urma pe Hristos, să zicem, la o cruciadă de a lui Billy Graham sau la alte misiuni mari, în momentul în care ar avea nevoia cea mai mare de o baie şi de o înmormântare, li se spune că nu se mai poate pentru că au fost botezaţi când au fost mici. Eu cred că asta le răpeşte o ocazie vitală de a primi har. Li se fură o parte din naşterea din nou. Este timpul să ne întoarcem înapoi la Biblie cu sinceritate şi să ne întrebăm: oare putem cu adevărat să aplicăm înţelesul botezului din Noul Testament la bebeluşi? Răspunsul meu este că nu! Dacă botezul este pentru iertarea păcatelor, ce are atunci de a face acest act cu un bebeluş? Dacă botezul este pentru spălarea păcatelor ce are asta de a face cu un bebeluş? Ascultaţi! Botezul nu are nimic de a face cu scăparea de iad, ci cu curăţirea noastră.
Îmi aduc aminte când l-am botezat pe Cliff Richard. El a făcut în autobiografia lui o descriere plastică a botezului său şi a spus că David Pawson l-a spălat, l-a limpezit şi l-a pus la uscat, încât aşa curat nu s-a mai simţit niciodată în viaţă. Te simţi curat, pe dinăuntru şi pe dinafară. Dumnezeu face ca iertarea ta să fie desăvârşită, o duce la împlinire. Ne dă iertarea perfectă, şi aduce credinţa la un apogeu. La fel cum căsătoria face ca dragostea dintre două persoane de la începutul căsătoriei să fie împlinită, la fel şi botezul duce pocăinţa şi credinţa la un apogeu. Aceasta nu se poate aplica unui bebeluş, nu se poate!
Botezul nu regenerează sufletul omului
Sunt oameni care cred că botezul ne regenerează. Ei susţin că botezul însuşi te mântuie. Această concepţie a apărut în zilele când oamenii credeau sincer că dacă un bebeluş era botezat, atunci era scăpat de iad. Şi erezia acesta încă mai există!
Noi n-am făcut botezul celor trei copii. Atunci, rudele noastre ne-au întrebat: Ce se va întâmpla dacă copiii mor? Şi noi am spus că dacă Dumnezeu ar fi un Dumnezeu care mi-ar trimite copilul în iad pentru că nu a fost stropit cu câţiva stropi de apă şi nu s-a spus o formulă magică, nu aş putea iubi acest Dumnezeu. Dumnezeul acela ar fi un tiran!
Oamenii întreabă, ce se întâmplă cu copiii nebotezaţi? Acelaşi lucru care se întâmplă cu copiii botezaţi. Ce se întâmplă cu ei? Nu ştiu. Nicăieri în Biblie nu ni se spune în mod expres ce se întâmplă cu un copil care moare. Ce putem spune unei mame sau unui tată căruia îi moare copilul? Le spunem aceasta, sau, asta este ceea ce spun eu: „Îl cunoşti pe Dumnezeu la fel de bine cum îl cunosc şi eu, ştii că orice ar face cu copilul tău este total drept. Tot ce ni se cere acum, este să ne încredem în El. Nu ne-a spus tot ce face. Ne-a spus să ne încredem că va face ce este drept”. Aceasta este ceea ce cred eu că trebuie să spunem. El a găsit de cuviinţă să nu ne spună tot, dar ne-a spus să ne încredem în El. Nu trebuie să le dăm o alinare falsă, sau să inventăm ceva care nu este scris în Biblie.
Sunt totuşi în Scriptură cel puţin două aspecte menţionate despre copii. Domnul Isus a spus că în Împărăţia lui Dumnezeu nu vor intra decât cei care sunt gata să se facă aidoma unor copilaşi. Iar apostolul Pavel, în 1 Corinteni 7, ne-a spus că dacă un părinte este credincios, copiii sunt sfinţi. Aceste afirmaţii sunt suficiente ca să credem că Dumnezeu are soluţia de mântuire a copiilor în afara botezului. El n-a rânduit nicăieri în Biblie botezul copiilor, ci numai binecuvântare lor, ca în Numeri 6, şi rugăciunea părinţilor pentru ocrotirea lor. A apela la anumite practici de botez presupuse de oameni şi neconfirmate de Dumnezeu este un nonsens!
Botezul în sine nu regenerează fiinţa umană
Există concepţii creştine eronate care susţin că botezul regenerează fiinţa umană. Prin regenerarea dată de botez s-ar înţelege credinţa că omul este mântuit prin actul botezului în sine, prin anumite cuvinte rostite şi apa. Eu nu cred aceasta! De aceea, nu cred nici în regenerarea botezului pentru botezul bebeluşilor.
Ceea ce cred este că în contextul unor persoane care cred şi se pocăiesc, când intră în apă, apa este un agent al harului care va avea un efect spiritual asupra lor. Atunci are loc un apogeu al iertării lor, al curăţiei lor şi al ruperii felului vechi de viaţă, un fel de intrare în mediul mântuirii, o împuternicire de a gusta har după har. În acest sens, botezul face parte din procesul mântuirii. Dar, botezul nu mântuie de iad, ci de păcat. Face parte din împuternicirea omului de a trăi o viaţă curată şi neprihănită aici pe pământ. Voi spune mai multe despre aceasta în ultima sesiune, dar cred că trebuie să ne îndepărtăm de o învăţătură care vorbeşte cu prioritate despre scăparea de iad şi să ne apropiem de Evanghelia din Noul Testament care vorbeşte de scăparea de păcat. Dacă eşti interesat numai de scăparea de iad nu vei realiza rolul botezului în procesul tău de mântuire. Dar, dacă eşti interesat să fii mântuit de păcatele tale, atunci îl vom vedea ca oferta uimitoare a harului lui Dumnezeu pentru a începe o viaţă nouă, curată. Desigur, botezul în apă nu trebuie privit în mod izolat de restul cerinţelor vieţii spirituale roditoare. Pentru a trăi o viaţă mai bună, este strict necesar ca el să fie urmat de botezul cu Duhul Sfânt despre care vom vorbi în sesiunea următoare.
Pericolul gândirii greceşti care separă aspectele materiale de cele spirituale
Majoritatea creştinilor din occident suferă de boala educaţiei vestice. Ce vreau să spun este că sistemul nostru de educaţie este bazat pe filozofia greacă şi nicidecum pe gândirea ebraică. Este destul de greu să ne dăm seama cât de adânc suntem afectaţi de aceasta. Diferenţa dintre gândirea greacă şi cea ebraică este aceasta: Grecii nu au putut niciodată să lege partea fizică de cea spirituală. Aceste două lucruri au fost ţinute la distanţă mare una de cealaltă aşa că nu puteau fi văzute împreună. Rezultatul a fost că Grecii au trăit în unul din aceste două feluri. Au fost greci foarte fizici – care au trăit în lumea materială, şi, greci care erau foarte spirituali – care trăiau în lumea spirituală. Aceasta a făcut ca, pe de o parte, să fie greci care trăiau fără frâu în lumea materială, şi, pe partea cealaltă, oameni ascetici care trăiau în lumea spirituală. Dar, ei n-au putut să vadă aceste aspecte împreună.
Această concepţie a avut consecinţe teribile pentru gândirea vestică. De exemplu, nu ştim ce să facem cu Cântarea Cântărilor din Biblie. Este o carte foarte fizică, şi oamenii încearcă să-i găsească tot felul de înţelesuri spirituale ascunse. Am văzut o dată un comentariu biblic care a spus că „între sânii mei” din Cântarea Cântărilor, înseamnă între Vechiul şi Noul Testament. Am spus: O Doamne, ajutor! Sunt în mare nevoie de har, pentru că eu când citesc fraza aceea nu înţeleg Vechiul şi Noul Testament. Am crezut că eu sunt un creştin foarte trupesc, carnal, în raportul cu nefericitul comentator menţionat mai înainte. Aceasta a fost datorită educaţiei mele greceşti, care nu putea să vadă partea fizică şi spirituală împreună.
Botezul este un eveniment fizic cu efect spiritual
Spre deosebire de greci, evreii au spus: Dumnezeul nostru este Duh şi a creat lumea materială. În consecinţă, lumea fizică şi cea spirituală sunt foarte aproape, şi de aceea se pot întâmpla miracolele în fiecare zi. Efectul pe care l-au avut grecii asupra gândirii creştinilor din vest, este că acum le spun că un eveniment fizic nu poate avea un efect spiritual. Asta este problema de bază pe care oamenii o au când încearcă să includă botezul în mântuire. Nu pot să vadă cum un eveniment fizic poate avea un efect spiritual, pentru că nu pot să vadă nici o legătura între ele.
În opoziţie cu acest fel de a gândi, Biblia este plină de exemple unde există legături între partea fizică şi partea spirituală. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului a fost un copac fizic cu fructe materiale, dar mâncarea fructului a avut un efect spiritual profund. Când luăm pâinea şi vinul la Cină, nu este decât vin şi pâine, dar puteţi muri prin mâncarea pâinii şi băutul vinului în chip nevrednic. Ai putea să devii bolnav fizic prin luarea Cinei! Aşa scrie în Biblie! Şi nu este decât pâine şi vin. Când Isus a vrut să vindece un orb a scuipat, a făcut tină din scuipat şi praf, a pus-o pe ochii orbului, iar prin aceasta orbul şi-a căpătat vederea. Toate acestea ne fac să înţelegem cum era gândirea ebraică, cum spălarea şi îngroparea cuiva cu apă, poate să cureţe pe dinăuntru. Dumnezeu nu are nici o problemă să folosească apa ca să îţi cureţe conştiinţa, pentru că este Dumnezeul care a făcut apa şi totodată este un Dumnezeu atotputernic care poate să folosească lucrurile fizice cum vrea El.
Probabil că unii ştiţi că în domeniul ocultului, te poţi juca cu masa ouija şi poţi comunica cu diavolii. Cu atât mai mult prin apă şi botez, sau prin pâine şi vin la Cina Domnului, poţi să comunici cu Dumnezeu. Atunci care este legătura? Este cea pe care am încercat să o subliniez în această sesiune arătându-vă că botezul este un eveniment fizic cu un efect spiritual. Asta nu este o problemă pentru Dumnezeu. Este o problemă pentru creştinii vestici cu raţiune grecească. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Duhul Sfânt nu se primeşte în stare pasivă, ci în timpul unor acţiunei fizice concrete
Acum am ajuns la etapa a patra a naşterii din nou, care este primirea Duhului Sfânt. În toate cazurile din Noul Testament nimeni n-a primit Duhul Sfânt într-o stare de pasivitate, ci în timpul unor acţiuni fizice. Mai întâi, constatăm un context de rugăciune, inclusiv Corneliu, care a început să vorbească în limbi în timp ce predica Apostolul Petru, era un om al rugăciunii. Apoi, în afară de două cazuri, în toate celelalte, oamenii au primit Duhul Sfânt prin punerea mâinilor. Oamenii se întreabă: cum poate o acţiune fizică să aibă un efect spiritual? Ei bine, noi am redescoperit necesitatea participării corpurilor noastre la închinare şi slujirea lui Dumnezeu; am redescoperit închinarea aerobică. Ştiţi ce este închinarea aerobică? Înseamnă, folosirea corpurilor noastre în timpul închinării. Biblia este plină de oameni care şi-au folosit corpurile, prin ridicarea mâinilor în rugăciune sau baterea din palme. Biblia spune: “bateţi din palme, toate popoarele …”. Oamenii spun: „O, nu vreau să fac nimica cu corpul meu la serviciul de închinare. Vreau să mă închin lui Dumnezeu cu sufletul meu”. Dar evreii s-au închinat lui Dumnezeu cu trupurile lor. Au dansat înaintea Domnului, au bătut din palme Domnului, şi-au ridicat mâinile în rugăciune, au pus mâinile peste oameni ca să transmită o putere spirituală. Au pus mâinile peste bolnavi, şi-au pus mâinile peste preoţi. Felul normal de a primi Duhul Sfânt în Noul Testament este prin punerea mâinilor. Aceasta este originea rugăciunii cu punerea mâinilor practicată de anumite biserici creştine. Dar astăzi nu mai înseamnă acelaşi lucru. Foarte puţini dintre cei care trec prin actul confirmării (ca la catolici sau reformaţi), primesc Duhul Sfânt la ceremonie. Ştiu un preot catolic care spune oamenilor: Când îmi pun mâinile peste tine, mă rog ca Duhul Sfânt să se pogoare peste tine, şi având o astfel de credinţă a început să se întâmple. Dar am auzit de un alt caz în care la confirmarea unei femei, ea a izbucnit din senin într-o limbă nouă şi preotul aproape că a sărit din mitră. A fost prima dată când s-a întâmplat. Dar acesta este felul normal. Nu trebuie să fie un preot, poate fi oricine. Anania şi-a pus mâinile peste Saul din Tars ca să primească Duhul Sfânt.
Pericolul opririi vieţii spirituale la nivelul botezului cu apă
Acum, primul lucru pe care trebuie să îl spun este că fiecare creştin are nevoie de două botezuri: unul în apă şi unul în Duhul – ca să fie născut din apă şi din Duh. Şi mai mult, dacă îţi pui prea multe speranţe în botezul cu apă vei fi dezamăgit. Botezul în apă are de a face cu trecutul tău. Îngroapă trecutul, îţi spală trecutul, închide trecutul. Şi te lasă curat şi gol. De aceea, rămânerea numai la acest stagiu este o stare spirituală foarte periculoasă. Unii dintre cei mai jalnici creştini pe care-i întâlneşti vreodată sunt curaţi şi goi. Isus a spus, că de fapt este periculos să-ţi cureţi viaţa şi să o laşi goală. El a continuat să spună că poţi să scoţi un drac afară, dar el se duce, îşi ia prietenii şi se întoarce înapoi. Acum, găseşte casa curată şi goală, aşa că se mută la tine cu încă şase dintre prietenii lui. Atunci vei avea şapte diavoli. Trebuie, şi este vital, ca o persoană curăţită de păcat, să fie umplută cu Duhul Sfânt. De aceea, în Noul Testament, cum au ieşit din apa botezului au pus mâinile peste ei, şi s-au rugat ca să primească Duhul Sfânt, aşa că este important nu numai să scăpăm o persoană de păcate, dar să veghem ca să fie umplută cu altceva, sau cu Altcineva, pentru că naturii umane nu-i place un vacuum. Iar dacă eşti doar curat şi gol, poţi să te aflii într-o poziţie foarte periculoasă. Devii un creştin negativ, care spui: Ei bine, nu fumez, nu beau, nu mă joc jocuri de noroc, nu fac asta şi nu asta, şi nu, şi nu … Ce fel, vai ce fel de a trăi numai ca să nu faci anumite lucruri! Aşa-i că este jalnic? Nici nu este de mirare că oamenii sunt de plâns, nu mai au plăcerile păcatului, dar nu au nici plăcerile mântuirii. Sunt închişi la mijloc, în pustie. Au scos toate lucrurile rele din viaţa lor, fără să le înlocuiască cu nimic bun.
Rusaliile fac parte din Calea creştină şi trebuie repetate în viaţa fiecărui creştin
Aşa că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a spus că ai nevoie de două botezuri, unul pentru trecut şi altul pentru viitor. Unul ca să-ţi cureţe şi să-ţi golească viaţa şi celălalt ca să ţi-o umple. Prea mulţi au fost goliţi fără a fi umpluţi. Nimic n-a înlocuit plăcerile păcatului. Biblia ne spune că păcatul este o plăcere … pentru un anotimp. Nu durează, dar este o plăcere pentru o perioadă. Dar, dacă nu-l înlocuieşti cu nimic altceva, devii un sfânt mizerabil, jalnic. Tu singur vei spune că eşti „mizerabil” şi chiar vei arăta jalnic. Suntem interesaţi într-o persoană care s-a pocăit, a crezut şi a primit botezul în apă, dar mai este ceva. Au murit cu Christos, au fost îngropaţi cu Christos şi au înviat cu Christos la o viaţă nouă. Acum trebuie să intre în aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus dintre morţi, şi care a fost dată după Rusalii. La fel cum Paştele este repetat în viaţa unui creştin, la fel şi Rusaliile trebuiesc repetate. În ce priveşte duminica Rusaliilor, majoritatea creştinilor se gândesc numai la ce s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani. Dar tot ce s-a întâmplat cu 2000 de ani în urmă, acum trebuie să se întâmple şi în viaţa mea. Şi eu trebuie să fiu crucificat, să fiu îngropat, să fiu înviat şi la final să fiu umplut. Lucrurile aceste nu sunt numai evenimente istorice, sunt primul val, este modelul creştin. În Biblie, Isus este pionierul, deschizătorul de drumuri, Cel care a deschis drumul, primul care ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm. Acesta este felul autentic în care trebuie să-l urmez pe Isus – pe Calea pe care a mers El, a acţiunilor şi stadiilor prin care a trecut. De aceea, primul nume dat Creştinilor a fost „Calea”.
Atât omul cât şi cei din jur trebuie să fie conştienţi de primirea Duhului
Primul lucru pe care vreau să-l spun foarte clar este că: primirea Duhului Sfânt nu este acelaşi lucru cu pocăinţa. Foarte puţini oameni înţeleg aceasta. În acelaşi timp, primirea Duhului Sfânt nu este acelaşi lucru cu credinţa. De regulă, aceste două lucruri sunt confundate. Şi poate că cea mai comună confuzie este că omul primeşte Duhul Sfânt în momentul în care crede în Isus, fără să conteze dacă se întâmplă sau nu se întâmplă ceva perceptibil. Înţelegerea aceasta nu se trage din Scriptură. Nu există nici un caz în care cineva a primit Duhul Sfânt fără ca să ştie, fără ca el să nu-şi dea seama şi nici cei din jur să nu-şi dea seama de aceasta. Întotdeauna a fost o experienţă clară. Dacă nu s-a întâmplat nimic perceptibil din punct de vedere fizic sau spiritual, apostolii au spus că n-au primit şi au încercat să îndrepte lucrurile.
Aceasta este aşa de clar în Biblie, încât un student de la o Şcoală biblică au făcut următorul comentariu: a fost atât de clar ca şi cum ai avea un atac de gripă. Când ai gripă, tu ştii foarte bine, şi din nefericire la fel ştie familia ta şi restul lumii din jurul tău. Toţi ştiu! Tragedia este că mii de creştini din ziua de azi nu ştiu dacă sau când au primit darul Duhului Sfânt pe care l-au primit apostolii.
Am menţionat mai devreme că unul dintre motivele acestei confuzii a fost faptul că am transferat cuvântul primit de la a treia persoană a Trinităţii – Duhul Sfânt, înapoi la a doua – Domnul Isus. Acest aspect necesită o explicaţie mai amplă. Când Isus a fost în trup pe pământ, puteai să-L primeşti. În sens literal, puteai deschide uşa şi să-I spui lui Isus: Hai înăuntru, stai jos şi mănâncă cu noi. Aşa ni se spune în Evanghelia după Ioan, că El a venit la ai Săi, la poporul evreu, dar ai Săi nu L-au primit. Dar, tuturor celor care L-au primit, le-a dat autoritate să devină copiii lui Dumnezeu – le-a dat autoritate, nu putere. La acel stagiu nu putea să le dea putere, încât nu se înălţase la cer. De multe ori azi, acest verset din Ioan 1.12, este folosit greşit la evanghelizări şi n-ar mai trebui s-o facem. Este o afirmaţie adevărată pentru timpul când Isus era în trup, printre evrei. În toate Evangheliile, unii oameni l-au primit şi alţii nu l-au primit. Dar, după ce Isus S-a înălţat şi cerurile l-au primit, nimănui nu i s-a mai spus să îl primească pe Isus. Şi totuşi noi o facem des. De ce o facem?
Încă din Evanghelia după Ioan, Domnul Isus a promis că în locul lui va trimite ucenicilor pe Mângâietorul. După ziua de Rusalii, El a spus oamenilor să primească Duhul Sfânt, care este de fapt Persoana pe care a trimis-o Isus ca să-I ia locul pe pământ. Isus nu mai este acum în trup pe pământ, ci El stă la dreapta Tatălui în ceruri, unde a primit toată autoritatea. Acum, o altă Persoană L-a înlocuit pe pământ. A trimis un Mângâietor, un Întăritor la fel ca El. Acum, Duhul Sfânt este Persoana care trebuie primită. În mod greşit, unii evanghelici au luat credinţa în Isus şi primirea Duhului Sfânt, le-au combinat şi au numit-o primirea lui Isus. În acest fel, pentru oameni nu mai este important să ştie dacă au primit sau nu Duhul Sfânt când au crezut. Aceasta este o sursă colosală de confuzie. Începând cu ziua de Rusalii, predica apostolilor a fost: Credeţi, pocăiţi-vă, fiţi botezaţi şi îl veţi primiţi! – Pe Cine? – Pe Duhul Sfânt. Aceasta te face să fii creştin, şi „dacă cineva nu are Duhul lui Christos, nu este al Lui” (Romani 8.14).
Aceasta este proba focului: dacă ai fost acceptat de Dumnezeu! – nu dacă te-ai pocăit, nu dacă ai crezut, nu dacă ai fost botezat, ci dacă ai primit Duhul Sfânt. Prin asta ştim că aparţinem lui Dumnezeu şi că suntem copiii Lui, pentru că ne-a dat din Duhul Său. Aceasta este baza siguranţei mântuirii din Noul Testament. Nu poţi şti dacă o persoană este justificată, sau primită de Dumnezeu, sau acceptată de El, până ce nu primeşte Duhul Sfânt. Acesta este sigiliul întregii tranzacţii. Este imposibil să spui că o persoană aparţine lui Dumnezeu până ce pasul acesta al patrulea nu este făcut, până ce această etapa nu este înfăptuită. Atunci ştim! Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt lumii, lumea nu-L poate primi. Numai un credincios adevărat poate primi Duhul Lui. Şi de aceea, aceasta este dovada că aparţii lui Christos – că ai primit Duhul lui Cel Sfânt. Nici unul dintre ceilalţi paşi nu pot să îţi dea dovada. Dar primirea Duhului ţi-o dă. Acesta este unul dintre scopurile primirii Duhului.
Cum se primeşte Duhul Sfânt?
În primul rând, am spus mai sus că primirea Duhului Sfânt este diferită de pocăinţă sau credinţă, dar, foarte puţini oameni gândesc în felul acesta. Este posibil să crezi în Isus fără să primeşti Duhul. Aceasta s-a întâmplat în Fapte 8, în Samaria, şi la fel în capitolul 19, unde Pavel a trebuit să întrebe pe câţiva ucenici: “Aţi primit Duhul Sfânt când aţi crezut?”. Această întrebare trebuie adânc analizată, să ne gândim bine la ea şi să răspundem cu grijă. În Fapte 8, ni se spune că în Samaria Filip a predicat şi a făcut vindecări. Toţi au auzit şi văzut Evanghelia, încât au crezut în Isus şi au fost botezaţi în Numele Lui. Dar nici unul dintre ei n-a primit încă Duhul.
Primirea Duhului Sfânt are evidenţe externe
Acum vine întrebarea, pe care pot garanta că majoritate dintre voi nu şi-au pus-o: Cum a putut cineva să ştie dacă a primit Duhul? Dacă vă gândiţi bine la întrebarea aceasta, tot Noul Testament vă va apărea într-o lumină diferită. Cum a putut cineva să ştie? Ni se spune că s-au pocăit, că au crezut, că au fost botezaţi şi că erau plini de bucurie. Şi totuşi, toată lumea a ştiut că nu au primit Duhul Sfânt. Cum s-a putut şti aceasta? Nu există decât o singură posibilitate.Numai dacă primirea Duhului era întotdeauna însoţită de evidenţă externă, ar putea cineva şti că nu au primit Duhul. Vă rog gândiţi-vă bine la lucrul acesta. Primirea Duhului în Noul Testament a fost întotdeauna însoţită de evidenţe externe. A fost mereu aşa de clară. Poate că nu poţi spune data când te-ai pocăit. Poate că nu poţi preciza ziua când ai crezut, dar mai mult ca sigur poţi data ziua în care ai fost botezat, şi la fel de sigur că ştii ziua în care ai primit Duhul Sfânt. Pentru că botezul în apă şi în Duhul Sfânt sunt amândouă evenimente clare, pe care nu le-ai putea face fără a fi conştient de ele.
Primirea Duhului nu are loc la botezul în apă
Acum haide să cercetăm limbajul pe care îl foloseşte Noul Testament. Apropo, în Biblie, primirea Duhului nu este niciodată confundată cu botezul în apă şi nu i s-a întâmplat nimănui în timpul botezului. Uneori s-a întâmplat înainte de botez, ca la Corneliu. Dar, în majoritatea cazurilor, s-a întâmplat după botez. Dar nimeni, nu este menţionat în Scriptură că a primit Duhul în timpul botezului. Chiar şi în cazul Domnului Isus, Duhul Sfânt s-a coborât ca un porumbel peste El după botez, în timp ce se ruga. Rugăciunea apare în mai multe locuri în Biblie ca unul dintre lucrurile asociate cu primirea Duhului. Darul trebuie cerut şi apoi primit. În concluzie, primirea Duhului nu este pocăinţa, nu este credinţa, nu este botezul, ci este o etapă separată, a patra, care se poate întâmpla repede sau încet, dar când se întâmplă totul este foarte clar. Ce vreau să spun cu încet, este că se poate întâmpla imediat după botez sau să treacă o anumită perioadă. V-am spus că mie mi-a luat 17 ani ca să fiu născut din nou, mi-a luat 17 ani ca să primesc aceste patru lucruri. Aş fi vrut ca cineva să îmi fi spus la început adevărul despre naşterea din nou. Aş fi avut tot pachetul. Există oameni la care le-a luat la fel de mult ca şi mie ca să le primească pe toate patru. Privind înapoi în trecut ar fi fost de dorit să le fi avut pe toate de la început? Hai să nu mai le dăm convertiţilor noştri numai una şi jumătate dintre etapele acestea.
Primirea Duhului Sfânt este făgăduită în pachetul naşterii din nou
Hai să le dăm ceea ce a fost numit pachetul lui Petru. Pachetul lui Petru: pocăiţi-vă, fiţi botezaţi şi primiţi darul Duhului Sfânt. El, totuşi nu a menţionat credinţa. Nu vi se pare interesant? Ei bine, credinţa a fost subînţelesă pentru că ei crezuseră ceea ce a spus Petru.
Acum, hai să ne uităm la limbajul folosit. Sunt folosite multe substantive care descriu primirea Duhului. Substantive ca făgăduinţă, care ne spune că Dumnezeu a promis că va face lucrul acesta şi El l-a făcut. Ioel ne-a spus despre această promisiune, şi bineînţeles că s-a întâmplat. Apoi, avem cuvântul dar şi încă un substantiv: arvună (avans, depozit). Este un cuvânt interesant care este folosit în lumea comercială. Acesta ne comunică faptul că primirea Duhului Sfânt este prima plată pe care ne-o dă Dumnezeu. Este prima ta bucată de cer. Unul dintre voi mi-a spus la pauză despre o biserică dintr-o ţară Arabă. Un musulman Arab a spus despre biserica aceea că oamenii aceia au deja un picior în rai. Eu cred că asta este o descriere minunată a bisericii: oamenii cu un picior în rai. Când primeşti Duhul Sfânt ai un picior în rai. În rai vei cânta mult. Bineînţeles că atunci când eşti umplut cu Duhul Sfânt vei observa că faci melodii în inima ta. În cer o să fie multă dragoste şi părtăşie. Bineînţeles că atunci când eşti umplut cu Duhul Sfânt experimentezi multă dragoste şi părtăşie. Dacă este cazul, schimbă biserica pentru un avans de rai. Oare ce spun oamenii când intră într-o biserică ce este plină cu oameni care au primit Duhul Sfânt? Oare nu spun că dacă aşa este în rai şi eu vreau să merg acolo? Este un avans. Este primul depozit făcut de Dumnezeu. Va plăti şi restul, dar este prima parte de rai de care te poţi bucura acum. Este o garanţie. Acesta este un alt cuvânt pe care îl găsiţi în Biblie tradus în loc de depozit. Încă un substantiv care este folosit de primirea Duhului Sfânt este cuvântul reînnoire. Acesta are acelaşi înţeles ca şi când ai o bucată de mobilă antică şi o restaurezi. Ai reînnoit-o la condiţia ei originală. Cunosc pe cineva care are pasiunea de a reînnoi maşini de Rolls Royce făcute între ani 1917-1930. El cumpără maşini vechi de Rolls Royce şi le restaurează la condiţia originală. Ce pasiune! Ca să faci aşa ceva trebuie să ai ceva bani şi foarte multă răbdare. Reînnoirea, este restaurarea noastră de către Dumnezeu la condiţia originală. Gândiţi-vă puţin la aceasta. O să vă şocheze şi poate n-o credeţi, dar într-o bună zi o să mă vedeţi perfect. Acum cei care mă cunosc destul de bine s-ar putea să spună că le cam exagerez. Dar Dumnezeu încă n-a terminat cu mine. Aşa s-a rugat un frate din America: Doamne, nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, încă nu sunt ceea ce o să fiu, dar nu sunt ceea ce am fost! Îmi place această rugăciune. Omul acela a înţeles mântuirea. Reînnoirea făcută de Duhul Sfânt înseamnă că Dumnezeu te restaurează la condiţia ta originală.
Primirea Duhului Sfânt are loc printr-o experienţă perceptibilă
Toate acestea au fost substantive. Dar există şi o mulţime de verbe pe care Biblia le preferă în locul lor. Ele descriu acţiunea şi astfel sunt mai dinamice, mai active. Să începem cu verbele dăruit şi primit. Un dar trebuie să fie dat şi trebuie să fie primit. Cuvântul botezat am văzut că înseamnă scufundat, imersat. Suntem scufundaţi în Duhul Sfânt. Apoi, este cuvântul umplut folosit pentru a descrie momentul primirii. Biblia menţionează că toţi au fost plini de Duhul Sfânt. Mai întâi, Domnul Isus a promis că Duhul se va pogorî, va veni peste voi, va fi vărsat peste voi. Iată o mulţime de cuvinte corelate cu Duhul care se referă ca la ceva lichid. Aţi observat acest aspect? Turnat peste, botezat în. Cuvintele folosite aici exprimă ceva foarte fluid. Este ceva similar cu cuvântul aversă sau ploaie torenţială. Când primeşti Duhul Sfânt, este ca o ploaie torenţială. Mai întâlnim apoi cuvântul pecetluit. Acesta este iarăşi un cuvânt comercial care se foloseşte când un om cumpără o proprietate şi îşi pune pecetea pe actul de cumpărare. Pecetea spune tuturor cui aparţine de acum înainte proprietatea. Este un semn vizibil ce exprimă dependenţa de cineva. Când primim Duhul Sfânt noi suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt. Aceasta face ca şi alţi oameni să ştie că aparţinem lui Dumnezeu. O pot vedea. Un alt cuvânt folosit este ungere. La fel cum regii şi preoţii din Vechiul Testament au fost unşi cu ulei şi noi suntem regi sau preoţi unşi cu Duhul Sfânt. Din Fapte 10, aflăm că Isus a fost uns cu putere şi mergea din loc în loc şi făcea bine.
Oare, s-ar fi putut întâmpla aceste lucruri cuiva fără ca el să ştie? Vă puteţi imagina pe cineva scufundat în ceva, într-o ploaie torenţială ce cade peste ei fără ca ei să ştie că li s-a întâmplat ceva? Este aproape de neconceput. Există mulţi creştini din ziua de azi care nu ştiu dacă li s-a întâmplat sau nu primirea Duhului, şi de aceea, au tendinţa de a nu folosi aceste cuvinte. Dacă unei persoane sincere îi este natural să folosească aceşti termeni din Noul Testament poţi spune sigur că a primit Duhul Sfânt. Însă, dacă unui om onest nu i s-a întâmplat nimic din toate acţiunile descrise de aceste verbe, îţi garantez că n-o să spună că a fost botezat cu Duhul Sfânt. Dacă nu s-a întâmplat nimic, garantez că nu o să spună niciodată că a fost umplut cu Duhul Sfânt sau că Duhul a coborât peste el. Limbajul acesta este folosit numai pentru evenimente cu experienţă externă sau o experienţă de genul acesta cu evidenţă externă. Este la fel ca un atac de gripă care se manifestă fără s-o poţi ascunde încât ştii atât tu cât şi restul lumii.
Cum ştim dacă am primit Duhul Sfânt?
Acum urmează marea întrebare: cum ştii? Prin ce evidenţă exterioară ştie cineva că a primit Duhul Sfânt?Am găsit că cel mai uşor mod de a începe este să pornim de la cuvântul umplut sau plin. Cum ştii că ceva este plin? Cum ştii când rezervorul de benzină este plin? Nu mai poţi pune nimica înăuntru. Are loc o revărsare. Ştii că o cană este plină când se revarsă. Nu poţi şti dacă cineva este plin până ce nu vezi o revărsare. Isus a spus că din plinătatea inimii vorbeşte gura omului. Cu ceea ce este umplută inima, aceea va ieşi din gura ta. Dacă inima este plină de mizerie, aceea va ieşi afară prin gura ta. Nimic ce intră în gură nu te poate face murdar, dar ceea ce iese din gura ta provine din starea inimii tale. Dacă eşti plin de veselie, râzi. Gura este conducta de revărsare. Când eşti plin de mânie pe unde iese? De cele mai multe ori iese afară pe gură. De regulă, în cercurile creştine nu folosim forţa, folosim gura. Când vrem să fim mânioşi iese afară prin gura noastră şi ţipăm. Când eşti plin de durere, de întristare ce faci? Urli. Oamenii pot să audă că eşti plin de întristare pentru că amărăciunea se revarsă prin gaura ta. Gura este locul revărsării lucrurilor cu care eşti plin.
Experienţa vorbirii involuntare sub plinătatea Duhului
În Biblie găsim, când atunci când strigăm Abba, Duhul este martor că aparţinem lui Dumnezeu. Este un strigăt, nu un gând sau un sentiment lăuntric. Este un „kredzine”. Acesta este cuvântul grecesc care se referă la ceea ce se întâmplă când strigi involuntar. Nu vi s-a întâmplat să strigaţi dintr-o dată: Aaaa! Aţi făcut-o vreodată? Dacă ai strigat, atunci o ştii. Şoferii de pe scaunul din spate o fac destul de des, pe lângă suprasolicitarea podelei. Nu se pot abţine să nu strige. Cuvântul din limba greacă înseamnă să strigi involuntar, să spui ceva care nu ai avut intenţia de a spune. Dacă te afli că strigi Abba?
Îmi aduc aminte de un pescar care a primit Duhul Sfânt. Era un om mare. Purta bluza lui de pescuit bleumarină când s-a ridicat în picioare la rugăciune, au început să-i curgă lacrimile pe obraji şi spunea în continuu: A-bba! A-bba! A-bba! Apoi, cu mulţi ani după aceea, eram în Israel şi am văzut un băiat mic care alerga după tatăl lui şi striga: Abba! Abba! Abba! Imediat mi-am adus aminte de acest pescar.
Când strigi Abba, Duhul Sfânt adevereşte împreună cu duhul tău că eşti un copil al lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Apostolul Pavel în Romani 8.15-16. Este un strigăt involuntar – nu ceva lăuntric, ci ceva extern. Este o revărsare prin gură, ceva iese afară. Poate fi unul din mai multe lucruri.
Vorbirea involuntară în alte limbi şi proorocia
Unul dintre cele mai comune manifestări din Noul Testament este cuvântul acesta oribil: vorbirea în limbi. Nu îmi place. Cuvântul se referă la limbi străine, iar Dumnezeu vorbeşte toate limbile. Aţi ştiut că Dumnezeu nu este englez? În ciuda faptului că versiunea autorizată a Bibliei este în limba engleză, Dumnezeu nu este un englez. Dumnezeu este Acela care a dăruit limbile la Turnul Babel, ca să separe bărbaţii şi femeile, ca să nu se mai înţeleagă împreună fără El. Dar în ziua de Rusalii, El a dăruit alte limbi ca să îi unească pe oameni. Iar, pentru că Dumnezeu vorbeşte toate limbile, nu este de mirare că o dată ce te umple cu Duhul Sfânt, constaţi că vorbeşti o limbă pe care nu ai învăţat-o niciodată.
Predicam la Colstone Hall Bristol, în timp ce am spus tuturor că pot primi Duhul acolo unde stau. Cereţi lui Isus să vă dea Duhul Sfânt. O femeie casnică care stătea pe prima bancă, s-a rugat: Isuse, umple-mă cu Duhul Tău Sfânt. Şi Isus a umplut-o! Când şi-a deschis gura a început să vorbească în limba Urdu, care este limba vorbită în Pakistan. L-a lăudat pe Dumnezeu în limba Urdu. La circa şase scaune lângă ea era un domn din Pakistan, care a sărit de pe scaun şi a crezut că acolo era cineva din satul lui. Dar, a fost dezamăgit să afle că era numai o femeie casnică din Bristol. Totuşi a rămas cu ceva. A fost uimit să vadă cum o femeie care n-a învăţat la şcoală limba lui, prin umplerea cu Duhul Sfânt putea vorbi în mod cursiv şi desluşit.
Da, în timpul umplerii cu Duhul Sfânt putem vorbi în diferite limbi. Este obligatoriu să vorbim în limbi în timpul umplerii cu Duhul Sfânt? – este una din cele mai frecvente întrebări puse la ora actuală.
Aici apare o problemă ce necesită multă atenţie! Când cineva mă întreabă: “Trebuie să vorbesc în limbi?” – eu îi spun că din punct de vedere biblic întrebarea este formulată greşit. Bazat pe promisiunea lui Dumnezeu, eu aş fi vrut să spună: “Pot să vorbesc în limbi?” – pentru că atunci aş răspunde că da. Dacă spun: Trebuie!, înseamnă că este contra voinţei omului, ca şi cum Dumnezeu te-ar forţa să faci ceva ce tu nu vrei. Dar, dacă formulez întrebarea cu: Pot?– sigur că poţi, este un dar minunat promis de Dumnezeu. Trebuie să-L cred pe Dumnezeu şi să mă aştept să se întâmple, să râvnesc să se întâmple. Trei din cele cinci cazuri de umplere din Fapte menţionează în mod explicit manifestarea vorbirii în limbi, iar celelalte două nu o neagă, ci prezintă un context din care putem deduce că s-a experimentat. Deci, poţi să crezi cu tărie că această făgăduinţă este şi pentru tine. Vorbirea în limbi este singurul dar al Duhului Sfânt care te ajută în mod special pe tine. Vorbeşti lui Dumnezeu (1 Corinteni 14.2), este un fel de a te ruga „frumos”, de a lăuda pe Dumnezeu prin cuvinte primite de la Duhul Sfânt (1 Corinteni 14.17). Toate darurile celelalte sunt pentru ajutorarea altcuiva, dar acesta este doar pentru tine, pentru zidirea ta. În 1 Corinteni 14.18, Apostolul Pavel a spus: „mulţumesc lui Dumnezeu că vorbesc în limbi mai mult ca voi toţi”. Este unul dintre secretele care l-au ajutat să treacă prin bătăi, prin biciuiri şi prin naufragii. V-aţi întrebat vreodată cum de a reuşit să treacă prin toate acestea? Secretul a fost rugăciunile menţionate în scrierile sale, dintre care face parte şi acest amănunt – eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. El a menţionat că nu foloseşte niciodată vorbirea în limbi în vorbirea curentă din biserică încât cei mai mulţi n-ar înţelege nimic. Dar o folosea în mod individual, în secret, şi asta l-a zidit, l-a întărit. Rugăciunea în limbi poate fi o mulţumire, o revărsare de laudă, o mijlocire sau o cerere – după cum dă Duhul să vorbeşti.
M-am rugat pentru un misionar destul de timid şi rezervat care mi-a spus deschis că nu ştie dacă a primit vreodată Duhul Sfânt. El mi-a zis: Ai vrea să te rogi pentru mine? Stăteam pe o bancă dintr-un parc din America Latină şi erau mulţi oameni în jur. Am pus mâinile peste el şi am spus: Doamne Isuse, umple-l cu Duhul Tău! Dintr-o dată, el şi-a deschis gura şi a strigat: Aleluia! Toată lumea s-a întors să se uite ce s-a întâmplat. M-am făcut mic şi pentru puţin timp m-am făcut că nu îl cunosc. La urmă m-am întors spre el şi am spus: Pariez că n-ai mai făcut niciodată în viaţa ta aşa ceva. El a spus: Nu, nu am făcut, nu sunt genul de persoană. După aceea el m-a întrebat: Asta-i tot? Eu am spus: E destul pentru mine, te-am auzit cum te-ai revărsat! El a continuat să rămână sub acea putere şi timp de 24 de ore a vindecat doi oameni bolnavi, lucru care nu l-a mai făcut niciodată. Acum a ştiut sigur că a fost umplut. A cunoscut o revărsare, o vorbire spontană şi a continuat să păstreze plinătatea. În Scriptură, vorbirea spirituală spontană, se numeşte profeţie. Acesta poate avea loc sub forma unei limbi noi sau în limba ta natală. Atunci primeşti gânduri sau cuvinte de la Dumnezeu, după cum voieşte Duhul. Este acea vorbire spirituală spontană care se revarsă din gura ta ca o dovadă similară celor din Noul Testament că darul Duhului Sfânt este prezent în viaţa ta.
Vorbirea duhovnicească prin umplerea cu Duhul Sfânt
Umplerea cu Duhul Sfânt mai poate afecta şi în alte moduri vorbirea. Niciodată n-a mai predicat Apostolul Petru cu aşa putere ca după revărsarea Duhului şi rugăciunea aceea în limbi a tuturor din ziua de Rusalii. Nu numai organizarea şi conţinutul mesajului au avut o forţă convingătoare, ci cercetarea Duhului a străpuns inimile a 3000 de oameni. Duhul i-a dat o vorbire duhovnicească cu mare putere, nu doar o vorbire ceva mai şlefuită ca de obicei.
Cum au primit primii creştini umplerea cu Duhul Sfânt?
Acum urmează întrebarea: Cum au primit ei Duhul Sfânt? Am întrebat ce s-a întâmplat când au primit şi acum să vedem cum l-au primit? A venit din senin, pe neaşteptate, la un moment arbitrar ales de Dumnezeu? Nu! Răspunsul este că ei au alergat după acest dar. Nu au alergat după dar înainte de pocăinţă, credinţă şi de botezul în apă. Singurul caz documentat a cineva care a primit Duhul Sfânt înainte de botez a fost Corneliu şi casa lui. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că nimeni, absolut nimeni nu i-ar fi botezat în apă înainte de a primi Duhul. Petru n-ar fi făcut-o. În nici un chip nu şi-ar fi putut închipui că neamurile ar putea face parte din familia lui Dumnezeu. Dar, de îndată ce a văzut că ei au primit Duhul Sfânt, el a spus că trebuie să primească şi botezul în apă. Dacă Dumnezeu i-a acceptat şi noi trebuie să îi acceptăm. Este foarte interesant modul în care au argumentat când s-a întors înapoi la Ierusalim. Ei l-au întrebat: Cum de ai intrat în casa unui ne-evreu? El a răspuns: Ascultaţi! Au primit Duhul Sfânt la fel cum l-am primit şi noi. Aceasta înseamnă că experienţa lui Corneliu nu a fost neobişnuită. A fost ciudată doar pentru un ne-evreu, dar a fost la fel ca la toţi ceilalţi din ziua Rusaliilor. În Noul Testament găsim că toţi au primit în acelaşi fel, au fost umpluţi până ce s-a revărsat.
Umplerea n-a venit în inimi pasive, ci prin rugăciune şi punerea mâinilor
În cazurile întâlnite în Fapte, după ce cineva s-a pocăit, a crezut şi a fost botezată în apă, a urmat căutarea darului Duhului Sfânt care a fost făgăduit. Ei au căutat darul în două feluri:
În primul rând, prin rugăciune, care este partea esenţială şi necesară pentru a primi darul Duhului Sfânt. În Luca 11:13, Domnul Isus ne spune: „Cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri nu va da Duhul Sfânt celor care continuă să îl ceară”. Nici chiar Domnul Isus nu a primit puterea Duhului până ce nu S-a rugat pentru ea, după ce a ieşit afară din Iordan şi după botezul Lui în apă. În timp ce se ruga, s-a coborât Duhul Sfânt peste El în chip de porumbel. La fel a fost şi-n ziua de Rusalii. Ce au făcut ucenicii între Înălţare şi Rusalii? Se rugau, cereau, aşteptau. Şi apoi, la Rusalii au primit. Când Petru şi Ioan s-au dus în Samaria, cei de acolo erau pocăiţi, credeau şi au fost botezaţi. Ni se spune că Petru şi Ioan s-au rugat pentru ei, ca să poată primi Duhul Sfânt. Şi au primit. În cele din urmă, Pavel, la Efes, s-a rugat ca ei să primească Duhul Sfânt. Rugăciunea i-a fost ascultată şi au început să vorbească în limbi şi să proorocească. Aşa că rugăciunea face parte din căile prin care căută cineva umplerea cu Duhul Sfânt.
Celălalt lucru pe care l-au făcut a fost să îşi pună mâinile peste oameni. Aceasta este o formă intensă de rugăciune. Este foarte important să atingi pe cineva pentru care te rogi. Îl atingi când eşti îngrijorat pentru el, când doreşti ceva pentru el. De câte ori aţi vizitat pe cineva bolnav în spital şi l-aţi ţinut mâna în timp ce aţi vorbit cu el. Aţi vrut să le comunicaţi ceva fizic, şi ucenicii au făcut la fel. Şi în Vechiul Testament, Moise şi-a pus mâinile peste 70 de bătrâni, iar ei au primit Duhul Sfânt şi au profeţit. Vedem deci că rugăciunea cu punerea mâinilor este ceva normal în Biblie. Este atât de normal că în Evrei 6 nu găsim scris, pocăinţă, credinţă, botezul şi primirea Duhului, ci scriitorul a spus pocăinţă, credinţă, botezul şi punerea mâinilor. Ca şi cum toţi cei care citeau mesajul înţelegeau la ce se referă. Aşa că după botez trebuie să aibă loc şi primirea Duhului Sfânt.
Umplerea se repetă în istorie în condiţiile trăite de biserica primară
Anul trecut am participat la o cruciadă la Dundee, timp de o săptămână. Şi ce săptămâna a fost! În prima seară am lucrat cu un prieten care are darul de cunoştinţă. Eu am predicat, iar el a făcut chemarea finală. Ce bine a mers în felul acesta!
În prima seară când a făcut chemarea, a spus: Este un bărbat aici care a înfăptuit adulter săptămâna trecută într-o cabană albastră lângă ocean. Ai face bine să ieşi afară dintre rânduri ca să fii iertat de Dumnezeu. După o scurtă pauză, un bărbat a venit direct spre noi. Apelul a continuat: Mai sunt patru cupluri de familie care se trişează unul pe celălalt, un cuplu are uşa roşie la intrare, altul albastră, altul verde, şi un cuplu are o balustradă nouă albă în jurul casei. Şi patru cupluri au venit în faţă. El a mai spus: Mai sunt 55 de persoane care au nevoie să se pocăiască. Şi 55 de persoane au venit în faţă. Asta a fost numai în prima seară.
În a doua seară el a spus că aici sunt oameni care au datorii neplătite şi nu vă daţi seama că datoriile sunt un păcat. În seara aceasta trebuie să vă pocăiţi ca să fiţi iertaţi, şi va trebui să le plătiţi. Am aflat atunci că peste două treimi din adunare aveau datorii. Au început să se pocăiască şi au aflat ce trebuie să facă ca să nu mai fie datori. Aşa că am avut „pocăinţă” pentru noaptea a treia.
În seara a patra am deschis baptisterul care era sub formă de bazin în biserică. Şi am rămas acolo în apă botezând oamenii până la miezul nopţii. După aceea am ieşit afară din apă şi am pus mâinile peste ei. A fost o revărsare de har şi ei au primit Duhul Sfânt. A fost o cruciadă minunată. Singura problemă a fost că am ajuns la sfârşitul săptămânii şi ne-am dat seama că n-am menţionat niciodată credinţa. Dar credinţa a fost prezentă în tot acel timp în care am încercat din greu să-i aducem pe oameni la pocăinţă, să-i botezăm în apă şi apoi să primească botezul cu Duhul Sfânt.
Cu şase săptămâni în urmă am predicat într-o biserică presbiteriană irlandeză din Belfast. Şi când am intrat înăuntru şi am văzut 1000 de feţe calviniste, am crezut că n-o să se întâmple nimic. Păreau tare împietriţi. Domnul a început mişcarea Duhului prin mai multe vindecări chiar în timpul adunării. După aceea au început să se întâmple multe lucruri. Păstorul mi-a dat telefon mai târziu şi mi-a spus că a botezat 35 de membri, inclusiv un membru din comitet. Surpriza a fost că aproape toţi au ieşit afară din apă şi vorbeau o limbă nouă, inclusiv soţia lui. El era în al nouălea cer. Un alt efect secundar a fost cu conducătorul local al francmasonilor care şi-a dat foc la şorţul religios. O, mie îmi place când se întâmplă asemenea lucruri. Vouă nu? Lucruri reale.
În concluzie, aceasta este menţiunea expresă a Noului Testament: s-au rugat şi şi-au pus mâinile peste ei ca să primească Duhul Sfânt. Iar timpul cel mai bun pentru a face aceasta a fost la începutul vieţii de creştin. De aici am aflat eu că acesta este timpul cel mai potrivit şi aşa am făcut la Dundee. Pentru că oamenii care de abia s-au întors la Christos sunt cu inima deschisă şi n-au frici sau inhibiţii. Cu cât trece mai mult timp fără a primi darul cu atâta este mai greu. Se nasc tot felul de frici şi inhibiţii.
Chiar acum, problema este că unii dintre voi sunteţi atât de îngrijoraţi de condiţia voastră spirituală. Ceea ce încerc eu să vă spun este că orice s-ar fi întâmplat cu voi, să nu furaţi noilor convertiţi aceste patru faze. Aceasta este grija mea, cu mult mai mare pentru noii bebeluşi decât pentru creştinii vechi. Vă rog împărtăşiţi-mi grija.
Am constatat că în orice loc predic aceste patru lucruri, oamenii vin şi întreabă: Eu ce să fac? Unde pot să … ? Ştii …! Da, unii dintre voi nu mergeţi pe toţi cilindrii. Datorită acestei învăţături unii dintre voi vă veţi pocăi de anumite lucruri, unii dintre voi o să vă botezaţi în apă, alţii o să cereţi conducătorilor voştri să-şi pună mâinile peste voi şi să se roage împreună cu voi până primiţi Duhul. Săptămâna trecută într-o adunare, Domnul mi-a spus că era un cuplu care trăia împreună şi nu erau căsătoriţi. Pentru ca Dumnezeu să îi binecuvânteze, ei au fost primii care au venit în faţă, au mărturisit, s-au pocăit s-au separat şi au făcut planurile necesare pentru a se căsători înaintea lui Dumnezeu. Îmi place când se întâmplă aşa, este ceva real. Acestea sunt fapte reale de pocăinţă.
De ce nu primesc anumiţi oameni umplerea cu Duhul Sfânt?
Acum să presupunem că v-aţi rugat cu punerea mâinilor pentru cineva să primească Duhul şi ei nu l-au primit. Ce faci acum? Ei bine, sunt anumite lucruri care pot fi cauzele pentru care n-au primit:
În primul rând – trebuie să verificăm dacă s-au pocăit cum trebuie.
În al doilea rând – s-ar putea ca încă să nu fi acţionat cu credinţă în Domnul. Şi aceasta trebuie să fie verificată.
În al treilea rând – poate că n-au fost botezaţi în apă în Numele Domnului Isus. Aşa că primul lucru pe care trebuie să îl faci când cineva nu a primit Duhul este să verifici paşii 1,2, şi 3.
Dar poate vei afla că totul este în ordine perfectă. Atunci trebuie să întrebi: Ştii la ce să te aştepţi? Unii oameni nu au observat niciodată pe cineva primind Duhul Sfânt şi nu ştiu la ce să se aştepte.
Primirea darurilor se face în mod activ, nicidecum pasiv sau plin de inhibiţii
O altă problemă este că unii oameni nu ştiu cum să primească un dar. Un dar trebui să fie primit, şi primirea nu este pasivă, ci este activă. N-o să ai niciodată darul vorbirii în limbi până când tu nu începi să vorbeşti. În ziua Rusaliilor ni se spune că toţi au fost plini de Duhul Sfânt şi ei au început să vorbească. Nu ni se spune că Duhul Sfânt a vorbit prin ei, ci că ei au început să vorbească.
Primirea oricărui dar se face în mod activ. N-o să vindeci pe nimeni până ce prin credinţă tu nu începi să te rogi ca să se vindece. Nu şti dacă ai un dar până ce nu îl foloseşti. Nu şti dacă ai un dar muzical până ce nu te aşezi jos în faţa unui pian şi începi să loveşti clapele. Atunci o să descoperi dacă nu-l ai sau dacă-l ai. Nu ştii ce dar ai până ce nu încerci, până ce nu îl foloseşti.
De exemplu, unii oameni au încercat să se bâlbâie în timpul rugăciunilor prelungite. Dar, bâlbâitul nu este darul vorbitului în limbi. Totuşi, de multe ori aceasta i-a ajutat să învingă inhibiţia şi frica de a auzi zgomote ciudate ieşind din gura lor. Şi apoi, înainte ca să îşi dea seama de ceea ce se întâmplă, se trezesc că vorbesc o limbă nouă cu gramatică şi sintaxă.
Nu ştii ce dar ai până ce nu-l foloseşti. Primeşti activ prin a face ceea ce ceri. Petru n-a ştiut că poate merge pe apă până ce nu a ieşit afară din barcă. Nu i-ar fi fost de folos să stea în barcă şi să spună: Mă rog pentru darul de a umbla pe apă şi nu ies afară din barcă până ce nu sunt sigur că am darul de a merge pe apă. Nu s-ar fi întâmplat nimic. Petru a trebuit să iasă afară din barcă şi să meargă pe apă. Aceasta este un fel de primire activă a unui dar. Însă, am observat că mulţi creştini, de mai mult timp, au tot felul de frici care-i blochează şi-i ţin pe loc.
Darurilor sunt de la Duhul Sfânt şi nu a încetat niciodată în istorie
Este bine cunoscut faptul că englezilor le este o frică de moarte să-şi manifeste deschis emoţiile. La unii le este frică de a-şi pierde controlul sau de ceea ce ar crede alţii despre ei. Există tot felul de spaime. Dar, cel mai mare obstacol în primirea Duhului Sfânt am aflat că provine dintr-o învăţătura falsă primită din două direcţii:
În unele adunări s-a transmis o alarmă falsă că darul vorbirii în limbi nu mai există azi şi cine-l primeşte totuşi poate fi de la Satana. Vai ce inhibiţii creează această învăţătură! Ascultaţi, învăţătura aceasta este aproape de păcatul de neiertat. Acesta nu este comis de oamenii din afara bisericii, ci de cei dinlăuntru. Potrivit Scripturii, păcatul de neiertat înseamnă să spui că lucrarea Duhului Sfânt este lucrul Satanei. Fiţi foarte atenţi înainte de a spune că o anumită lucrare este lucrarea Satanei. Dar, dacă cineva a primit o astfel de învăţătură, acum este stăpânit de o frică enormă. Domnul Isus a ştiut că o să avem frica aceasta. Ascultaţi ceea ce spune El: „Care dintre voi dacă cereţi tatălui vostru pâine o să vă dea o piatră? Care dintre voi dacă cereţi tatălui vostru un peşte va primi un scorpion? Cu cât mai mult nu va da Tatăl vostru din ceruri Duhul Sfânt celor care continuă să-l ceară?” Să nu vă fie frică vreodată că Tatăl vă va da ceva care nu este bun. Singurii oameni la care ar trebui să le fie frică de a primi o „vorbire în limbi” de la Satana sunt cei care s-au jucat cu ocultul şi nu s-au pocăit în întregime de aceste fapte.
Cealaltă frică, care din nou spun că există din cauza învăţăturilor false, constă în negarea totală a supranaturalului pentru zilele noastre. Ei spun că miracolele au trecut şi au aparţinut numai celor din Noul Testament, respectiv perioadei apostolice. Aiurea. Darurile Duhului Sfânt nu au încetat niciodată.
Eşti uimit să vezi câţi oameni au fost învăţaţi că lucrurile acestea au fost numai pentru primele zile ale bisericii şi nu mai sunt pentru noi astăzi. Atunci, oamenii zic: Ei bine dacă nu sunt pentru ziua de azi, de ce să le cer? În Scriptură, ni s-a poruncit să râvnim după darurile Duhului. De aceea, râvniţi după ele! Aceasta este singura forma de a pofti după ceva ce nu este al nostru şi care este permisă unui creştin, care ne este chiar poruncită. Să pofteşti, să doreşti darurile promise ale Duhului Sfânt pe care le au şi alţii. Să le vrei pentru tine, să continui să le vrei, să le vrei până ce le ai. Este o poruncă a Domnului!
Aţi auzit de Sfântul David din Wales? Când a fost ales episcop s-a dus la Ierusalim. A vrut să fie consacrat ca episcop la Ierusalim şi acolo în oraşul sfânt să primească o ungere specială. I-ar fi luat timp de nouă luni să meargă pe jos până acolo, dar când a ajuns la Gaul, la Leone în Franţa, ni se spune în jurnalul lui cum a fost botezat cu Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi. Călugării care l-au însoţit au scris de asemenea în jurnalul lor că părintele sfânt David a ajuns la Gaul şi acolo a fost botezat în Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi la fel ca în zilele apostolilor.
Îmi place să le spun celor din ţara Galilor că Sfântul David a fost carismatic. Ei cred că penticostalismul a început în anul 1904, dar episcopul David aparţine secolului al VI-lea. El a ştiut despre Duhul Sfânt aşa cum au ştiut mulţi alţii de a lungul vremurilor.
Pericolul inhibiţiilor culturale
Putem vorbi chiar de un temperament naţional. Aceasta este o problemă uriaşă. De pildă, englezilor le place să fie rezervaţi. Pe această direcţie, creştinătatea şi şcolile publice învaţă că nu trebuie să laşi pe nimeni să ştie ceea ce simţi. Dar, când a fost vorba de primirea Duhului, am văzut un lucru interesant. Bărbat după bărbat au învăţat să plângă din nou pentru prima dată de când au fost copii. Chiar Isus a fost un bărbat care a putut să plângă. Este un semn de bărbăţie dacă poţi să plângi şi totodată să şi râzi. Am observat, ocazie după ocazie, că Duhul Sfânt eliberează emoţiile sufocate de multă vreme. El ne eliberează emoţiile blocate de educaţia culturală. Nu este vorba de emoţionalism. Nouă ne este frică de asta. De ce să ne fie frică să ne arătăm emoţiile? Se face ca serviciul de închinare să fie mult mai interesant. Şi lui Dumnezeu îi place să-I arătăm ceea ce simţim, nu numai să-I spunem.
Pericolul inhibării tradiţionale
Mai există o mare inhibiţie dată de faptul că tradiţia evanghelistă nu a inclus darurile Duhului Sfânt. În perioada Reformei, oamenii l-au redescoperit pe Isus Christos, nu pe Duhul Sfânt. Concentrarea tuturora a fost pe Sola Scriptura şi sola fide – adică – Doar Scriptura şi doar credinţa. Aceasta este motivul este pentru care tradiţia a început chiar din perioada Reformei. Reformatorii ne-a lăsat cu o Trinitate ciudată. Cineva a spus că Trinitatea catolică este Tatăl, Fiul şi Fecioara Maria. Dar, Trinitatea protestantă este Tatăl, Fiul şi Sfânta Scriptură. Acesta este un adevăr tragic care a făcut ca mulţi creştini evanghelici să cunoască Scripturile mai bine decât îl cunosc pe Duhul Sfânt. Ce ai zice dacă cineva ar cunoaşte scrisorile tale mai bine decât te cunoaşte pe tine şi nici nu vrea să te cunoască mai mult? Dar, pe de altă parte, vine totuşi şi spune că te iubeşte! Ar trebui să îl cunoaşteţi pe Duhul Sfânt mai bine decât cunoaşteţi Scripturile, pentru că Persoana este mai importantă decât Cartea, şi Trinitatea noastră este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Este foarte grea dezvăţarea de practicile care nu sunt în Biblie
Acum este timpul concluziilor finale. Aş vrea să ne întoarcem la teologie, dar, am o uşoară teamă pentru că avem ceva foarte greu de făcut. Trebuie să uităm anumite învăţături greşite şi să ne dezvăţăm de anumite practici eronate. Mie îmi este mult mai uşor să învăţ ceva nou, cu toate că îmbătrânind tot mai mult, am 60 de ani, am observat că nu-mi mai este la fel de uşor să învăţ ca înainte. Dar, să mă dezvăţ este mai greu ca niciodată. Ştiţi ce vreau să spun cu asta? În special, mă refer la schimbarea felului de gândire. Am crescut cu toţii ascultând predici despre anumite învăţături, pe care le-am crezut că sunt adevărate, dar, după ce cercetăm cu atenţie Biblia, găsim că nu prea sunt biblice. Aşa că avem nevoie să le uităm. Pentru mine este foarte captivant să găsesc lucruri noi în Biblie pe care nu le-am văzut înainte. Este fascinant numai dacă nu vă este frică de lucruri noi.
Insuficienţa alarmantă a practicii creştine curente
Haideţi să vedem diferenţa dintre învăţătura biblică şi practica curentă analizând împreună rugăciunea păcătoşilor care este folosită de majoritatea evanghelizărilor. Vreau să vă citesc una dintre cele mai folosite, una foarte tipică: „Doamne Isuse, ştiu că sunt un păcătos, cred că ai murit pentru păcatele mele, mă întorc acum de la ele. Îmi deschid uşa inimii şi a vieţii mele, Te primesc pe Tine ca pe Domnul şi Mântuitorul al meu personal. Acum îţi mulţumesc pentru că mă mântuieşti! Amin!”. Aceasta este una dintre cele mai folosite rugăciuni în evanghelizările din anul acesta. Nu este prea rea, dar, din punct de vedere biblic, este teribil de insuficientă. Haideţi să trecem această rugăciune prin cei patru paşi. Ce pocăinţă găsim în această rugăciune? Ei bine, spune că persoana se întoarce de la păcate – dar de la care păcate se întoarce? Nu este menţionat! Pocăinţa trebuie să fie specifică. Vă aduceţi aminte de cele spuse la capitolul pocăinţa? Apoi, rugăciunea conţine credinţă – dar nu spune: “Eu cred în Isus”, ci spune că îl primeşte pe Isus. Aceasta am văzut că te duce într-o direcţie greşită. Nu menţionează absolut nimica despre botezul în apă. Nu menţionează nimica despre primirea Duhului Sfânt, şi dacă ascultaţi cu atenţie, nici Dumnezeu nu este menţionat. Şi te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu, nu lui Isus, te pocăieşti Celui pe care l-ai rănit, şi celui a cărui legi le-ai încălcat. Aşa că este insuficientă. Şi apoi după ce au primit numai un pas şi jumătate dintre cei patru paşi, îi spun persoanei, acum mulţumeşte-i că te-a mântuit. Ca şi cum acum ar fi mântuiţi. Îmi pare rău, o să sune critic, dar rugăciunea aceasta a fost folosită cu majoritatea oamenilor din lumea vestică care au luat decizia să îl urmeze pe Isus. Şi li s-au dat numai un pas şi jumătate dintre cei patru paşi necesari care în Noul Testament fac parte din naşterea din nou. Aceasta înseamnă că mulţi oameni sunt trimişi la biserici ca şi cum ar fi fost născuţi din nou când ei au fost născuţi din nou numai pe jumătate. Şi au nevoie de mult mai mult care să îi ajute. Dar, dacă li s-a spus: – “Eşti mântuit!” – este dificil să li se arate, de exemplu, că botezul în apă face parte din procesul de mântuire, sau că primirea Duhului face parte tot din acest proces.
Dar,problema teologică de bază, cu rădăcinile cele mai adânci, constă în ceea ce a ajuns să însemne pentru oamenii de azi mântuirea. Ce vrea această rugăciune să spună prin: “Mulţumesc că m-ai mântuit (salvat)”? Ce înseamnă a fi mântuit, a fi salvat? Când cineva m-a întrebat dacă trebuie să fie botezat ca să fie salvat? Am răspuns cu întrebarea: salvat de la ce? Pentru că înţelegerea scopului schimbă totul. În continuare, vom analiza câteva puncte de vedere greşite.
Suntem salvaţi acum de păcate ca să putem fi scăpaţi de iad la judecata viitoare
Una dintre părerile greşite ale oamenilor este că suntem „salvaţi” de la iad. Aceasta este una dintre cele mai comune păreri cu privire la ceea ce înseamnă a fi salvat (mântuit). Ea susţine că Evanghelia este ca o scară de scăpare pentru incendiu, ca o poliţă de asigurare pentru lumea viitoare. Oamenii aud predicatorii spunând: „Dacă ai muri în seara aceasta unde ai ajunge, în cer sau în iad?” Înţelegerea aceasta nu reiese din Noul Testament. Apostolii nu au predicat în felul acesta. Ei n-au fost mai îngrijoraţi de faptul că vei trăi mâine, ci dacă trăieşti azi în Împărăţia Luminii sau în împărăţia întunericului? Ei erau mai mult interesaţi în viaţă decât în moarte. Au predicat o evanghelie nu de a fi salvat de la iad, ci de a fi salvat, mântuit de păcate – la plural. Isus nu a venit să ne scape în primul rând de iad! Acesta este un cadou în plus. Numele lui este Isus (Isus = Salvator), pentru că El a venit să ne scape de păcatele noastre. De aceea numele lui este Isus. El nu ne salvează în primul rând de iad, El ne scapă acum de păcatele noastre. El este Mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii. Nu numai să plătească preţul pentru ele, dar să le ridice de la noi. Şi până când toate păcatele tale nu sunt luate, nu eşti salvat (mântuit) în întregime. Trebuie să fim recondiţionaţi pentru a trăi o viaţă sfântă. Suntem salvaţi pentru o viaţă de slujire sfântă. Cu alte cuvinte Dumnezeu participă în „afacerea” de reciclare a oamenilor. Ce înseamnă a recicla? Să salvezi. Înseamnă să iei ceva care urmează să fie aruncat la gunoi şi să îl transformi din nou în ceva folositor. Aceasta este mântuirea. Nu este numai un bilet spre rai sau o scăpare de la iad, ci este o recirculare, o recondiţionare la imaginea originală ca din nou să-L putem iubi şi sluji pe Dumnezeu. Aceasta este mântuirea. Dumnezeu ne „recondiţionează”. Cu alte cuvinte, mântuirea este un proces pe care a început în noi şi care nu este terminat. Aşa că nu pot să spun că sunt salvat. Pot spune că am început şi sunt mântuit în continuare, şi că Dumnezeu vrea să termine lucrarea pe care a început-o, şi într-o bună zi am să fiu mântuit în întregime.
Dumnezeu ne salvează pentru a trăi la starea noastră spirituală maximă, nu minimă
De exemplu, când mă veţi vedea în cer o să am doar 33 de ani, deoarece corpul meu va fi reînnoit. O să fie făcut la fel ca corpul glorios al Domnului Isus, care după cât înţeleg eu este în floarea vârstei. Isus nu este un pensionar bătrân şi şchiop. El are 33 de ani, aşa-i? Aceasta este vârsta Lui, iar eu o să fiu ca El. De abia aştept să am 33 de ani din nou … nu vă bucuraţi cu toţii? Unii da, unii nu! Vedeţi, sunt în procesul mântuirii, iar corpul meu nu a fost încă mântuit. Nu sunt mântuit în întregime nici pe dinăuntru, dar procesul continuă. Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu şi nu sunt ceea ce o să fiu. Dar, nu sunt ceea ce am fost şi sunt pe calea mântuirii. Nu sunt numai salvat de la ceva, ci sunt salvat pentru o destinaţie şi cu un scop anume. Nici Biblia, nici Isus nu spun că Dumnezeu este în stare să ne salveze numai la minim, ci ni se spune că este în stare să ne salveze la maxim. Majoritatea oamenilor cred că aceasta înseamnă de la cel mai josnic şanţ, dar înseamnă la maxim. El este în stare să termine ceea ce a început.
Mântuirea este un proces continuu pe „Calea” uceniciei
Sfinţirea vieţii trebuie menţinută ca scop final al mântuirii
Hai să mergem mai departe. Există pericolul de a fi interesaţi numai de a trece de la necreştin la creştin, de la nemântuit la mântuit. În acest caz, tot ce contează este trecerea dintr-o parte în alta, să ştii cum să treci linia. Nu mai există alt scop dincolo de linie. Pentru tipul acesta de evanghelie este important numai să îi treacă pe oameni peste linia periculoasă. Este o evanghelie care a pierdut scopul biblic final. Dacă ai trecut această linie nu mai ai nimic de făcut. Eşti deja creştin şi eşti mântuit. Aceasta a ajuns din păcate să fie gândirea actuală a multor evanghelici. Dar, în Noul Testament, mântuirea este o cale de reciclare, şi se numeşte „Calea”. Şi cei care merg pe această cale se numesc ucenici. Iar cuvântul acesta li se aplică dacă se află pe Cale. Nu îmi place cuvântul creştin pentru că implică că eşti de partea aceasta a liniei. Cuvântul ucenic spune că eşti pe „Cale”.
Jack Hayford are o biserică în America care se numeşte: „Biserica pe Cale”. Îmi place numele acesta. Nu biserica care are totul sau biserica care a ajuns deja, ci Biserica pe Cale. Scopul nostru în evanghelizări nu este să-i facem pe oameni să treacă linia, ci este ca să îi punem pe „Cale”. Desigur, durează ceva timp să faci un ucenic. Isus nu ne-a spus să mergem şi să obţinem decizii de la oameni. El a spus: să mergeţi şi faceţi ucenici, învăţându-i să asculte tot ce v-am poruncit Eu. Dacă scopul evanghelizărilor este să obţinem convertiţi, o să rămânem în zona periculoasă – fără Hristos, iar dacă scopul este să facem ucenici o să fim pe Cale.
Dacă pentru evanghelia pe care o susţinem, a deveni ca Hristos nu mai este scopul biblic final, atunci lucrul cel mai important este să primim justificarea. Greşeala aceasta reducţionistă provine din faptul că acum mântuirea înseamnă numai un bilet pentru cer sau o poliţă de asigurare de viaţă. Dar, pe Cale, justificarea este drumul spre sfinţire. În primul caz omul vine la Isus ca la Mântuitorul său, fără alte implicaţii ulterioare. Însă, pe Cale, vii la Isus ca la Domnul şi Mântuitorul tău. Şi nu poţi să-L accepţi ca Mântuitor fără ca să-L accepţi ca Domn şi să trăieşti în consecinţă. Începeţi să vedeţi diferenţa între felurile diferite în care predicăm Evanghelia? Dacă predici o Evanghelie care a neglijat finalul biblic al omului, tot ce trebuie să faci este să crezi, amestecată poate cu puţină pocăinţă. Dar, dacă predici Calea Evangheliei spui: pocăiţi-vă, credeţi, fiţi botezaţi şi primiţi Duhul. Botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt are puţin de a face cu a fi salvat de la iad. Are totul de a face cu a fi salvat de păcate. Înţelegeţi acum? Dacă scopul tău se reduce numai la a scăpa de iad, n-o să înţelegi nevoia botezului în apă şi în Duhul Sfânt. Dar, dacă scopul tău este de a fi salvat, mântuit de păcatele tale şi de a fi din nou folositor lui Dumnezeu, atunci vei fi într-adevăr mântuit şi ai nevoie de toate aceste lucruri.
Trebuie să dorim la maxim tot ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţire şi înfiere
Să mergem mai departe. Am urmărit în paralel două feluri de a fi creştin. În primul caz, persoana este interesată de un minimum necesar ca să scape de iad. În al doilea caz, eu am numit această persoană că este un creştin la maxim care vrea tot ceea ce-I dă Dumnezeu ca să trăiască drept. Ce fel de creştini vrem să producem? Creştini minimali, care au un bilet pentru cer, sau să producem creştini care vor să fie regeneraţi la condiţia lor originală şi pe care Dumnezeu poate să-i folosească din nou pentru că nu mai pier. Cu alte cuvinte, de ce vor oamenii să fie mântuiţi, de iad sau de păcatele lor?
Oricine n-ar vrea să fie salvat de iad ar fi un prost – presupunând că iadul există. Iar dacă aceasta este tot ceea ce oferim noi, nu văd cum ar putea cineva să refuze o astfel de ofertă. Dar am observat că aceasta este o ofertă diferită. Vrei să te desparţi de păcatele tale? Vrei să fi liber de toate obiceiurile rele? Vrei să trăieşti cum ar trebui din nou? Am descoperit că în adâncul inimii oamenii vor să trăiască vieţi mai bune.
Înainte de a apărea la televizor în Canada, regizorul mi-a spus în pripă: David poţi să vorbeşti 20 de minute despre orice vrei. Despre ce ai vrea să vorbeşti? A fost staţia principală de televiziune, un post naţional. I-am spus că aş vrea să vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu. El s-a întristat şi mi-a spus că acesta este o emisiune comercială care trebuie să menţină curiozitatea oamenilor. I-am răspuns că mie îmi pasă să le vorbesc oamenilor în cele 20 de minute despre Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât să fiu preocupat dacă le place sau nu. Aş vrea ca şi staţia BBC să-şi modifice interesul şi să acţioneze la fel. Aşa că am vorbit 20 de minute despre Împărăţia lui Dumnezeu.
În studio erau mai multe telefoane la care ascultătorii să poată suna. La primul telefon care a sunat s-a auzit o voce de femeie care a spus: “Am văzut programul vostru. Eu sunt o „agăţătoare”. Poate nu ştiţi ceea ce înseamnă aceasta în Canada; înseamnă prostituată. Li se mai spune şi „solicitante”. Dar ea a spus că este o „agăţătoare”. Am vizionat programul vostru de pe strada Yonge din Toronto unde este districtul „roşu”. Şi am o întrebare! Eu i-am spus să întrebe. Încă eram la televizor şi spectacolul era în direct. Ea a întrebat: Cum pot să intru în Împărăţia aceasta? Am întrebat-o: De ce vrea să intre? Ea a spus că a sosit timpul să îşi îndrepte viaţa. Am spus în gândul meu: Aleluia! În sfârşit predicăm aceeaşi Evanghelie pe care a predicat-o Isus. Tot aşa s-a întâmplat în vremea când predica Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu şi prostituatele au venit la El şi au vrut să intre.
Oamenii pot trăi viaţa aşa cum o cere Dumnezeu
Cum poţi să îţi dai seama dacă predicatorii predică evanghelia bună? Observă cine încearcă să intre în ea. Este un test destul de bun, nu? Dar sunt veşti bune. Creştinismul nu spune oamenilor că trebuie să trăieşti bine şi drept, ci spune poţi să trăieşti bine şi drept. Nu trebuie, dar poţi să o faci. Pentru că totul este oferit. Singura diferenţă între creştinism şi alte religii este că toate religiile celelalte spun că trebuie mai întâi să fii sfinţit şi apoi vei fi justificat. Repară-ţi viaţa întâi, trăieşte o viaţă sfântă, şi apoi, la sfârşit Dumnezeu o să te accepte. În Creştinism este invers. Aceasta este vestea bună a Evangheliei lui Isus. Numai în Creştinism – mai întâi Dumnezeu te justifică, iar apoi El te şi sfinţeşte. Te acceptă ca un fiu sau ca o fiică înfiată şi apoi îţi îndreaptă viaţa. El nu spune: O să te adopt când o să trăieşti cum trebuie. El spune: Te adopt acum. Te înfiez ca să poţi deveni ce sunt Eu. Acesta este scopul înfierii de la care nu există nici un rabat. El ne justifică pentru ca să ne sfinţească. Este un punct foarte important. Ne iartă ca să putem trăi cum trebuie. El a spus femeii care a fost prinsă în curvie că n-o condamnă nici El, dar să nu mai păcătuiască. Eu te-am iertat ca să poţi să trăieşti cum trebuie. Să nu te mai întorci înapoi. O femeia ca aceasta, dacă va trăi bine, devine din nou folositoare lui Dumnezeu. Va putea să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât o fac cei care se consideră merituoşi.
Calea mântuirii înseamnă mai întâi sfinţire şi apoi fericire
Ce evanghelie o să predicăm? O poliţă de asigurare pentru moarte sau o viaţă nouă care ne duce direct în cer. Calea biblică este sfinţenia care duce la fericire. Majoritatea oamenilor vor să fie invers, vor fericire aici şi sfinţenie în viaţa de apoi. Dumnezeu ne spune că vrea să ne dea sfinţenie aici şi fericire în viaţa de apoi. Sfinţenia este prioritatea lui Dumnezeu. Vedeţi, cei care spun că a fi salvat înseamnă liber de iad, n-o să ştie rolul botezului în apă şi nici în Duhul Sfânt. Ei o să-ţi spună că tot ce trebuie să faci este să crezi şi apoi primeşti biletul de intrare în cer. Asta-i tot! Dar mântuirea este un proces. Începe cu justificarea, când Dumnezeu te acceptă şi te iartă, apoi continuă cu sanctificarea, prin care El te sfinţeşte. Lucrurile nu se opresc nici aici, ci continuă cu glorificarea prin care Dumnezeu îţi dă un trup nou şi te pune într-un cer şi într-un pământ nou, în Împărăţia Sa eternă. El recondiţionează totul la condiţia originală. De abia aştept! Ce viitor minunat! Acesta este procesul mântuirii care nu este încă gata. Salvarea începe cu aceşti patru paşi şi se continuă cu sanctificarea vieţii. Cine nu vrea sfinţirea lucrată de Dumnezeu, preferă o evanghelie vândută ca o poliţă de asigurare şi nu pune la temelia vieţi sale de aceste patru lucruri pe care le-au pus primii creştini. Şi cuvântul salvare este mult mai apropriat de cuvântul mântuire decât de cuvântul „siguranţă” (scăpat de iad). Dumnezeu vrea să ne refacă, mai mult decât să ne facă să ne simţim în siguranţă. Să ne refacă după imaginea Fiului său. O să dureze ani şi ani de zile, dar Dumnezeu niciodată nu lasă un lucru făcut numai pe jumătate. Atâta timp cât continuăm să credem, El continuă să ne refacă, în fiecare zi, până când într-o bună zi şi tu şi eu vom fi exact ca Isus. Dar vedeţi, suntem refăcuţi. Refacerea a început. Nu o poliţă de asigurare pentru viaţa de apoi, ci recondiţionaţi.
Nu suntem mântuiţi odată pentru totdeauna
Trebuie să răspundem tot acum la o întrebare şocantă: Odată mântuit, înseamnă mântuit pentru totdeauna? Problema este că oamenii vor să se simtă în siguranţă cât mai repede. Sunt înclinat să cred că John Bunyan a avut dreptate. La capătul călătoriei, unul dintre prietenii pelerinului a căzut. John Bunyan a scris: Atunci am înţeles că există o cale spre iad chiar de la porţile raiului. Trebuie să luăm foarte în serios fiecare avertizare de către toţi scriitorii Noului Testament că este posibil să cădem. În Evrei 6, este un pasaj bine cunoscut. Ceea ce spune nu are nimic de a face cu posibilitatea de a ne pierde mântuirea. Este abordată problema: dacă îţi pierzi mântuirea mai poţi să o iei înapoi? Şi răspunsul scriitorului este că – NU! Isus a spus că dacă sarea îşi pierde gustul, cum mai poate să fie sărată din nou? Aţi ştiut că au fost două milioane şi jumătate de oameni care au ieşit afară din Egipt şi numai doi dintre ei au intrat în Canaan? Două milioane şi jumătate au plecat – numai doi au ajuns! Acest incident este folosit de trei scriitori diferiţi din Noul Testament ca o avertizare pentru creştini. Poţi să începi călătoria, dar aceasta nu îţi garantează sosirea. Dar continuă să te încrezi, pentru că El este în stare să păstreze ceea ce i-ai încredinţat. Este foarte interesant că de fiecare dată când Scriptura spune că Dumnezeu este în stare să ne păstreze, în acelaşi context, există un verset care ne spune şi nouă că trebuie să ne păstrăm. De exemplu, în epistola lui Iuda, la sfârşit, ni se spune că El este în stare să ne păzească de orice cădere. Dar cu două versete mai înainte ni se spune să ne ţinem pe noi înşine în dragostea lui Dumnezeu.
Mântuirea trebuie dusă până la capăt
Sunt două aspecte la această păstrare pe Cale: Continuă să te încrezi în El şi El te va păstra, te va păzi de cădere. Mântuirea este un proces. Şi îndrăznesc să o spun: toţi suntem în pericol de cădere până când ajungem în ţara gloriei. Dar suntem mântuiţi zilnic şi avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi, ca să continuăm să mergem înainte, să ne încredem şi să ne ţinem ochii ţintă la Isus. De aceea, când ai condus un convertit nou prin aceste patru etape, doar ai început călătoria. Nu a ajuns la destinaţie, dar a plecat de la platforma care trebuie. Va trebui să fie pus într-o familie. Fiecare bebeluş are nevoie de o familie fericită în care poate să crească şi să fie învăţaţi. Pentru că bebeluşi sunt gălăgioşi, sunt murdari, au nevoie de multă atenţie, şi au foarte des nevoie de lapte, nu de carne. În unele biserici oamenii sunt atât de în vârstă încât nu vor să aibă copii spirituali. Bebeluşii spirituali au nevoie de foarte multă atenţie. Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să faceţi parte dintr-o biserică care vrea să aibă bebeluşi şi care ştie cum să îi crească. Biserica adevărată învaţă noii creştini cum să continue să se încreadă şi să asculte tot ce ne-a învăţat Isus, până când, în final, vom putea cu toţii să fim maturi în Isus Christos. Acest studiu tratează numai despre începutul vieţii creştine. Trebuie să ne aţintim ochii spre sfârşit!
Nu te opri pe Cale, continuă până vei primi tot ce a promis Dumnezeu
În final, un cuvânt pentru cei care nu aveţi toate cele patru lucruri necesare unui început normal pe calea creştină. Sfatul meu este să nu vă lăsaţi să fiţi dezamăgiţi, descurajaţi. Nu spuneţi: nu cred că sunt Creştin. Diavolului i-ar plăcea să spuneţi şi să credeţi aşa ceva. Ascultaţi-mă! Voi sunteţi ucenici, sunteţi pe Cale. Tot ce vreau să vă spun este să nu vă odihniţi unde sunteţi, continuaţi să alergaţi după lucrurile pe care nu le aveţi până ce le veţi primi. Trebuie să credeţi că le puteţi avea pe toate. Nu fiţi dintre creştinii care vor să trăiască la minim. Nu spuneţi niciodată: „Ei bine, îmi este îndeajuns cât am!”, ci spuneţi: „Vreau mai mult!” Dumnezeu are mereu mai mult. Cine nu crede că în El are totul, atunci nu va avea niciodată. Trebuie să-L credem în toate lucrurile şi să trăim pe măsura acestei credinţe.
Tipul cel mai rău de creştin este acela care crede că a ajuns deja!
Dar cei care ştiu că sunt pe Cale, vor mereu mai mult. Mergeţi şi faceţi bebeluşi spirituali. Naşteţi-i bine, fiţi o moaşă bună iar apoi aveţi grijă de ei în familia lui Dumnezeu până ce ajung să fie maturi. În toţi trebuie recondiţionată imaginea originală a lui Dumnezeu care a fost în ei şi să ajungă la înălţimea staturii spirituale a lui Isus Christos.
Înainte de a încheia, să ne rugăm împreună. Tată te rugăm acum ca Tu să iei toată învăţătura aceasta şi să o cerni cu Duhul Tău cel Sfânt. Dacă am spus ceva care nu este de la Tine te rog mult să o ştergi din memoriile noastre înainte ca să poată să ne rătăcească sau să ne tulbure. Dar, dacă ceea ce am spus este adevărat, atunci Doamne confirmă Tu prin Cuvântul Tău şi prin Duhul Tău cel Sfânt ca să putem pune în practică şi să-ţi dăm Ţie toată slavă şi toată lauda. Tu eşti Tatăl, iar noi suntem copiii Tăi, suntem familia Ta prin Domnul nostru Isus Christos. Amin.
Dacă doriţi să studiaţi mai detaliat subiectul „Naşterii Normale al unui Creştin”, există în limba engleză cartea autorului cu acelaşi titlu care se poate cumpăra de la magazine creştine din SUA. Alte informaţii despre autor, materiale scrise, audio sau video puteţi obţine consultând pagina de web: http://www.davidpawson.com
… … …