Convingerile mele
Ciupe Lucian
26 noiembrie 2010
Observații preliminare
În orice confruntare de poziții există o tendință umană firească de reinterpretare și transmitere deformată a poziției celuilalt prin modificarea subtilă și tendențioasă a termenilor folosiți, care să-l asocieze pe celălalt cu o poziție extremă. Tendința provine dintr-o gândire alb-negru, fără culori și nuanțe, gândire pe care o găsesc nebiblică, imatură și contraproductivă în contextul temei în discuție (ea este biblică și necesară în raport cu alte realități). De dragul acurateței, voi insista în prezentarea convingerilor mele pe chestiunile de detaliu, de terminologie, de nuanțe.
În demisia mea am invocat o diferență de convingeri personale în raport cu „convingerile baptiste tradiționale”. Prin aceasta mă refer la forma neoficială a convingerilor din bisericile baptiste din România. Mai explicit, poziția mea NU este în conflict cu Mărturisirea de credință baptistă, nici cu Statutul de funcționare al Cultului Baptist, pentru simplul motiv că acestea nu prezintă nici o poziție explicită în raport cu tema disputei de față. Am să mă explic în continuare, evidențiind anumite aspecte din Mărturisirea de credință, Statutul de funcționare al Cultului Baptist sau practica baptistă asociate cu frământările actuale care au determinat apariția acestui document.
De asemenea, voi explica și modul în care înțeleg eu procesul formării neoficiale a convingerilor în bisericile baptiste din România.
Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist din România NU tratează în mod explicit doctrina persoanei și lucrării Duhului Sfânt, prin urmare nu exprimă nici o poziție baptistă cu privire la darurile spirituale. Convingerile baptiste „oficiale” privind persoana și lucrarea Duhului Sfânt pot fi deduse din următoarele afirmații ale Mărturisirii de credință prezente în diverse capitole ale acesteia:
Noi credem și mărturisim că Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. (…) Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspirația Duhului Sfânt e singura regulă și normă de credincioșie și purtare în viața aceasta. (Despre Cuvântul lui Dumnezeu)
În Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cu desăvârșire una și nedespărțiți în ființa lor. (Despre Dumnezeu)
Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască și să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea nașterii din nou prin Cuvântul Său și prin Duhul Sfânt. (Despre Nașterea din nou)
Conducerea directă a Bisericii o are Cristos prin Duhul Sfânt. (Despre Biserică)
Spre deosebire de vechiul așezământ, mozaic, când se ținea ziua a șaptea, creștinii, ca membrii ai așezământului nou, trebuie să țină ziua întâi a săptămânii (Duminica) care a fost sfințită de Dumnezeu prin învierea din morți a Fiului Său și prin trimiterea Duhului Sfânt. (Despre Ziua Domnului)
Noi credem și mărturisim că sfințirea este lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viața păcătosului mântuit. Ea începe la nașterea din nou și prin ea suntem făcuți potriviți voiei Lui. (…) Despărțirea de lume și punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt, care ne dă puterea de a ne împotrivi ispitelor și a trăi voia Lui. (…) Sfințirea este o lucrare la care Dumnezeu își are partea Lui iar omul a lui. Dumnezeu prin Duhul Sfânt influențează voința noastră și ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul voia și puterea lui Dumnezeu. (Despre sfințenie)
Noi credem și mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Isus Cristos în urma pocăinței personale și a credinței, este păstrat în această stare de har prin puterea lui Dumnezeu până în clipa de necredincioșie (când de bună voie părăsește această păstrare). În acest scop, Dumnezeu a dăruit credincioșilor Duhul Sfânt să-i mângâie, lumineze, călăuzească și să-i desăvârșească. Această conlucrare între Duhul Sfânt și om se vede în toate laturile vieții. În rămânerea în har, se împletește voința divină cu voința omului, cu lupta lui care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele și încercările păcatului. (Despre păstrarea sfinților în har)
La acestea se adaugă referințele la persoana și lucrarea Duhului Sfânt din Statutul de organizare și funcționare a Cultului Creștin Baptist din România:
Baptiștii cred că Dumnezeu există etern în trei Persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, fiecare Persoană fiind pe deplin Dumnezeu, cu toate că există un singur Dumnezeu. (Preambul, III)
Baptiștii cred că Duhul Sfânt este cea de a treia Persoană dumnezeiască, că Duhul Sfânt iluminează și convinge omul de păcat și neprihănire, că Duhul Sfânt înfăptuiește nașterea din nou (regenerarea) prin Cuvântul Scripturii și transformarea (sfințirea) continuă, după chipul Fiului lui Dumnezeu, a celui ce se încrede în Hristos. (Preambul, III)
În crezul și practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, prin afundare în apă, și este precedat de convertirea celui ce se botează. (Preambul, IV)
Baptiștii au ca învățătură specifică siguranța mântuirii. Aceasta înseamnă că cel născut din nou are viață veșnică din momentul întoarcerii la Dumnezeu. Cei ce sunt cu adevărat născuți din nou, prin puterea lui Dumnezeu, vor persevera în har până la sfârșitul vieții. Din pricina cercetării și lucrării Duhului lui Dumnezeu, cel mântuit nu poate stărui în păcat și neascultare. Numai cei ce perseverează până la sfârșit au fost cu adevărat născuți din nou. (Preambul, IV)
Cina Domnului exprimă atât unirea credinciosului cu Isus Hristos, cât și unitatea bisericii, ca trup al lui Hristos, prin Duhul Sfânt. (Preambul, V)
… baptiștii celebrează sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale mântuirii: Nașterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Moartea și Învierea Domnului Isus Hristos, Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt. (Preambul, V)
Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu prin inspirația Duhului Sfânt are menirea profetică de a descoperi voia lui Dumnezeu în cugetele oamenilor și de a-i conduce la pocăință față de Dumnezeu și credință în Isus Hristos. (Art. 19.4)
Conducerea bisericii locale presupune îmbinarea creativă, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a responsabilităților și atribuțiilor adunării generale, comitetului și păstorului bisericii sau consiliului prezbiterilor, după caz. (Art. 28.3)
Probabil că, dintre acestea, cea mai complexă și completă afirmație legată de lucrarea Duhului Sfânt este cea din Preambul, III. Aceasta cuprinde lucrarea de iluminare și convingere anterioară convertirii, lucrarea de regenerare asociată cu convertirea și lucrarea de transformare (sfințire) a credinciosului ulterioară convertirii.
Evaluând doctrina baptistă despre Duhul Sfânt dedusă din documentele baptiste oficiale în lumina mărturiei Sfintei Scripturi fac următoarele observații:
Mă identific total cu doctrina baptistă privind persoana și lucrarea Duhului prezentă în Mărturisirea de credință. În ce privește prezența acestei doctrine în Statut, singura excepție o face afirmația din Preambul, IV privind păstrarea sfinților în har, afirmație aflată în contradicție cu Mărturisirea de credință – aici, în lumina pe care o am din Scriptură, poziția mea coincide cu poziția Mărturisirii de credință (am indicat această inconsecvență deoarece doctrina implică și lucrarea Duhului).
Remarc un gol evident în Mărturisirea de credință cel puțin în ce privește rolul Duhului Sfânt în viața creștină îndeosebi în viața de rugăciune, în zidirea adunării și în călăuzirea personală sau comunitară. Consider că datoria supremă a conducătorilor bisericilor baptiste din România în acest ceas al istoriei noastre este să se smerească, să se sfințească în mod real și profund și să se reconcilieze unii cu alții în vederea relansării procesului de creștere spre unitatea credinței în bisericile baptiste. Altfel, afirmații precum chemarea la „delimitare de persoanele și mișcările religioase care s-au lepădat de credința baptistă” nu reprezintă decât afirmații de putere provenite dintr-o anumită zonă specifică a „credinței baptiste”. Realitatea este că, deși există o credință baptistă majoritară, nu există o credință baptistă unitară, cum se sugerează. Mă întreb dacă se va face ceva în viitorul apropiat pentru asumarea modului actual în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în bisericile baptiste – evident, în smerenie și acceptare reciprocă și sub autoritatea Sfintelor Scripturi.
Conform principiului reformatorilor și Mărturisirii de credință, cred în autoritatea Scripturii ca „singură regulă și normă de credincioșie și purtare în viața aceasta”. În lumina acestui principiu, susțin un alt principiu al reformatorilor, și anume Ecclesia semper reformanda est („Biserica trebuie să fie în permanentă reformare”). Punctul de convergență al celor două principii este autoritatea și, mai mult, necesitatea reformării permanente a tradiției și experienței, atât personale cât și comunitare, în lumina cercetării umile și serioase a Scripturilor. Acționând pe baza acestui principiu fundamental am început încă din vremea studenției (1995-1999) și îndeosebi în perioada slujirii pastorale (2000-2010) să îmi evaluez experiența cu Dumnezeu și moștenirea baptistă primită, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pe care am căutat să îl înțeleg în toate formele: prin studiu personal, prin predarea profesorilor mei, prin predicarea slujitorilor Cuvântului și prin discuții particulare sau în grupuri mici. Nu m-am ferit de nici un tip de provocare în această direcție și am căutat să mă apropii cu o minte lipsită de prejudecăți, cu multă precauție și cu Scriptura deschisă și de alte tradiții și curente de interpretare sau practicare a Cuvântului.
În urma acestui mod de abordare a lucrurilor am ajuns la câteva concluzii:
Întâi, vidul de învățătură clară în poziția oficială a Bisericii Baptiste a fost rezolvat fie prin importarea unei teologii baptiste fără suficientă evaluare biblică onestă, fie prin dezvoltarea unei teologii reactive, modelate în focul competiției și luptelor cu excesele și falsurile apărute de-a lungul deceniilor în bisericile penticostale din România. Astfel, odată cu trecerea timpului, Biserica Baptistă din România a devenit în mod preponderent cesaționistă. (Cesaționismul este teoria conform căreia darurile miraculoase ale Duhului Sfânt – profeția, darul minunilor, darul vindecării și darul limbilor – au încetat odată cu era apostolică sau cu finalizarea canonului Noului Testament.)
Modelarea convingerilor prin reacție la inexactități teologice și excese practice, oricât de naturală ar fi, nu este validă din punctul de vedere al principiului autorității Scripturii. Acest mod de a face teologie subordonează Scriptura experienței. Îi respect pe înaintații mei în credință pentru modul în care au transmis Evanghelia până la generațiile actuale – fără jertfa lor nu l-am fi cunoscut probabil pe adevăratul Dumnezeu. Cu toate acestea, principiul autorității Cuvântului mă obligă să observ că, de prea multe ori, în lupta cu idei teologice eronate (ex., vorbirea în limbi ca semn al mântuirii), cu falsificarea darurilor Duhului, cu excesele practice și haosul eclezial, unii dintre ei au ajuns să accepte, să definească și să transmită o învățătură reactivă care a limitat și a respins în mod nejustificat o parte din mărturia Scripturii. Această doctrină diminuată privind lucrarea Duhului a generat o experiență personală și comunitară „sărăcită” care a statornicit în timp în bisericile baptiste o doctrină neoficială (în sensul Mărturisirii de credință) privind persoana și lucrarea Duhului, doctrină care a ajuns să fie oficializată prin tradiție și experiență. Întrebarea pe care mi-o ridică frământările actuale este dacă excluderea doctrinar-practică a unei părți din darurile Duhului și insistența excesivă pe controlul uman, ambele trăsături definitorii ale mediului baptist este justificată din punct de vedere biblic.
În al doilea rând, ca slujitor al Dumnezeului viu și adevărat care S-a revelat prin Cuvânt am datoria de a reevalua cu atenție moștenirea tradiției înaintaților în lumina Cuvântului și de a remodela experiența bisericii actuale în lumina învățăturii biblice. În continuare prezint în mod succint și neargumentat convingerile mele actuale în lumina anilor trăiți din perspectiva acestui mod de gândire.
Convingerile mele scripturale
Această prezentare a convingerilor mele neavând un caracter apologetic, ci expozitiv, argumentația convingerilor mele va fi minimă.
1. Concepția despre lume și viață.
Sunt nevoit să încep cu concepția despre lume și viață, datorită implicațiilor adânci pe care aceasta le are în viața fiecărui om, indiferent dacă omul a ales-o și o susține în mod conștient sau nu.
Cred cu toată convingerea în validitatea și actualitatea concepției despre lume și viață din perspectiva căreia au trăit Domnul Isus Cristos, protagoniștii acreditați divin ai istoriei sacre și autorii umani ai Scripturii (în pofida erei rațional-științifice care a remodelat masiv gândirea omenirii la nivel global). Evident, nu mă refer aici la formele culturale în care aceasta se manifestă uneori, ci la miezul ei care privește înțelegerea Realității în termenii revelației lui Dumnezeu.
În înțelegerea pe care o am din Scriptură, concepția biblică despre lume și viață este concepția Realității tri-etajate. Cuvântul afirmă că realitatea întreagă este formată dintr-o lume a lui Dumnezeu, o lume a oamenilor și o zonă intermediară. Prin lumea lui Dumnezeu înțeleg acel „spațiu” ascuns ochilor fizici, inaccesibil pământenilor și îngerilor căzuși, Curtea Regală, Cerul, Locuința Celui Preaînalt (exemplu: Isaia 57:15, 66:1; cartea Apocalipsa). Prin lumea oamenilor mă refer la modul general atât la Universul fizic și la Pământ cu tot ce cuprinde el, cât și la societatea oamenilor cu structurile ei, la istorie și desfășurarea ei în timp și spațiu. Prin zona intermediară înțeleg ceea ce în cartea Efeseni este definit drept „locurile cerești”. Acesta este un spațiu spiritual real situat între lumea lui Dumnezeu și lumea oamenilor. Aici a așezat Dumnezeu la dispoziția noastră binecuvântările duhovnicești (Ef. 1:3); aici „locuiește” duhul nostru din punct de vedere spiritual în timpul vieții pământești (Ef. 2:6); aici locuiesc totodată duhurile rele, „stăpânirile, autoritățile și puterile spirituale ale acestui veac” (Ef. 3:10, 6:12) care controlează, manipulează sau influențează lumea oamenilor spre împlinirea planurilor stăpânului lor, a Satanei. În această zonă se petrec adevăratele conflicte spirituale, pentru acest conflict suntem chemați să ne înarmăm și aici suntem chemați să ne purtăm adevăratele lupte spirituale cu armele spirituale (Ef. 6:10-16). Această zonă este străbătută de mesageri ai lui Dumnezeu, îngerii (Daniel 9:20-23). Aici există ierarhii spirituale cu impact asupra luptei spirituale (Daniel 10:12-13). Aici se creează sau se anulează legături spirituale care au impact asupra vieți lor oamenilor, familiilor, comunităților, națiunilor. Omul este prin structura lui parte materială și parte imaterială, prin spirit el este capabil să se deschidă, să comunice, să se conecteze la activitatea acestei zone a lumii spirituale nevăzute. Aceasta îl înnobilează și îl vulnerabilizează.
Din perspectivă biblică, întreaga această realitate este sub domnia lui Dumnezeu, are legi spirituale care guvernează lumea spirituală la fel cum există legi fizice care guvernează legile fizice.
Comunicarea dintre lumea lui Dumnezeu și lumea oamenilor este reglementată de voia suverană a lui Dumnezeu (situată în cea mai mare măsură dincolo de capacitatea înțelegerii noastre) și de Scripturi (care sunt întruparea incompletă dar suficientă pentru umblarea cu Dumnezeu pe pământ a voii suverane a lui Dumnezeu).
Aceasta este concepția despre lume și viață pe care o consider biblică și, din câte observ, ea este diferită de concepția „creștină” despre lume și viață așa cum a fost ea modelată în contextul erei rațional-științifice actuale. Nu am timp acum să punctez diferențele, dar consider că această concepție „creștină” adaptată cultural (cu forme și nuanțe extrem de diverse) se apropie mai degrabă de deism, decât de concepția scripturală despre Dumnezeu și implicarea Lui în lume.
De ce a fost important să îmi definesc concepția despre lume și viață? Pentru că tot ce urmează reprezintă implicații naturale ale acestei înțelegeri a Realității.
Iată câteva dintre ele:
În ce privește caracterul Său și modul Său de implicare în lumea oamenilor, Dumnezeul Scripturilor este neschimbat, rămânând Același și astăzi ca în timpul istoriei sacre – singurele limitări sau modificări pe care le accept sunt doar limitările pe care El însuți și le asumă și le declară prin Cuvânt în raportarea Lui la oameni. Legile care guvernează raporturile dintre lumea spirituală și lumea oamenilor sunt neschimbate și astăzi, iar Scriptura este suficientă pentru a ni le face cunoscute.
Excepția clară și esențială față de timpurile biblice provine din faptul că Dumnezeu a hotărât ca revelația de Sine să se încheie și să se concretizeze în Scriptură, din care nu se poate scoate și la care nu avem voie să adăugăm nimic. Scriptura a devenit astfel norma obiectivă de reglare și evaluare a umblării cu Dumnezeu în toate privințele, atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar. Prin Scriptură putem aborda și evalua în mod corect toate celelalte forme ale descoperirii de Sine a lui Dumnezeu: creația, conștiința, istoria și, modul suprem de revelare a lui Dumnezeu, Isus Cristos. Prin hotărâre divină, Scripturile sunt norma doctrinei și practicii vieții creștine.
Deoarece Scriptura e întruparea în formă scrisă a voii lui Dumnezeu pentru om, orice mod prezent de implicare a lui Dumnezeu între oameni nu va anula și nu va contrazice Scriptura. În același timp, tot ce este biblic și a fost valabil în trecut este valabil și astăzi, dacă nu există o hotărâre specifică de limitare descoperită explicit în Cuvânt.
În lumina acestei concepții despre lume și viață și în absența vreunei limitări explicite prin Cuvânt, miracolele nu sunt doar posibile, ci chiar foarte probabile, chiar și în zilele noastre – dacă compasiunea lui Dumnezeu rămâne neschimbată, dacă rolul și scopul lor rămâne cel biblic, dacă promisiunile lui Dumnezeu rămân valabile și dacă este împlinită condiția credinței, toate potrivit voii suverane a lui Dumnezeu care decide dacă, când și cum să genereze un miracol.
2. Persoana și lucrarea Duhului Sfânt.
Așa cum menționam mai sus, mă identific cu Mărturisirea de credință baptistă sub autoritatea Scripturii în tot ce susține explicit cu privire la persoana și lucrarea Duhului Sfânt și cu Scriptura în completarea Mărturisirii de credință baptistă în tot ce aceasta din urmă nu afirmă explicit. În lumina Scripturii și complementar Mărturisirii de credință, aș puncta următoarele convingeri personale privind lucrarea Duhului și, îndeosebi, darurile spirituale. (O precizare tehnică necesară: în limba greacă, darurile spirituale sunt numite charismata, de unde termenul românesc carismatic. În poziția mea mă identific cu convingerea privind actualitatea tuturor darurilor Duhului Sfânt – charismata – descrise în Scriptură, dar nu mă identific cu întreaga teologie și cu toate practicile clădite pe această doctrină de mișcarea carismatică contemporană).
Cuvântul lui Dumnezeu este cadrul obiectiv al relației credinciosului cu Dumnezeu, iar Duhul Sfânt asigură legătura subiectivă dintre credincios și Dumnezeu. Realitatea și prezența Duhului Sfânt nu sunt subiective – ele sunt sigure, obiective. Subiectivă este comunicarea dintre credincios și Duhul, modul în care este percepută prezența și activitatea, vocea și călăuzirea Duhului – experiența spirituală personală.
Duhul nu vorbește niciodată împotriva Cuvântului. Cuvântul este instrumentul de testare a duhurilor și a experienței personale. Experiența spirituală trebuie evaluată înainte de toate în raport cu învățătura limpede și explicită a Scripturii. Următorul test al experienței este modul în care aceasta îmi influențează atitudinea față de Dumnezeu, Cristos, Cuvânt, păcat, sine, frați și lucrurile din lume (A. W. Tozer, Cum să testăm duhurile).
Darurile Duhului Sfânt pentru Biserică descrise cel mai amplu în 1 Corinteni 12-14 și manifestate în primele biserici creștine (vezi îndeosebi Faptele Apostolilor, dar nu numai) sunt și astăzi actuale. Nu am găsit nici un argument biblic valid pe baza căruia să poată fi susținută teza încetării darurilor miraculoase dintre darurile Duhului Sfânt imediat după perioada apostolilor (la încheierea scrierii cărților Noului Testament).
Principala lucrare a Duhului lui Dumnezeu după convertire este transformarea credinciosului în asemănarea lui Cristos sau roada Duhului (Gal. 5:22-23). Spre deosebire de roada Duhului, care se referă la caracter și care este obligatorie pentru toți credincioșii, darurile Duhului se referă la slujire și sunt împărțite în mod diferit și suveran de Duhul lui Dumnezeu în funcție de scopurile Sale (1 Cor. 12:4-11). Nu există nici un dar spiritual care să fie normativ pentru toți credincioșii, prin urmare credincioșii nu trebuie să se compare sau să se evalueze după darurile lor spirituale. Ei se completează reciproc întru slava Domnului, în vederea creșterii și zidirii trupului lui Cristos și pentru împlinirea misiunii lor în lume. Dintre aceste daruri, singurul dar care are drept scop zidirea personală este darul vorbirii în limbi, celelalte sunt date cu scopul slujirii și edificării bisericii (darul vorbirii în limbi poate servi aceluiași scop doar însoțit de traducere).
Darul profetic are drept scop „zidirea, încurajarea și mângâierea” (1 Cor. 14:3), și poate include „descoperirea gândurilor secrete ale inimii” cuiva în subordonare față de acest scop (v. 25). Aceasta se poate face atât prin predicarea profetică a Cuvântului lui Dumnezeu, cât și prin vorbirea profetică prin intermediul căreia Dumnezeu descoperă sau transmite copiilor săi informații specifice cu privire la persoane, evenimente, pentru realizarea voii Sale suverane. Profeția este darul cel mai des menționat în epistolele lui Pavel. Cartea Faptele Apostolilor ilustrează existența și exercitarea darului profetic. În acest sens, profeția nu aduce revelație suplimentară în raport cu Scriptura, nu contrazice Scriptura și trebuie evaluată întotdeauna prin Scriptură. Rolul acestor cuvinte profetice este să demonstreze apropierea lui Dumnezeu și implicarea activă a lui Dumnezeu în viața credincioșilor în vederea „zidirii, încurajării și mângâierii”. Toate normele scripturale privind exercitarea darului profetic și evaluarea profețiilor trebuie luate în considerare în definirea normelor de organizare a serviciilor de închinare în biserica locală.
Darul credinței, darurile de vindecare și înfăptuirea de minuni le înțeleg ca fiind toate manifestări ale darului supranatural al credinței în stare să discearnă și să aplice voia lui Dumnezeu pentru situații grele sau „imposibile”. Credința care se hrănește doar cu miracole nu este veritabilă; nu acesta este rolul miracolelor. Rolul biblic al miracolelor este să demonstreze compasiunea lui Dumnezeu, să-L proslăvească pe Dumnezeu în Cristos, să creeze o platformă pentru proclamarea Evangheliei. Câtă vreme omul sau comunitatea îndeplinește condițiile biblice, Scriptura ne încurajează prin promisiunile ei să așteptăm, să dorim și chiar să solicităm miracole, dar niciodată credinciosul nu-I poate pretinde lui Dumnezeu miracolul și nici nu are la îndemână instrumente de constrângere. Dumnezeu rămâne suveran și, întotdeauna va putea răspunde în mod liber și fără constrângere, potrivit cu solicitarea sau împotriva ei, fără să dea socoteală omului. Scopul suprem al lui Dumnezeu în viața credinciosului rămâne transformarea interioară, nu bunăstarea exterioară; dar Dumnezeu nu neglijează, ci are planuri și promisiuni de restaurare și pentru celelalte dimensiuni ale ființei umane (mintea, emoțiile, voința, trupul). Evanghelia lui Isus conținea atât proclamarea mesajului Împărăției, cât și demonstrarea puterii Împărăției prin eliberarea spirituală, restaurarea emoțională și vindecarea fizică. Cu toate acestea, Scriptura nu conține promisiunile restaurării depline a ființei umane aici pe pământ la toate nivelurile în mod absolut și ireversibil. Modul întreg al lui Isus de a proclama Împărăția și impactul ei asupra omului în totalitatea ființei lui nu este identic cu Evanghelia prosperității din zilele noastre.
Întrucât Duhul lui Dumnezeu împarte și astăzi Bisericii toate darurile spirituale, orice biserică locală care dorește să fie în supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să dorească și să accepte manifestarea tuturor darurilor prezente în Scriptură în termenii pe care îi stabilește Dumnezeu prin Scriptură. În privința manifestării darurilor spirituale, Scriptura conține îndemnuri, recomandări, și avertismente care trebuie bine cercetate și pe baza cărora trebuie dezvoltate proceduri sănătoase de organizare și reglementare a vieții adunării.
În sens strict biblic, „botezul cu Duhul Sfânt” se referă la două realități care, ambele, țin de trecutul spiritual al credinciosului. În primul rând, promisiunea „botezului cu Duh Sfânt și cu foc” făcută prin gura lui Ioan Botezătorul despre Isus a fost împlinită pentru Biserică într-un sens unic și irepetabil în Ziua Cincizecimii (Lc. 3:16; Fpt. 1:5; 2:4). În al doilea rând, „botezul într-un singur Duh” se referă la experiența trecerii din moartea la viață și a altoirii credinciosului în Cristos ca mlădiță în Viță, ca mădular în trupul lui Cristos (1 Cor. 12:13). Cu toate acestea, experiența „umplerii cu Duhul Sfânt” este o experiență multiplă în viața credinciosului și a adunării și are drept scop manifestarea prezenței lui Dumnezeu în viața lui sau a adunării și împuternicirea în vederea împlinirii misiunii în lume. Totodată, starea de a fi „plin de Duh” trebuie să constituie ținta permanentă a pasiunii, rugăciunii și trăirii credinciosului (Ef. 5:18) care depinde de prezența, puterea și îndrumarea Duhului în toate căile sale.
Acesta este punctul în care am ajuns în călătoria mea în înțelegerea acestor lucruri din perspectiva Sfintelor Scripturi. Cu umilință caut mai departe lumina de sus!
„În lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să trăim la fel!” (Filipeni 3:16). Nu uitați: ele ce ne unesc sunt mult mai multe și mai importante decât cele ce ne despart.
„Domnul este bun și drept; de aceea le dă învățătură celor păcătoși pe cale. El îi îndrumă pe cei smeriți în ceea ce este drept și îi învață pe cei smeriți calea Lui” (Psalmul 25:8-9).
Soli Deo Gloria
Lucian Ciupe