Convingerile mele

Ciupe Lucian

26 noiembrie 2010

Observaţii preliminare

În orice confruntare de poziţii există o tendinţă umană firească de reinterpretare şi transmitere deformată a poziţiei celuilalt prin modificarea subtilă şi tendenţioasă a termenilor folosiţi, care să-l asocieze pe celălalt cu o poziţie extremă. Tendinţa provine dintr-o gândire alb-negru, fără culori şi nuanţe, gândire pe care o găsesc nebiblică, imatură şi contraproductivă în contextul temei în discuţie (ea este biblică şi necesară în raport cu alte realităţi). De dragul acurateţei, voi insista în prezentarea convingerilor mele pe chestiunile de detaliu, de terminologie, de nuanţe.

În demisia mea am invocat o diferenţă de convingeri personale în raport cu „convingerile baptiste tradiţionale”. Prin aceasta mă refer la forma neoficială a convingerilor din bisericile baptiste din România. Mai explicit, poziţia mea NU este în conflict cu Mărturisirea de credinţă baptistă, nici cu Statutul de funcţionare al Cultului Baptist, pentru simplul motiv că acestea nu prezintă nici o poziţie explicită în raport cu tema disputei de faţă. Am să mă explic în continuare, evidenţiind anumite aspecte din Mărturisirea de credinţă, Statutul de funcţionare al Cultului Baptist sau practica baptistă asociate cu frământările actuale care au determinat apariţia acestui document.

De asemenea, voi explica şi modul în care înţeleg eu procesul formării neoficiale a convingerilor în bisericile baptiste din România.

Mărturisirea de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România NU tratează în mod explicit doctrina persoanei şi lucrării Duhului Sfânt, prin urmare nu exprimă nici o poziţie baptistă cu privire la darurile spirituale. Convingerile baptiste „oficiale” privind persoana şi lucrarea Duhului Sfânt pot fi deduse din următoarele afirmaţii ale Mărturisirii de credinţă prezente în diverse capitole ale acesteia:

Noi credem şi mărturisim că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. (…) Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt e singura regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta. (Despre Cuvântul lui Dumnezeu)

În Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire una şi nedespărţiţi în fiinţa lor. (Despre Dumnezeu)

Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt. (Despre Naşterea din nou)

Conducerea directă a Bisericii o are Cristos prin Duhul Sfânt. (Despre Biserică)

Spre deosebire de vechiul aşezământ, mozaic, când se ţinea ziua a şaptea, creştinii, ca membrii ai aşezământului nou, trebuie să ţină ziua întâi a săptămânii (Duminica) care a fost sfinţită de Dumnezeu prin învierea din morţi a Fiului Său şi prin trimiterea Duhului Sfânt. (Despre Ziua Domnului)

Noi credem şi mărturisim că sfinţirea este lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viaţa păcătosului mântuit. Ea începe la naşterea din nou şi prin ea suntem făcuţi potriviţi voii Lui. (…) Despărţirea de lume şi punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, care ne dă puterea de a ne împotrivi ispitelor şi a trăi voia Lui. (…) Sfinţirea este o lucrare la care Dumnezeu îşi are partea Lui iar omul a lui. Dumnezeu prin Duhul Sfânt influenţează voinţa noastră şi ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul voia şi puterea lui Dumnezeu. (Despre sfinţenie)

Noi credem şi mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Isus Cristos în urma pocăinţei personale şi a credinţei, este păstrat în această stare de har prin puterea lui Dumnezeu până în clipa de necredincioşie (când de bună voie părăseşte această păstrare). În acest scop, Dumnezeu a dăruit credincioşilor Duhul Sfânt să-i mângâie, lumineze, călăuzească şi să-i desăvârşească. Această conlucrare între Duhul Sfânt şi om se vede în toate laturile vieţii. În rămânerea în har, se împleteşte voinţa divină cu voinţa omului, cu lupta lui care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele şi încercările păcatului. (Despre păstrarea sfinţilor în har)

La acestea se adaugă referinţele la persoana şi lucrarea Duhului Sfânt din Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist din România:

Baptiştii cred că Dumnezeu există etern în trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, fiecare Persoană fiind pe deplin Dumnezeu, cu toate că există un singur Dumnezeu. (Preambul, III)

Baptiştii cred că Duhul Sfânt este cea de a treia Persoană dumnezeiască, că Duhul Sfânt iluminează şi convinge omul de păcat şi neprihănire, că Duhul Sfânt înfăptuieşte naşterea din nou (regenerarea) prin Cuvântul Scripturii şi transformarea (sfinţirea) continuă, după chipul Fiului lui Dumnezeu, a celui ce se încrede în Hristos. (Preambul, III)

În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, prin afundare în apă, şi este precedat de convertirea celui ce se botează. (Preambul, IV)

Baptiştii au ca învăţătură specifică siguranţa mântuirii. Aceasta înseamnă că cel născut din nou are viaţă veşnică din momentul întoarcerii la Dumnezeu. Cei ce sunt cu adevărat născuţi din nou, prin puterea lui Dumnezeu, vor persevera în har până la sfârşitul vieţii. Din pricina cercetării şi lucrării Duhului lui Dumnezeu, cel mântuit nu poate stărui în păcat şi neascultare. Numai cei ce perseverează până la sfârşit au fost cu adevărat născuţi din nou. (Preambul, IV)

Cina Domnului exprimă atât unirea credinciosului cu Isus Hristos, cât şi unitatea bisericii, ca trup al lui Hristos, prin Duhul Sfânt. (Preambul, V)

… baptiştii celebrează sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale mântuirii: Naşterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos, Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt. (Preambul, V)

Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu prin inspiraţia Duhului Sfânt are menirea profetică de a descoperi voia lui Dumnezeu în cugetele oamenilor şi de a-i conduce la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Isus Hristos. (Art. 19.4)

Conducerea bisericii locale presupune îmbinarea creativă, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a responsabilităţilor şi atribuţiilor adunării generale, comitetului şi păstorului bisericii sau consiliului prezbiterilor, după caz. (Art. 28.3)

Probabil că, dintre acestea, cea mai complexă şi completă afirmaţie legată de lucrarea Duhului Sfânt este cea din Preambul, III. Aceasta cuprinde lucrarea de iluminare şi convingere anterioară convertirii, lucrarea de regenerare asociată cu convertirea şi lucrarea de transformare (sfinţire) a credinciosului ulterioară convertirii.

Evaluând doctrina baptistă despre Duhul Sfânt dedusă din documentele baptiste oficiale în lumina mărturiei Sfintei Scripturi fac următoarele observaţii:

Mă identific total cu doctrina baptistă privind persoana şi lucrarea Duhului prezentă în Mărturisirea de credinţă. În ce priveşte prezenţa acestei doctrine în Statut, singura excepţie o face afirmaţia din Preambul, IV privind păstrarea sfinţilor în har, afirmaţie aflată în contradicţie cu Mărturisirea de credinţă – aici, în lumina pe care o am din Scriptură, poziţia mea coincide cu poziţia Mărturisirii de credinţă (am indicat această inconsecvenţă deoarece doctrina implică şi lucrarea Duhului).

Remarc un gol evident în Mărturisirea de credinţă cel puţin în ce priveşte rolul Duhului Sfânt în viaţa creştină îndeosebi în viaţa de rugăciune, în zidirea adunării şi în călăuzirea personală sau comunitară. Consider că datoria supremă a conducătorilor bisericilor baptiste din România în acest ceas al istoriei noastre este să se smerească, să se sfinţească în mod real şi profund şi să se reconcilieze unii cu alţii în vederea relansării procesului de creştere spre unitatea credinţei în bisericile baptiste. Altfel, afirmaţii precum chemarea la „delimitare de persoanele şi mişcările religioase care s-au lepădat de credinţa baptistă” nu reprezintă decât afirmaţii de putere provenite dintr-o anumită zonă specifică a „credinţei baptiste”. Realitatea este că, deşi există o credinţă baptistă majoritară, nu există o credinţă baptistă unitară, cum se sugerează. Mă întreb dacă se va face ceva în viitorul apropiat pentru asumarea modului actual în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în bisericile baptiste – evident, în smerenie şi acceptare reciprocă şi sub autoritatea Sfintelor Scripturi.

Conform principiului reformatorilor şi Mărturisirii de credinţă, cred în autoritatea Scripturii ca „singură regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta”. În lumina acestui principiu, susţin un alt principiu al reformatorilor, şi anume Ecclesia semper reformanda est („Biserica trebuie să fie în permanentă reformare”). Punctul de convergenţă al celor două principii este autoritatea şi, mai mult, necesitatea reformării permanente a tradiţiei şi experienţei, atât personale cât şi comunitare, în lumina cercetării umile şi serioase a Scripturilor. Acţionând pe baza acestui principiu fundamental am început încă din vremea studenţiei (1995-1999) şi îndeosebi în perioada slujirii pastorale (2000-2010) să îmi evaluez experienţa cu Dumnezeu şi moştenirea baptistă primită, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pe care am căutat să îl înţeleg în toate formele: prin studiu personal, prin predarea profesorilor mei, prin predicarea slujitorilor Cuvântului şi prin discuţii particulare sau în grupuri mici. Nu m-am ferit de nici un tip de provocare în această direcţie şi am căutat să mă apropii cu o minte lipsită de prejudecăţi, cu multă precauţie şi cu Scriptura deschisă şi de alte tradiţii şi curente de interpretare sau practicare a Cuvântului.

În urma acestui mod de abordare a lucrurilor am ajuns la câteva concluzii:

Întâi, vidul de învăţătură clară în poziţia oficială a Bisericii Baptiste a fost rezolvat fie prin importarea unei teologii baptiste fără suficientă evaluare biblică onestă, fie prin dezvoltarea unei teologii reactive, modelate în focul competiţiei şi luptelor cu excesele şi falsurile apărute de-a lungul deceniilor în bisericile penticostale din România. Astfel, odată cu trecerea timpului, Biserica Baptistă din România a devenit în mod preponderent cesaţionistă. (Cesaţionismul este teoria conform căreia darurile miraculoase ale Duhului Sfânt – profeţia, darul minunilor, darul vindecării şi darul limbilor – au încetat odată cu era apostolică sau cu finalizarea canonului Noului Testament.)

Modelarea convingerilor prin reacţie la inexactităţi teologice şi excese practice, oricât de naturală ar fi, nu este validă din punctul de vedere al principiului autorităţii Scripturii. Acest mod de a face teologie subordonează Scriptura experienţei. Îi respect pe înaintaţii mei în credinţă pentru modul în care au transmis Evanghelia până la generaţiile actuale – fără jertfa lor nu l-am fi cunoscut probabil pe adevăratul Dumnezeu. Cu toate acestea, principiul autorităţii Cuvântului mă obligă să observ că, de prea multe ori, în lupta cu idei teologice eronate (ex., vorbirea în limbi ca semn al mântuirii), cu falsificarea darurilor Duhului, cu excesele practice şi haosul eclezial, unii dintre ei au ajuns să accepte, să definească şi să transmită o învăţătură reactivă care a limitat şi a respins în mod nejustificat o parte din mărturia Scripturii. Această doctrină diminuată privind lucrarea Duhului a generat o experienţă personală şi comunitară „sărăcită” care a statornicit în timp în bisericile baptiste o doctrină neoficială (în sensul Mărturisirii de credinţă) privind persoana şi lucrarea Duhului, doctrină care a ajuns să fie oficializată prin tradiţie şi experienţă. Întrebarea pe care mi-o ridică frământările actuale este dacă excluderea doctrinar-practică a unei părţi din darurile Duhului şi insistenţa excesivă pe controlul uman, ambele trăsături definitorii ale mediului baptist este justificată din punct de vedere biblic.

În al doilea rând, ca slujitor al Dumnezeului viu şi adevărat care S-a revelat prin Cuvânt am datoria de a reevalua cu atenţie moştenirea tradiţiei înaintaţilor în lumina Cuvântului şi de a remodela experienţa bisericii actuale în lumina învăţăturii biblice. În continuare prezint în mod succint şi neargumentat convingerile mele actuale în lumina anilor trăiţi din perspectiva acestui mod de gândire.

Convingerile mele scripturale

Această prezentare a convingerilor mele neavând un caracter apologetic, ci expozitiv, argumentaţia convingerilor mele va fi minimă.

1. Concepţia despre lume şi viaţă.

Sunt nevoit să încep cu concepţia despre lume şi viaţă, datorită implicaţiilor adânci pe care aceasta le are în viaţa fiecărui om, indiferent dacă omul a ales-o şi o susţine în mod conştient sau nu.

Cred cu toată convingerea în validitatea şi actualitatea concepţiei despre lume şi viaţă din perspectiva căreia au trăit Domnul Isus Cristos, protagoniştii acreditaţi divin ai istoriei sacre şi autorii umani ai Scripturii (în pofida erei raţional-ştiinţifice care a remodelat masiv gândirea omenirii la nivel global). Evident, nu mă refer aici la formele culturale în care aceasta se manifestă uneori, ci la miezul ei care priveşte înţelegerea Realităţii în termenii revelaţiei lui Dumnezeu.

În înţelegerea pe care o am din Scriptură, concepţia biblică despre lume şi viaţă este concepţia Realităţii tri-etajate. Cuvântul afirmă că realitatea întreagă este formată dintr-o lume a lui Dumnezeu, o lume a oamenilor şi o zonă intermediară. Prin lumea lui Dumnezeu înţeleg acel „spaţiu” ascuns ochilor fizici, inaccesibil pământenilor şi îngerilor căzuşi, Curtea Regală, Cerul, Locuinţa Celui Preaînalt (exemplu: Isaia 57:15, 66:1; cartea Apocalipsa). Prin lumea oamenilor mă refer la modul general atât la Universul fizic şi la Pământ cu tot ce cuprinde el, cât şi la societatea oamenilor cu structurile ei, la istorie şi desfăşurarea ei în timp şi spaţiu. Prin zona intermediară înţeleg ceea ce în cartea Efeseni este definit drept „locurile cereşti”. Acesta este un spaţiu spiritual real situat între lumea lui Dumnezeu şi lumea oamenilor. Aici a aşezat Dumnezeu la dispoziţia noastră binecuvântările duhovniceşti (Ef. 1:3); aici „locuieşte” duhul nostru din punct de vedere spiritual în timpul vieţii pământeşti (Ef. 2:6); aici locuiesc totodată duhurile rele, „stăpânirile, autorităţile şi puterile spirituale ale acestui veac” (Ef. 3:10, 6:12) care controlează, manipulează sau influenţează lumea oamenilor spre împlinirea planurilor stăpânului lor, a Satanei. În această zonă se petrec adevăratele conflicte spirituale, pentru acest conflict suntem chemaţi să ne înarmăm şi aici suntem chemaţi să ne purtăm adevăratele lupte spirituale cu armele spirituale (Ef. 6:10-16). Această zonă este străbătută de mesageri ai lui Dumnezeu, îngerii (Daniel 9:20-23). Aici există ierarhii spirituale cu impact asupra luptei spirituale (Daniel 10:12-13). Aici se creează sau se anulează legături spirituale care au impact asupra vieţi lor oamenilor, familiilor, comunităţilor, naţiunilor. Omul este prin structura lui parte materială şi parte imaterială, prin spirit el este capabil să se deschidă, să comunice, să se conecteze la activitatea acestei zone a lumii spirituale nevăzute. Aceasta îl înnobilează şi îl vulnerabilizează.

Din perspectivă biblică, întreaga această realitate este sub domnia lui Dumnezeu, are legi spirituale care guvernează lumea spirituală la fel cum există legi fizice care guvernează legile fizice.

Comunicarea dintre lumea lui Dumnezeu şi lumea oamenilor este reglementată de voia suverană a lui Dumnezeu (situată în cea mai mare măsură dincolo de capacitatea înţelegerii noastre) şi de Scripturi (care sunt întruparea incompletă dar suficientă pentru umblarea cu Dumnezeu pe pământ a voii suverane a lui Dumnezeu).

Aceasta este concepţia despre lume şi viaţă pe care o consider biblică şi, din câte observ, ea este diferită de concepţia „creştină” despre lume şi viaţă aşa cum a fost ea modelată în contextul erei raţional-ştiinţifice actuale. Nu am timp acum să punctez diferenţele, dar consider că această concepţie „creştină” adaptată cultural (cu forme şi nuanţe extrem de diverse) se apropie mai degrabă de deism, decât de concepţia scripturală despre Dumnezeu şi implicarea Lui în lume.

De ce a fost important să îmi definesc concepţia despre lume şi viaţă? Pentru că tot ce urmează reprezintă implicaţii naturale ale acestei înţelegeri a Realităţii.

Iată câteva dintre ele:

În ce priveşte caracterul Său şi modul Său de implicare în lumea oamenilor, Dumnezeul Scripturilor este neschimbat, rămânând Acelaşi şi astăzi ca în timpul istoriei sacre – singurele limitări sau modificări pe care le accept sunt doar limitările pe care El însuţi şi le asumă şi le declară prin Cuvânt în raportarea Lui la oameni. Legile care guvernează raporturile dintre lumea spirituală şi lumea oamenilor sunt neschimbate şi astăzi, iar Scriptura este suficientă pentru a ni le face cunoscute.

Excepţia clară şi esenţială faţă de timpurile biblice provine din faptul că Dumnezeu a hotărât ca revelaţia de Sine să se încheie şi să se concretizeze în Scriptură, din care nu se poate scoate şi la care nu avem voie să adăugăm nimic. Scriptura a devenit astfel norma obiectivă de reglare şi evaluare a umblării cu Dumnezeu în toate privinţele, atât la nivel personal, cât şi la nivel comunitar. Prin Scriptură putem aborda şi evalua în mod corect toate celelalte forme ale descoperirii de Sine a lui Dumnezeu: creaţia, conştiinţa, istoria şi, modul suprem de revelare a lui Dumnezeu, Isus Cristos. Prin hotărâre divină, Scripturile sunt norma doctrinei şi practicii vieţii creştine.

Deoarece Scriptura e întruparea în formă scrisă a voii lui Dumnezeu pentru om, orice mod prezent de implicare a lui Dumnezeu între oameni nu va anula şi nu va contrazice Scriptura. În acelaşi timp, tot ce este biblic şi a fost valabil în trecut este valabil şi astăzi, dacă nu există o hotărâre specifică de limitare descoperită explicit în Cuvânt.

În lumina acestei concepţii despre lume şi viaţă şi în absenţa vreunei limitări explicite prin Cuvânt, miracolele nu sunt doar posibile, ci chiar foarte probabile, chiar şi în zilele noastre – dacă compasiunea lui Dumnezeu rămâne neschimbată, dacă rolul şi scopul lor rămâne cel biblic, dacă promisiunile lui Dumnezeu rămân valabile şi dacă este împlinită condiţia credinţei, toate potrivit voii suverane a lui Dumnezeu care decide dacă, când şi cum să genereze un miracol.

2. Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt

Aşa cum menţionam mai sus, mă identific cu Mărturisirea de credinţă baptistă sub autoritatea Scripturii în tot ce susţine explicit cu privire la persoana şi lucrarea Duhului Sfânt şi cu Scriptura în completarea Mărturisirii de credinţă baptistă în tot ce aceasta din urmă nu afirmă explicit. În lumina Scripturii şi complementar Mărturisirii de credinţă, aş puncta următoarele convingeri personale privind lucrarea Duhului şi, îndeosebi, darurile spirituale. (O precizare tehnică necesară: în limba greacă, darurile spirituale sunt numite charismata, de unde termenul românesc carismatic. În poziţia mea mă identific cu convingerea privind actualitatea tuturor darurilor Duhului Sfânt – charismata – descrise în Scriptură, dar nu mă identific cu întreaga teologie şi cu toate practicile clădite pe această doctrină de mişcarea carismatică contemporană).

Cuvântul lui Dumnezeu este cadrul obiectiv al relaţiei credinciosului cu Dumnezeu, iar Duhul Sfânt asigură legătura subiectivă dintre credincios şi Dumnezeu. Realitatea şi prezenţa Duhului Sfânt nu sunt subiective – ele sunt sigure, obiective. Subiectivă este comunicarea dintre credincios şi Duhul, modul în care este percepută prezenţa şi activitatea, vocea şi călăuzirea Duhului – experienţa spirituală personală.

Duhul nu vorbeşte niciodată împotriva Cuvântului. Cuvântul este instrumentul de testare a duhurilor şi a experienţei personale. Experienţa spirituală trebuie evaluată înainte de toate în raport cu învăţătura limpede şi explicită a Scripturii. Următorul test al experienţei este modul în care aceasta îmi influenţează atitudinea faţă de Dumnezeu, Cristos, Cuvânt, păcat, sine, fraţi şi lucrurile din lume (A. W. Tozer, Cum să testăm duhurile).

Darurile Duhului Sfânt pentru Biserică descrise cel mai amplu în 1 Corinteni 12-14 şi manifestate în primele biserici creştine (vezi îndeosebi Faptele Apostolilor, dar nu numai) sunt şi astăzi actuale. Nu am găsit nici un argument biblic valid pe baza căruia să poată fi susţinută teza încetării darurilor miraculoase dintre darurile Duhului Sfânt imediat după perioada apostolilor (la încheierea scrierii cărţilor Noului Testament).

Principala lucrare a Duhului lui Dumnezeu după convertire este transformarea credinciosului în asemănarea lui Cristos sau roada Duhului (Gal. 5:22-23). Spre deosebire de roada Duhului, care se referă la caracter şi care este obligatorie pentru toţi credincioşii, darurile Duhului se referă la slujire şi sunt împărţite în mod diferit şi suveran de Duhul lui Dumnezeu în funcţie de scopurile Sale (1 Cor. 12:4-11). Nu există nici un dar spiritual care să fie normativ pentru toţi credincioşii, prin urmare credincioşii nu trebuie să se compare sau să se evalueze după darurile lor spirituale. Ei se completează reciproc întru slava Domnului, în vederea creşterii şi zidirii trupului lui Cristos şi pentru împlinirea misiunii lor în lume. Dintre aceste daruri, singurul dar care are drept scop zidirea personală este darul vorbirii în limbi, celelalte sunt date cu scopul slujirii şi edificării bisericii (darul vorbirii în limbi poate servi aceluiaşi scop doar însoţit de traducere).

Darul profetic are drept scop „zidirea, încurajarea şi mângâierea” (1 Cor. 14:3), şi poate include „descoperirea gândurilor secrete ale inimii” cuiva în subordonare faţă de acest scop (v. 25). Aceasta se poate face atât prin predicarea profetică a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi prin vorbirea profetică prin intermediul căreia Dumnezeu descoperă sau transmite copiilor săi informaţii specifice cu privire la persoane, evenimente, pentru realizarea voii Sale suverane. Profeţia este darul cel mai des menţionat în epistolele lui Pavel. Cartea Faptele Apostolilor ilustrează existenţa şi exercitarea darului profetic. În acest sens, profeţia nu aduce revelaţie suplimentară în raport cu Scriptura, nu contrazice Scriptura şi trebuie evaluată întotdeauna prin Scriptură. Rolul acestor cuvinte profetice este să demonstreze apropierea lui Dumnezeu şi implicarea activă a lui Dumnezeu în viaţa credincioşilor în vederea „zidirii, încurajării şi mângâierii”. Toate normele scripturale privind exercitarea darului profetic şi evaluarea profeţiilor trebuie luate în considerare în definirea normelor de organizare a serviciilor de închinare în biserica locală.

Darul credinţei, darurile de vindecare şi înfăptuirea de minuni le înţeleg ca fiind toate manifestări ale darului supranatural al credinţei în stare să discearnă şi să aplice voia lui Dumnezeu pentru situaţii grele sau „imposibile”. Credinţa care se hrăneşte doar cu miracole nu este veritabilă; nu acesta este rolul miracolelor. Rolul biblic al miracolelor este să demonstreze compasiunea lui Dumnezeu, să-L proslăvească pe Dumnezeu în Cristos, să creeze o platformă pentru proclamarea Evangheliei. Câtă vreme omul sau comunitatea îndeplineşte condiţiile biblice, Scriptura ne încurajează prin promisiunile ei să aşteptăm, să dorim şi chiar să solicităm miracole, dar niciodată credinciosul nu-I poate pretinde lui Dumnezeu miracolul şi nici nu are la îndemână instrumente de constrângere. Dumnezeu rămâne suveran şi, întotdeauna va putea răspunde în mod liber şi fără constrângere, potrivit cu solicitarea sau împotriva ei, fără să dea socoteală omului. Scopul suprem al lui Dumnezeu în viaţa credinciosului rămâne transformarea interioară, nu bunăstarea exterioară; dar Dumnezeu nu neglijează, ci are planuri şi promisiuni de restaurare şi pentru celelalte dimensiuni ale fiinţei umane (mintea, emoţiile, voinţa, trupul). Evanghelia lui Isus conţinea atât proclamarea mesajului Împărăţiei, cât şi demonstrarea puterii Împărăţiei prin eliberarea spirituală, restaurarea emoţională şi vindecarea fizică. Cu toate acestea, Scriptura nu conţine promisiunile restaurării depline a fiinţei umane aici pe pământ la toate nivelurile în mod absolut şi ireversibil. Modul întreg al lui Isus de a proclama Împărăţia şi impactul ei asupra omului în totalitatea fiinţei lui nu este identic cu Evanghelia prosperităţii din zilele noastre.

Întrucât Duhul lui Dumnezeu împarte şi astăzi Bisericii toate darurile spirituale, orice biserică locală care doreşte să fie în supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să dorească şi să accepte manifestarea tuturor darurilor prezente în Scriptură în termenii pe care îi stabileşte Dumnezeu prin Scriptură. În privinţa manifestării darurilor spirituale, Scriptura conţine îndemnuri, recomandări, şi avertismente care trebuie bine cercetate şi pe baza cărora trebuie dezvoltate proceduri sănătoase de organizare şi reglementare a vieţii adunării.

În sens strict biblic, „botezul cu Duhul Sfânt” se referă la două realităţi care, ambele, ţin de trecutul spiritual al credinciosului. În primul rând, promisiunea „botezului cu Duh Sfânt şi cu foc” făcută prin gura lui Ioan Botezătorul despre Isus a fost împlinită pentru Biserică într-un sens unic şi irepetabil în Ziua Cincizecimii (Luca 3:16; Fapte 1:5; 2:4). În al doilea rând, „botezul într-un singur Duh” se referă la experienţa trecerii din moartea la viaţă şi a altoirii credinciosului în Cristos ca mlădiţă în Viţă, ca mădular în trupul lui Cristos (1 Cor. 12:13). Cu toate acestea, experienţa „umplerii cu Duhul Sfânt” este o experienţă multiplă în viaţa credinciosului şi a adunării şi are drept scop manifestarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui sau a adunării şi împuternicirea în vederea împlinirii misiunii în lume. Totodată, starea de a fi „plin de Duh” trebuie să constituie ţinta permanentă a pasiunii, rugăciunii şi trăirii credinciosului (Ef. 5:18) care depinde de prezenţa, puterea şi îndrumarea Duhului în toate căile sale.

Acesta este punctul în care am ajuns în călătoria mea în înţelegerea acestor lucruri din perspectiva Sfintelor Scripturi. Cu umilinţă caut mai departe lumina de sus!

„În lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să trăim la fel!” (Filipeni 3:16). Nu uitaţi: ele ce ne unesc sunt mult mai multe şi mai importante decât cele ce ne despart.

„Domnul este bun şi drept; de aceea le dă învăţătură celor păcătoşi pe cale. El îi îndrumă pe cei smeriţi în ceea ce este drept şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Lui” (Psalmul 25:8-9).

Soli Deo Gloria

Lucian Ciupe