2008-01-16 mitz

Michael YOUSSEF – A trai in puterea laudei

 

PUTERE PRIN LAUDĂ
MODUL ÎN CARE RĂSPUNDE DUMNEZEU
când desfătarea ta este în gloria Lui
De Michael Youssef
TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2006
Introducere
PRIMIREA PUTERII PRIN AVENTURA LAUDEI
Lăudat să fie Domnul!
Dacă împăratul David ar trăi în zilele noastre, nu am nici o îndoială că ar suna acest sunet de goarnă către fiecare credincios. Ne‑ar încuraja să ne manifestăm în lauda către Domnul, să facem să răsune pentru Domnul instrumentele muzicale, şi să strigăm de bucurie cântând laude Celui Preaînalt, Dumnezeului atotputernic! David n‑ar sta tăcut în faţa noastră, făcându‑ne smerit această sugestie. Nu, el ar fi energic. Ar stărui de noi să ne unim cu el şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu în a‑L lăuda pe Domnul.
Pentru modul nostru de gândire, acest lucru ni se pare, poate, puţin forţat. La urma urmei, oare nu cântăm şi noi imnuri şi refrene de laudă în fiecare duminică? Nu ne rugăm oare, atât individual cât şi împreună în adunarea locală, recunoscându‑L pe Dumnezeu ca Domn? Atunci, de ce atâta zarvă cu lauda?
Daţi‑mi voie să vă prezint lucrurile din perspectiva lui David. Eu sunt prin naştere din Orientul Mijlociu, unde am şi crescut, astfel că înţeleg pasiunea unuia ca David. În Orientul Mijlociu, nu‑l saluţi pe un prieten cu un “ciao” neglijent. Chiar dacă l‑ai întâlnit şi ieri, când îl reîntâlneşti îl saluţi din inimă. De multe ori, îl şi îmbrăţişezi. Întâlnirea cu un prieten este un prilej de bucurie. Fiindcă prietenul este important pentru tine.
Cu atât mai mult, atunci, îşi va exprima un locuitor din Orientul Mijlociu, ca David, sentimentele când se întâlneşte cu Dumnezeul Cel Preaînalt, Dumnezeul care ne iubeşte mai mult decât oricare alt prieten? Poţi să-ţi imaginezi că lauda, expresiile de bucurie şi veselie, cuvintele de slavă, toate acestea vor depăşi cu mult salutările schimbate între prieteni. Deci poţi înţelege de ce David, dacă ar fi între noi astăzi, ne‑ar îndemna să ne vărsăm inimile în laudă înaintea lui Dumnezeu.
Dacă David ar intra într‑o biserică a noastră în timpul unui serviciu, nu s‑ar lăsa până nu ne‑ar face să ne ridicăm în picioare cântând cu vocile şi cu instrumentele, şi bucurându‑ne înaintea Domnului. Astfel de manifestări sunt obişnuite în cultura Orientului Mijlociu, însă asta nu înseamnă că ele trebuie limitate la acea cultură. Sau, în funcţie de situaţie, David ne‑ar obliga poate să ne aplecăm cu feţele la pământ, mărturisind cu umilinţă măreţia, credincioşia şi gloria lui Dumnezeu. David ar insista să‑I acordăm lui Dumnezeu gloria şi onoarea şi adorarea pe care doar El o merită—şi să facem acest lucru în umilinţă şi cu pasiune.
Deci, dacă David ar vizita biserica din care faci parte şi s‑ar ridica în adunare strigând, “Lăudat să fie Domnul!” cum ai răspunde? L‑ai respinge ca pe un fanatic, gândindu‑te că îndemnurile lui nu mai sunt actuale? Sau ai lua în seamă cu bucurie chemarea lui de a lăuda pe Dumnezeu cu întreaga ta fiinţă—cu tot ce eşti, cu tot ce ai şi cu tot ce vei fi vreodată—în fiecare zi a vieţii tale?
neglijarea laudei
Foarte mulţi creştini au admis în faţa mea în decursul anilor, “Recunosc că nu‑L laud pe Domnul cât s‑ar fi cuvenit.” Nimeni dintre noi nu acordă laudei timpul, efortul şi intensitatea pe care o merită. Ar trebui să ne întrebăm: “Îl lăudăm în fond pe Dumnezeu, sau nu? Ne începem timpul de rugăciune cu laudă, sau sărim imediat la lista de cereri? Ne petrecem mai mult timp cu cererile decât cu lăudarea lui Dumnezeu?”
Unul din motivele principale pentru care biserica nu este o biserică a laudei este faptul că credincioşii nu au fost învăţaţi de cunoască importanţa laudei. Nu realizăm că a‑i da lui Dumnezeu lauda pe care o merită este un lucru vital creşterii noastre spirituale. Când neglijăm lauda, noi împiedicăm creşterea vieţii noastre creş­tine. Şi blocăm un canal prin care puterea lui Dumnezeu curge în vieţile noastre.
În prima perioadă după întoarcerea lui la Domnul, C. S. Lewis s‑a luptat mult cu ideea de laudă. I se zbârlea părul când citea porunca biblică de a‑L lăuda pe Dumnezeu. “Dispreţuim cu toţii pe oamenii care pretind să‑i tot asigurăm de propriile virtuţi, cât sunt de inteligenţi şi minunaţi,” scria Lewis. “Şi aceste cuvinte ale Scripturii îmi sunau respingător, ca şi când Dumnezeu spunea, ‘Ce doresc cel mai mult este să mi se spună că sunt bun şi grozav.’ Mi se părea cumva că scriitorii psalmilor se târguiau cu Dumnezeu. ‘Doamne, Îţi place lauda? Uite ce, fă asta sau cealaltă şi Îţi vom aduce nişte laude.’”[1]
Dar pe măsură ce Lewis a crescut în credinţă, a învăţat importanţa unei predări zilnice sub domnia lui Isus Hristos. Atunci a ajuns la o nouă înţelegere a importanţei laudei.
“Doar în actul închinării şi laudei poate cineva să înveţe să creadă în bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu,” scrie el. “Dumnezeu doreşte să‑L lăudăm, nu pentru că are nevoie sau tânjeşte, în vreun fel sau altul, să fie măgulit, ci fiindcă ştie că lauda ne face bucuroşi şi mulţumitori.”[2]
Mă izbesc deseori de atitudinea unor creştini care consideră lauda ca un lucru pe care‑l facem noi pentru Dumnezeu. Ei sunt de părere că atunci când Îl lăudăm, noi Îi facem cumva lui Dumnezeu un serviciu, un bine. În realitate, noi Îl lăudăm pe Dumnezeu fiindcă, făcând aşa ne punem pe noi înşine în poziţia de a primi beneficiu şi binecuvântare de la El. Lauda are ca efect o mare schimbare în noi înşine, în cei pe care‑i iubim, şi în lumea din jurul nostru. Lauda produce creştere şi dezvoltare spirituală. Lauda este “motorul” puternic care duce biserica înainte, având ca rezultat o mai mare credinţă când ne rugăm, o mai mare putere de mărturie, şi biruinţe uimitoare pe tărâmul spiritual.
Cunoscând toate aceste beneficii care vin asupra persoanei şi bisericii dedicate laudei, cum de totuşi o neglijăm de atâtea ori? Poate că una din explicaţii este că lauda nu se poate încadra într‑o simplă formulă. Nu există un plan uşor în trei puncte, nu există un ritual confortabil care s‑o facă uşoară şi simplă. Lauda nu este o simplă repetare de cuvinte. Nu este un “program” prin care‑L manipulăm pe Dumnezeu să ne răspundă cererilor şi rugăciunilor noastre. Nu! Lauda curge din relaţia noastră de dragoste şi devotament faţă de Domnul.
Lauda deschide oportunităţi greu de imaginat. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, avem şansa de a cunoaşte cu adevărat cine suntem, şi începem să gustăm din taina minunată a lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ. Este cea mai mare stare de fericire pe care o poate cunoaşte cineva. Descoperirea a tot ce vrea Dumnezeu să facă în noi, prin noi, pentru noi şi în jurul nostru, acesta este adevărata esenţă a vieţii! Lauda este o aventură—o aventură prin care se primeşte putere. Ea ne apropie de tronul lui Dumnezeu, pentru o relaţie mai intimă cu Creatorul, Mântuitorul şi Domnul nostru, şi pentru o viaţă mai împlinită pe acest pământ. Lauda este mai mult decât o obligaţie, mai mult decât un exerciţiu spiritual. Lauda este calea care ne apropie de Dumnezeu, de dragostea Lui, de puterea Lui, şi de harul Lui.
învăţarea practicii laudei
Nu este nici o îndoială că lauda merită atenţia noastră. Biblia este plină de exemple ale oamenilor lui Dumnezeu care‑I aduc laudă, şi ne porunceşte să‑I dăm Domnului cinstea şi lauda care I se cuvin doar Lui. Dar această carte este mai mult decât un simplu studiu al unui subiect important. Ea este gândită ca un îndrumător spre o schimbare a vieţii tale, pe măsură ce înveţi să‑L lauzi pe Dumnezeu în toate modurile arătate în Scriptură.
Drag cititor, este rugăciunea mea ca Putere prin laudă să realizeze două lucruri în tine. Mai întâi, mă rog ca această carte să te trimită la Scriptură, flămând după noi adevăruri despre Dumnezeu şi despre viaţa de laudă. Te îndemn să ai Biblia deschisă în timp ce citeşti această carte, astfel încât să poţi cerceta mai amănunţit Scripturile pentru a‑ţi confirma adevăruri vechi şi pentru a primi noi revelaţii din ea.
În al doilea rând, mă rog ca această carte să te oblige să trăieşti adevărurile pe care le înveţi, atât din acest studiu despre laudă cât şi din studierea Scripturii. Testează principiile enumerate în aceste pagini, aplicându‑le în umblarea ta cu Domnul.
Cercetătorii au descoperit de multă vreme că dacă spui oamenilor ceva, ei îşi vor aminti aproximativ 40 la sută din ceea ce le‑ai spus. Dacă arăţi oamenilor ceva, îşi vor aminti aproximativ 60 la sută din ceea ce au văzut. Dar dacă treci la pasul următor în care‑i pui pe oameni să facă ceva legat de ce li s‑a spus sau li s‑a arătat, îşi vor aminti aproximativ 90 la sută din acel lucru. Rugăciunea mea este ca tu să practici învăţăturile din această carte. Foloseşte‑te de ghidul de studiu de la sfârşitul acestei cărţi. După ce citeşti fiecare capitol, petrece un timp în meditaţie şi rugăciune, şi aplică în practică sugestiile oferite.
Dacă vei pune în practică principiile conţinute în Putere prin laudă, pot fără teamă să‑ţi garantez că vei creşte în relaţia ta cu Domnul, că vei întâlni în calea ta binecuvântări mari, că vei avea parte de o putere nepieritoare în tot timpul vieţii tale de creştin, şi vei gusta o bucurie care se va revărsa din tine. Prietenul meu, a‑L lăuda pe Dumnezeu este mai mult decât a‑L onora pe Dumnezeu; lauda te face să te bucuri de apropierea Lui şi să simţi atingerea Lui. Creşterea laudei în viaţa ta este un ţel pentru care merită să lupţi.
Îngăduie‑mi să mă alătur împăratului David proclamând şi eu, “Lăudaţi pe Domnul!” Începe să faci asta chiar de azi. Laudă‑L aşa cum n‑ai mai făcut‑o până acum. Proclamă gloria Sa în faţa cerului. Descoperă cine eşti, începând să înţelegi şi să iubeşti ce este El.
Îţi garantez un lucru—că nu vei mai fi acelaşi!


Partea 1
BINECUVÂNTĂRILE LAUDEI
Unu
LAUDA ÎL ADUCE PE DUMNEZEU MAI APROAPE
Un om prezent la o adunare de rugăciune de peste săptămână la care am participat şi eu, a început să se roage astfel, “Doamne, Te voi lăuda cu instrumentul meu cu zece coarde.” Aproape toţi din adunare au deschis măcar un ochi, fiindcă ştiau că nu văzuseră nici un instrument muzical înainte de timpul rugăciunii. Puteai simţi în sală un sentiment de mirare. Cum voia omul acesta să‑L laude pe Dumnezeu cu instrumentul cu zece coarde?
Apoi omul şi‑a continuat rugăciunea. “Te voi lăuda cu cei doi ochi ai mei—voi privi doar către Tine. Te voi lăuda onorându‑Te cu cele două urechi ale mele—ascultând doar glasul Tău. Te voi preamări prin lucrul celor două mâini pe care le am—voi lucra în slujba Ta oridecâte ori îmi vei cere. Te voi onora cu cele două picioare ale mele—voi umbla în orânduirile Tale şi voi merge oriunde mă vei duce. Voi înălţa numele Tău cel sfânt cu limba mea—voi mărturisi cu consecvenţă bunătatea Ta. Mă voi închina Ţie cu inima mea—Te voi iubi doar pe Tine, şi voi primi întreagă iubirea Ta necondiţionată, pe care mi‑o arăţi în îndurarea, harul şi iertarea Ta. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru instrumentul cu zece coarde pe care l‑ai zidit în fiinţa mea. Pastrează‑mă acordat tot timpul şi cântă Tu pe coardele fiinţei mele după cum doreşti. Fă să răsune melodiile harului Tău. Fie ca armonia cântecului meu de laudă să‑Ţi fie plăcută şi să aducă glorie numelui Tău. Amin.”
Acest om ştia să laude pe Dumnezeu cu tot ce avea. Noi trebuie să‑L lăudăm pe Domnul cu mintea noastră, să‑I aducem laudă din inima noastră, şi să‑L lăudăm şi cu buzele noastre. Lauda înseamnă folosirea a tot ce avem pentru slava lui Dumnezeu.
Lauda şi înţelesul vieţii
Toţi pe care îi ştiu au în adâncul inimii lor dorinţa după o viaţă de împlinire şi bucurie. Noi căutăm să cunoaştem raţiunea existenţei noastre. Dorim ca vieţile noastre să aibă un rost, să producă ceva durabil şi de valoare.
După cum spune zicala, noi nu dorim mult, noi dorim totul—măcar tot ce este esenţial. Pentru a trăi o viaţă cu rost, trebuie să ne concentrăm pe slăvirea lui Dumnezeu. Lauda adusă Lui nu doar că ne pune într‑o mai apropiată comuniune cu El, ci ne spune multe şi despre noi înşine. Lauda ne deschide ochii către realităţile spirituale, către dragostea şi puterea lui Dumnezeu, şi către nevoia noastră după El.
Eu am fost credincios în Domnul Isus Hristos din tinereţe. Am crescut în Egipt cântând cântări de laudă lui Dumnezeu şi ascultându‑i pe mama şi pe bunicul cum lăudau pe Dumnezeu ceasuri întregi din zi. Dar chiar şi cu un astfel de model foarte bun de laudă în familia mea, n‑am prins adevăratul sens al laudei—cel puţin nu până în primăvara lui 1990.
Soţia mea iubită, Elizabeth, trecea prin unele probleme de sănătate. S‑a dus la doctor, şi după o examinare atentă el i‑a prescris efectuarea unor analize. Aşteptam încordaţi diagnosticul, însă analizele au durat mai mult timp. În final, după mai multe rânduri de analize cu rezultate care se băteau cap în cap, un chirurg a privit spre mine şi soţia mea şi a pronunţat un cuvânt care mi‑a întors stomacul şi mi‑a făcut inima să se simtă sleită de putere: cancer.
Când l‑am întâlnit pe acest chirurg, soţia mea de‑abia avea patruzeci de ani. Primul meu gând a fost, Doamne, este prea tânără să aibă cancer la sân! Cum este posibil lucrul acesta? Protestul meu împotriva lui Dumnezeu a fost o reacţie la teama mea. Dar apoi, în mijlocul fricii şi frustrării de a nu putea să iau locul soţiei mele şi a nu putea face nimic altceva decât să mă rog pentru ea şi s‑o mângâi, am început să învăţ puterea laudei. Biserica noastră se înfiinţase doar de vreo trei ani, şi eram puţini. Dar am trecut imediat la mijlocirea în rugăciune. Am intrat în cursul de instruire al lui Dumnezeu, numit “Puterea laudei,” având Duhul Sfânt şi Biblia ca profesori. Dumnezeu a început să mă poarte pe mine, familia mea şi biserica noastră, prin cele dintâi stagii de învăţare a ceea ce înseamnă să‑L lauzi pe El în mijlocul furtunii.
Cu cât L‑am lăudat mai mult pe Dumnezeu, cu atât a crescut şi credinţa noastră că Dumnezeu este capabil să facă orice. El este preocupat de toate lucrurile care ne privesc, şi este infinit de plin de milă faţă de copiii Săi. Lauda ne‑a redirecţionat frica şi frustrările. Ea ne‑a schimbat gândirea şi semtimentele. Cu cât L‑am lăudat mai mult pe Dumnezeu, cu atât am avut o părtăşie mai mare cu El. Chiar în timp ce soţia mea urma un tratament medical care i‑a adus vindecare fizică, urmam şi noi un tratament spiritual care ne‑a adus împlinire, nădejde, putere şi tărie în suflet. Împlinirea noastră spirituală şi experienţa puterii lui Dumnezeu ne‑au venit prin lauda adusă Lui. Lauda a stabilit în mod deplin domnia lui Dumnezeu în vieţile noastre.
În fine, lauda a consolidat adevărul despre ce suntem noi şi cine este Dumnezeu. El este singurul care ne poate împlini. El este singurul care merge alături de noi prin văi adânci, El, Domnul cel credinios care nu ne lasă şi nu ne părăseşte. El şi doar El este Sursa oricărui lucru bun. Lauda ne‑a transformat durerile în biruinţă.
Lăudat să fie Domnul! Soţia mea se bucură astăzi de o sănătate excelentă. Noi continuăm să‑L lăudăm pe Dumnezeu nu doar pentru vindecarea ei, ci şi pentru că ne‑a învăţat ce înseamnă să primeşti putere prin laudă, puterea de a depăşi orice circumstanţă şi orice problemă cu care ne confruntăm în viaţă.
LECŢIILE DE VIAŢĂ ALE LAUDEI
Viaţa se desfăşoară rareori după cum ne aşteptăm noi. Boala, pierderile de tot felul sau eşecurile financiare ne pot da peste cap. Acesta este motivul pentru care lauda este aşa de importantă. Ea aduce cinci beneficii majore în vieţile noastre.
Lauda dezvăluie adevăratele noastre convingeri, şi direcţionează corect gândirea şi sentimentele noastre. Lauda este drumul către o părtăşie mai adâncă cu Dumnezeu, şi realizează domnia lui Dumnezeu în noi. În cele din urmă, lauda dovedeşte cine suntem noi şi cine este Dumnezeu. Să privim pe rând la aceste lecţii esenţiale.
Lauda dezvăluie adevăratele noastre convingeri
Scripturile ne spun că buzele noastre revelează sau dau pe faţă ceea ce preţuim în inima noastră (vezi Matei 9:19‑21 şi 12:33‑35). Până la urmă, nu putem să separăm ceea ce ne iese de pe buze de ceea ce gândim şi credem. Tot astfel, ceea ce facem—inclusiv lauda către Dumnezeu—este o expresie a ceea ce suntem în interior. Dacă credem cu adevărat în bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu, credinţa noastră se va da de gol în ceea ce rostim despre El. Nu vom fi în stare să ne înăbuşim lauda pentru El. Dacă credem cu adevărat că Dumnezeu este atotputernicul Împărat al Universului şi Domnul vieţilor noastre, nu ne vom putea abţine să ne exprimăm lauda faţă de El.
Noi exprimăm ceea ce credem. Tăria şi înflăcărarea, profunzimea şi energia laudei noastre către Dumnezeu cu buzele şi cu viaţa este direct proporţională cu credinţa în bunătatea şi mărimea lui Dumnezeu. Credinţa şi lauda se zidesc una pe alta. Cu cât credem mai profund şi mai puternic, cu atât lauda noastră va deveni mai mare şi mai cuprinzătoare. Cu cât Îl vom lăuda mai mult pe Domnul, cu atât vom vedea mai mult gloria Lui şi vom privi mâna Lui lucrând necontenit în vieţile noastre. Cu cât Îl lăudăm mai mult, cu atât va creşte mai mult credinţa noastră şi cu atât vom crede mai înflăcărat şi mai cu tărie.
Când soţia mea fost diagnosticată cu cancer, credinţa mea în Dumnezeu a fost pusă la încercare. Era El oare un Dumnezeu al dragostei, al vindecării şi al credincioşiei? Aşa am crezut în cea mai mare parte a vieţii mele, aşa că am început să‑L laud pe Dumnezeu anticipat pentru grija, mângâierea şi puterea Lui de vindecare. Lăudându‑L, am crescut în credinţa mea, şi am ajuns să înţeleg că El este exact aşa cum spune că este.
Lauda direcţionează corect gândirea şi sentimentele noastre
Lumea ne provoacă şi ne hărţuieşte. Nu trebuie să vă spun eu asta—aţi simţit‑o pe propria piele!
Ne izbim de probleme în fiecare zi. Se pare că ne confruntăm neîncetat cu boli, moarte, încercare, suferinţă şi durere—dacă nu noi direct, atunci cei apropiaţi şi dragi nouă. Chiar când nu trecem prin crize majore, trebuie să facem faţă dificultăţilor obişnuite şi inevitabile ale vieţii—plata facturilor, relaţiile cu persoane arţăgoase sau supărăcioase, provocările zilnice ale profesiei noastre, sau problema prea multor pretenţii ale şefilor. Şi trebuie să trecem prin toate acestea în timp ce încercăm să ne trăim credinţa în Isus Hristos. În această lume ne luptăm cu frica, îndoiala, grijile şi diversele lovituri.
Dar ce se întâmplă cu oamenii care se gândesc doar la problemele şi provocările legate de existenţa lor fizică? Foarte curând, domeniul spiritual devine pentru ei confuz, neclar şi nereal. Cu cât pierdem mai mult din vedere împărăţia lui Dumnezeu, cu atât ne înglodăm mai mult în problemele vieţii pământeşti. Alunecăm către pesimism, cinism, şi depresie. Viaţa îşi pierde strălucirea, bucuria şi plăcerea. Limitarea gândirii noastre numai la această lume ne va măcina şi ne va descompune în praful din care am fost creaţi.
Indiferent cât de dificile sau cât de nedrepte devin circumstanţele noastre, noi putem alege să‑L slujim pe Dumnezeu sau să‑L ignorăm. Tot aşa, prin libera noastră voinţă, alegem sau să‑L lăudăm pe Dumnezeu sau să neglijăm lauda pe care doar El o merită. Noi alegem nu doar motivele pentru care să‑L lăudăm pe Dumnezeu, ci şi cât timp Îl lăudăm, cât de frecvent o facem, şi cât de intens Îl lăudăm.
După cum am arătat în introducere, viaţa împăratului David ne arată că lauda are o dimensiune emoţională foarte puternică. Ea nu este totuşi condusă de emoţii, ci este condusă de voinţă. Lauda nu trebuie niciodată să depindă de emoţii sau de capricii. Trebuie să avem grijă să nu spunem, “Prefer să‑L laud pe Dumnezeu când cred eu.” Trebuie să‑L lăudăm pe Dumnezeu în toate situaţiile, atât în biruinţă cât şi în înfrângere. Trebuie să‑L lăudăm când suntem în nevoie şi când suntem în belşug.
Un om poate hotărî să‑L laude pe Dumnezeu chiar când nu‑i vine. De fapt, în astfel de momente este chiar esenţial să‑L lăudăm. Data viitoare când te vei simţi descurajat şi abătut, începe să‑L lauzi pe Dumnezeu. Când simţi că eşti înfrânt sau când nu poţi scăpa de un viciu sau de un obicei rău, începe să‑L lauzi pe Dumnezeu. Când căsnicia ta pare că începe să se destrame, începe să‑L lauzi pe Dumnezeu. De ce spun asta? Fiindcă lauda are de a face cu ceea ce‑i place lui Dumnezeu să faci, nu cu puterea circumstanţelor vieţii tale. Când îţi întorci ochii de la problema ta imediată şi‑i îndrepţi spre Dumnezeu, îţi redirecţionezi fiinţa—mintea, emoţiile, voinţa—către ceea ce doreşte Dumnezeu să faci, nu către ce ţi‑au facut oamenii. În acel moment, Dumnezeu poate interveni şi poate lucra în viaţa ta pentru a produce o creştere reală.
Adevărul pentru credinciosul în Hristos este că această lume tangibilă, fizică, nu este lumea “adevărată.” Lumea adevărată este casa noastră finală—tărâmul spiritual ceresc unde atmosfera este îmbibată de prezenţa lui Dumnezeu şi unde puterea Lui se manifestă deschis la orice moment. Când începem să ne privim viaţa fizică de acum în lumina vieţii spirituale finale, lucrurile încep să se schimbe. Atunci optimismul, credinţa şi nădejdea vor prinde rădăcini şi vor înflori. Bucuria şi pacea vor creşte în inimile noaastre.
Acesta este felul în care lauda redirecţionează sentimentele noastre. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, prin acest lucru ne amintim constant faptul că El ne cheamă să trăim şi să umblăm în lumea spirituală. Lauda focalizează atenţia noastră pe realităţile cereşti, spirituale, ale vieţii. Lumea ne provoacă şi ne hărţuieşte. Lucrurile lui Dumnezeu ne mângâie, ne dau putere şi ne vindecă. Aceasta este “adevărata” lume pe care o căutăm cu toţii.
Lauda este drumul către o părtăşie mai adâncă cu Dumnezeu
Prin intermediul laudei experimentăm mai din plin prezenţa lui Dumnezeu, atât în lăuntrul nostru, cât şi la lucru în jurul nostru. Scriptura ne spune că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor poporului Său. El este Dumnezeul cel sfînt care “locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalm 22:3). Dumnezeu îşi întinde cortul oriunde se înalţă Numele Său. Imaginea pe care ne‑o zugrăveşte psalmistul este aceea a unui Dumnezeu care se aşează şi se bucură de laudele aduse Numelui Său. El tăbărăşte, îşi aşează tabăra, lângă cei care recunosc, înalţă şi sunt flămânzi după prezenţa Lui.
Dacă te lupţi cu durerea, boala sau cu pierderea lucrurilor care‑ţi sunt dragi, şi cauţi fierbinte să‑L simţi aproape pe Dumnezeu, începe să lauzi Numele Lui sfânt. Pe când eu şi soţia mea ne zbăteam în noi înşine după ce am auzit diagnosticul de cancer dat de chirurg, ne‑am agăţat de Dumnezeu lăudând dragostea, protecţia şi credincioşia Lui faţă de noi. Avem anevoie de El să‑şi aşeze cortul în mijlocul slăbiciunii, fricii şi suferinţei noastre. Şi El a făcut‑o!
Prietene, numai când Îl lauzi pe Domnul te vei bucura de părtăşia cea mai caldă, profundă şi deplină a Părintelui nostru ceresc. Indiferent prin ce treci, laudă‑L pe El chiar acum.
Lauda realizează domnia lui Dumnezeu în noi
Adevărul categric al prezenţei lui Dumnezeu este acesta: Oriunde locuieşte Dumnezeu, El şi stăpâneşte. El este autoritatea noastră. El este suveran peste toate. Când Îl invităm pe Dumnezeu să locuiască în noi, El ne stăpâneşte inimile. Când Îl invităm să locuiască în casele noastre sau să fie în relaţiile noastre de familie, Dumnezeu stăpâneşte toate acele relaţii. Când Îl invităm pe Dumnezeu să‑şi exercite voia şi prezenţa în afacerile noastre, El stăpâneşte aceste afaceri.
Lauda este mijlocul principal prin care Îl invităm pe Dumnezeu să‑şi aşeze rezidenţa cu noi şi să‑Şi stabilească prezenţa, autoritatea, şi ţelurile Sale în fiecare aspect al vieţilor noastre. Fiindcă toţi tânjim după apropierea lui Dumnezeu, să privim la patru moduri practice în care‑L putem invita să tăbărască în mijlocul nostru în fiecare zi.
Laudă‑L pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui
Dumnezeu le stă aproape celor ce‑L laudă pentru abilitatea Lui nelimitată şi plină de iubire de a controla orice domeniu pe care I‑l supunem. Un credincios se poate ruga, “Tată, Te declar suveran peste finanţele mele. Îmi supun voinţa în faţa Ta, şi Te rog să mă ajuţi în toate deciziile financiare pe care le iau. Doresc să iau acele decizii care‑Ţi plac Ţie.”
Domnul are toate resursele sub porunca Lui. El este şeful suprem al tuturor forţelor care aduc binecuvântarea peste noi. El a stabilit legile semănatului şi seceratului, principiile dării şi primirii (vezi Galateni 6:7‑10 şi Maleahi 3:10). El poate mustra orice forţă a răului care ar încerca să ne răpească, să ne distrugă sau să ne diminueze ce avem de la El (vezi Maleahi 3:11‑12).
Lăudându‑L pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui peste finanţele noastre, noi ne ajustăm propria noastră gândire şi răspunsurile noastre emoţionale. Regulile pieţei nu vor mai fi considerate suverane; Dumnezeu este suveran. Politicile de salarizare şi de personal nu mai primează, ci Dumnezeu. Nu ne mai conducem după încetinirea creşterii economice, ci Dumnezeu ne conduce.
Laudă‑L pe Dumnezeu pentru călăuzirea prin Scriptură
Când dorim să supunem un domeniu al vieţii noastre controlului lui Dumnezeu, ne cufundăm şi ne umplem vieţile atât cu poruncile lui Dumnezeu cât şi cu promisiunile lui Dumnezeu care au legătură cu acel domeniu. Îl lăudăm că ne‑a dat un belşug de promisiuni în Cuvântul Său cât şi porunci precise care să ne ghideze. Îi mulţumim şi Îl înălţăm pe Dumnezeu că lucrează pentru noi, transformându‑ne întotdeauna în asemănarea lui Hristos Isus (vezi Romani 8:28‑29). Îl lăudăm că ne dă dorinţa de schimbare, abilitatea schimbării şi puterea schimbării. Îl lăudăm pentru că a trimis Duhul Său Sfânt să locuiască în noi şi să ne ajute să ne schimbăm. El ne conduce să ne pocăim de păcat şi să continuăm într‑o viaţă de ascultare. Îl lăudăm pe Dumnezeu fiindcă este întotdeauna credincios Cuvântului său.
În exemplul nostru, în care‑L lăudăm pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui asupra finanţelor noastre, ne putem îndrepta spre versete din Biblie care ne asigură de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi apoi să‑L lăudăm pe El pentru făgăduinţele Sale specifice de a avea grijă de noi totdeauna.
Laudă‑L pe Dumnezeu pentru credincioşia Sa atunci când asculţi de El
În exemplul nostru, în care‑L lăudăm pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui asupra finanţelor noastre, Îl putem lăuda plătindu‑ne datoriile şi facturile. Îl vom lăuda pe El că ne dă banii necesari să ne plătim obligaţiile financiare. În timp ce ne aducem zeciuielile şi darurile înaintea Lui, Îl lăudăm pentru promisiunea de a folosi ceea ce dăm noi pentru şi mai multă binecuvântare. Când ne facem planurile financiare, când investim sau cumpărăm, Îl vom lăuda pentru că ne ajută să ne plătim datoriile, să prosperăm financiar, şi să devenim ispravnici mai buni ai tuturor lucrurilor pe care ni le dă. Îl lăudăm fiindcă este Domn peste toate sistemele financiare, peste toate resursele, peste toate oportunităţile, peste toate activităţile onorabile.
Laudă‑L pe Dumnezeu pentru că El împlineşte nevoile
Când Dumnezeu devine suveran asupra unei zone din viaţa noastră, trebuie să‑L lăudăm pentru legile drepte şi bune pe care le‑a stabilit. De exemplu, dacă L‑ai lăudat pe Dumnezeu pentru promisiunea purtării de grijă, să nu uiţi să‑L lauzi din nou în momentul în care îţi aduce reabilitarea sau binecuvântarea financiară. “Doamne, Îţi mulţumesc că m‑ai adus la acest moment al binecuvântării. Recunosc că acesta este lucrarea Ta şi planul Tău. Te laud pentru bunătatea Ta faţă de mine şi familia mea. Te laud că‑mi arăţi căi în care pot folosi resursele pe care mi le‑ai dat pentru a avea un impact mai mare în răspândiea Evangheliei.”
Lauda pentru Dumnezeu ne face să ne predăm vieţile mai complet în slujba Lui. Iar predarea în faţa autorităţii Sale ne duce la o laudă mai înfocată. Cu cât Domnul ia în stăpânire părţi ale vieţii noastre, cu atât vedem mâna Lui mai mult la lucru în noi şi prin noi, şi cu atât mai multe motive vom avea să‑L lăudăm. Lauda ne hrăneşte ascultarea, iar ascultarea hrăneşte lauda tot mai multă adusă Lui.
Lauda dovedeşte cine suntem noi şi cine este Dumnezeu
Când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru tot ce este şi ce face, se întâmplă ceva uimitor. Vedem mai clar adevărul naturii lui Dumnezeu. Vedem că El este Împăratul fără limitări, etern şi sfânt. Vedem că El este atotcunoscător, atotînţelept şi atotpu­ternic. Îl vedem ca fiind iubitor, îndurător şi îndelung răbdător în esenţa Lui.
De asemenea, vedem mai clar adevărul despre noi înşine, inclusiv adevărul despre firea noastră păcătoasă. Daţi‑mi voie să mărturisesc deschis că niciodată n‑am venit în prezenţa lui Dumnezeu—lăudându‑L, adorându‑L şi slăvindu‑L cu rodul buzelor—fără să devin şi mai conştient de propriile mele limitări, greşeli şi păcate. Cu cât înţelegem mai mult tot ce este Dumnezeu, cu atât trebuie să realizăm ce nu suntem noi.
Cineva mi‑a spus nu demult, “Nu există ecuaţie matematică care să compare nemărginirea lui Dumnezeu cu mărginirea omului, să compare infinitatea Lui cu micimea noastră.” Ce adevăr! Ce fracţie sau ce procentaj din puterea, înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu avem noi? Pur şi simplu nu există nici o modalitate de a com­pa­ra existenţa noastră firavă, finită, limitată, cu mărimea Lui vastă şi atot‑cuprin­zătoare.
Când venim înaintea lui Dumnezeu în laudă şi adorare, şi dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înşine, ne dăm mai mult seama de nevrednicia noastră. Chiar şi Iov, omul atât de evlavios încât Dumnezeu se mândreşte cu El, ajunge la aceeaşi concluzie. Când Dumnezeu îi descoperă lui Iov puterea Sa măreaţă, Iov răspunde în umilinţă:
Ştiu că Tu poţi totul,
şi că nimic nu poate sta împotriva gîndurilor Tale.
“Urechea mea auzise vorbindu‑se de Tine;
dar acum, ochiul meu Te‑a văzut.
De aceea mi‑e scîrbă de mine
şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă” (Iov 42:2, 5‑6).
Noi suntem ca Iov. Indiferent cât de neprihăniţi am fi, când zărim gloria lui Dumnezeu suntem confruntaţi cu starea întunecată, pătată, murdară a propriei noastre fiinţe. Însă scopul recunoaşterii stării noastre nu este pentru a păşi prin viaţă cu capetele plecate. Din contră! Scopul pentru care ne vedem realitatea păcatului şi limitării este pentru a ne putea pocăi de păcat şi a ne baza pe Dumnezeu ca El să fie sursa tăriei noastre. Cu cât ne vedem mai bine starea de murdărie şi slăbiciune din noi, cu atâta vom striga mai tare către Dumnezeu să ne ierte şi să ne întărească prin puterea Duhului Său cel Sfânt!
Pocăinţa şi mărturisirea aduc beneficii eterne. Lucrurile pe care le mărturisim acum lui Dumnezeu sunt lucrurile pentru care nu vom mai da socoteală în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu că ne dă posibilitatea să ne vedem păcatul şi să‑I putem cere să ne schimbe în a fi bărbaţii şi femeile pe care El le doreşte. Rugăciunea inimilor noastre ar trebui să fie întotdeauna, “Doamne, transfor­mă‑mă în acea persoană alături de care Tu doreşti să trăieşti pentru veci!”
AdeVĂRATUL SCOP AL VIEŢII TALE
Una din cele mai mari întrebări ale vieţii este aceasta: “Care este scopul vieţii mele?” Pentru cei ce cred în Hristos ca Mântuitor, scopul vieţii lor este clar: Noi existăm pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris efesenilor:
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos¼
În El, Dumnezeu ne‑a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne‑a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său¼
În El am fost făcuţi¼ ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi‑aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu—spre lauda slavei Lui (Efeseni 1:3‑6, 11‑14).
Acest pasaj de la începutul epistolei către Efeseni descrie scopul vieţii. Noi, care credem în mântuirea oferită de sângele vărsat al Domnului Isus Hristos, am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, şi acum aparţinem lui Isus. Dumnezeu a înfrânt pe diavolul prin faptul că ne‑a scăpat de consecinţele păcatelor noastre. Suntem acum parte a moştenirii lui Hristos Isus—însăşi mântuirea noastră aduce slavă numelui Său şi scopurilor lui Dumnezeu pe pământ. Tot ce a împlinit El în vieţile noastre este spre binele nostru, dar şi pentru slava Lui. Când ne urmărim scopul corect al vieţii urmându‑L pe Hristos, însăşi vieţile noastre sunt o expresie de laudă către Dumnezeu.
Unul din catehismele cele mai cunoscute ale bisericii proclamă faptul că omul există “pentru a‑L lăuda pe Dumnezeu şi a se bucura veşnic de El.” A‑L lăuda pe Dumnezeu înseamnă a te bucura de El. Dacă l‑ai întreba pe proorocul Isaia, el ţi‑ar spune că Dumnezeu ne protejează şi ne poartă de grijă, pentru ca noi să putem să vestim laudele Sale (vezi Isaia 43:20‑21). Dacă l‑ai întreba pe Petru, ţi‑ar spune că scopul suferinţei şi al încercărilor este ca noi să fim rafinaţi şi găsiţi autentici în ceea ce priveşte credinţa, şi să aducem astfel laudă, slavă şi cinste lui Isus Hristos (1 Petru 1:6‑7). Dacă ar fi să‑L întrebi pe Domnul Isus, El ţi‑ar spune că scopul întregii creaţii a lui Dumnezeu—inclusiv a pietrelor—este de a aduce laudă lui Dumnezeu.
În duminica dinaintea răstignirii, Isus a intrat trimfător în Ierusalim în timp ce o mare gloată de oameni cânta cu bucurie laude lui Dumnezeu: “Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului!” şi “Pace în cer, şi slavă în locurile prea înalte!” (Luca 19:38). Fariseii I‑au spus lui Isus să certe mulţimea. Dar Isus a răspuns, “Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Însăşi creaţia înfăptuită de Dumnezeu are ca scop glorificarea Lui.
Isus, care a fost de faţă cu Tatăl la Creaţie, a ştiut că scopul principal al vieţii oamenilor era să‑L laude pe Dumnezeu şi să se bucure de părtăşia cu El. Dacă nu ne îndeplinim acest scop, pietrele neînsufleţite vor striga laudele Domnului în locul nostru. Nu ştiu cum sunteţi voi, însă eu n‑aş vrea ca o piatră să facă ceea ce sunt eu dator să fac! Răspunsul cuvenit în toate experienţele vieţii—atât în binecuvântări cât şui în încercări—este să‑L lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut, face, şi va face în vieţile noastre şi pe acest pământ, privit la general.
CUVINTELE TALE, UNICE, ÎN LAUDĂ
C. S. Lewis a scris, “Fiecare din cei mântuiţi ar trebui să cunoască şi să slăvească neîncetat, mai bine decât oricine altcineva, un anumit aspect particular al frumuseţii divine. Pentru ce altceva au fost oare creaţi oamenii, decât pentru ca Dumnezeu, iubindu‑i pe toţi cu o dragoste neţărmurită, să‑l iubească pe fiecare în parte în mod unic şi diferit?!”[3]
Lauda împlineşte o parte a destinului tău, ca fiinţă umană creată în mod unic. Opreşte‑te pentru un moment pentru a te gândi la următorul adevăr: Nimeni nu‑L poate lăuda pe Dumnezeu exact în felul în care Îl lauzi tu, fiindcă nimeni nu trăieşte exact aceleaşi experienţe ca tine. Nimeni n‑a experimentat prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în exact acelaşi fel ca tine. Nimeni nu va putea folosi exact aceeaşi combinaţie de cuvinte, de propoziţii sau de concepte pentru a‑şi exprima lauda faţă de Dumnezeu. Nimeni nu va exprima exact aceeaşi laudă în exact acelaşi mod în faţa măreţului nostru Dumnezeu.
Lauda este un aspect cheie al împlinirii esenţiale a destinului tău. Lauda ta către Dumnezeu îşi are rădăcinile chiar în motivul pentru care ai fost creat; ea este parte integrală a scopului tău pe acest pământ. Deci lasă lauda să curgă liber din inima ta, de pe buzele tale, şi din întregă fiinţa ta.
În calitate de credincios care cunoaşte dragostea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, laudă‑L pe Domnul astăzi!


Doi
LAUDA NE UNEŞTE CU CERUL
Deseori spun părinţilor şi copiilor că moştenirea cea mai mare pe care o pot lăsa copiilor lor nu stă în bani, bunuri imobiliare sau de alt fel, ci mai degrabă în moşte­nirea dragostei şi devotamentului pentru Hristos. Din acest punct de vedere mă găsesc printre cei mai binecuvântaţi oameni.
Din pricină că mi‑am părăsit ţara natală, Egiptul, la o vârstă fragedă, am pier­dut orice moştenire materială din partea părinţilor şi bunicilor mei. Am moştenit însă ceva cu mult mai de valoare decât toţi banii din lume. Am moştenit de la mama mea modelul ei de mijlocire pentru oamenii în nevoie şi persistenţa ei în rugăciune. Nu era un lucru deosebit pentru mama mea, Noza, să stea în camera de oaspeţi a familiei noastre timp de o oră sau două odată. Ea şi‑a dezvoltat disciplina spirituală a rugăciu­nii observându‑l pe tatăl ei.
Bunicul meu, Oza, era constructor de meserie, şi conducător laic în Bisrerica Fraţilor. Pe când eram copil, el locuia într‑un mic apartament adiacent casei veri­şorilor mei. Când rămâneam peste noapte la verişorii mei, mă trezeam de multe ori noaptea. De când mă ştiu am dormit tot iepureşte, dar acolo am descoperit motivul pentru care mă tot trezeam. Bunicul Îl lăuda pe Dumnezeu cu voce tare în camera lui de alături. Părea că are program fix de glorificare a lui Dumnezeu—cel puţin de câteva ori pe noapte.
Evident, n‑am putut să nu mă mir de ce era bunicul atât de plin de bucurie. Pierduse de tineri pe doi din fiii săi, pe când aveau în jurul a treizeci de ani. Îşi pierduse soţia pe când era încă destul de tânăr. Iar apoi mai târziu, la vârsta de optzeci şi opt de ani, a pierdut‑o pe fiica lui cea mai mare, pe mama mea. Chiar şi aşa, până când a murit, la nouăzeci şi doi de ani, n‑a încetat să‑L laude pe Dumnezeu în fiecare noapte şi din nou dimineaţa. Ştiu acum că lauda adusă lui Dumnezeu, nu circum­stanţele vieţii, l‑au făcut pe bunicul să aibă inima plină de bucurie.
Crescând cu acest model de laudă şi devoţiune către Dumnezeu, viaţa mamei mele a fost modelată. Şi faptul că am privit şi eu viaţa lui de bucurie a avut asupra mea un efect permanent. Nimic din ce oferă lumea nu se poate vreodată compara cu această moştenire spirituală bogată.
Atât mama cât şi bunicul au fost dedicaţi unei vieţi de laudă. Dar pentru mulţi credincioşi de azi, o astfel de viaţă ridică o întrebare fundamentală: “De ce trebuie să‑L lăudăm pe Dumnezeu?” Poate că motivul cel mai principal este cel evident în viaţa bunicului meu: bucuria. Îl lăudăm pe Dumnezeu ca expresie a bucuriei noastre în El, şi lauda adusă lui Dumnezeu ne aduce, la rândul ei, o viaţă de bucurie adâncă şi durabilă. Cu toate acestea, acesta este doar începutul. Există numeroase alte motive pentru care ar trebui să ne înmulţim laudele la adresa lui Dumnezeu.
De ce Îl lăudăm pe dumnezeu
Biblia este plină de îndemnuri de a‑L lăuda pe Dumnezeu. Dar în afară de faptul că ni se porunceşte să‑L lăudăm, de ce sunt lauda şi închinarea atât de impor­tante? Un creştin din secolul al nouăsprezecelea a răspuns întrebării “de ce închinare” astfel: “Însăşi natura noastră transformată de Hristos ne forţează să ne relaţionăm nu doar cu lumea aceasta, ci şi cu lumea cerească.”[4] Lauda este ceea ce ne leagă de Dumnezeu şi de întreaga oaste cerească—de sfinţii din trecut şi de toate creaturile create de Dumnezeu. Lauda este mijlocul de bază de integrare în “reţeaua” împărăţiei lui Dumnezeu!
Slăvirea lui Dumnezeu este singurul lucru pe care îl facem pe pământ şi pe care vom continua să‑l facem pentru totdeauna în eternitate. Vor mai fi şi alte lucruri pe care le vom lua cu noi, de exemplu, încrederea, dragostea, şi dorinţa după Dumnezeu. Însă în ceea ce priveşte lucrurile exterioare pe care le vom face, lauda este lucrul pe care ştim cu siguranţă că vom continua să‑l facem în ceruri.
Pentru îngeri, slăvirea lui Dumnezeu este o îndeletnicire necontenită. Ei Îl laudă pe Dumnezeu în cetele lor fără număr chiar în timp ce tu citeşti această frază. Cartea Apocalipsa înregistrează şi conţinutul unuia din cântările lor de laudă cântate în jurul tronului:
Vrednic este Mielul, care a fost junghiat,
să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria,
cinstea, slava şi lauda! (Apocalipsa 5:12)
Şi este mai mult decât atât. Îngerii cad cu feţele la pământ în faţa tronului şi se închină lui Dumnezeu cu aceste cuvinte:
Amin!
A Dumnezeului nostru
să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile,
cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin. (Apocalipsa 7:12)
Desigur, îngerii nu sunt singurele făpturi care‑L laudă pe Dumnezeu în ceruri. Sfinţii care au plecat înainte de noi—toţi cei care au crezut în Isus Hristos ca Mântuitor al lor şi L‑au slujit ca pe Domnul lor—se unesc cu îngerii în măreaţa cântare de laudă. Din nou, citim în cartea Apocalipsa:
După aceea, m‑am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s‑o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare, şi ziceau:
“Mântuirea este a Dumnezeului nostru,
care şade pe scaunul de domnie,
şi a Mielului!” (Apocalipsa 7:9‑10).
Cei dragi nouă care au murit şi s‑au unit cu biserica din ceruri se închină, Îl laudă şi Îl adoră pe Dumnezeu—făcând acest lucru cu o bucurie nestăvilită.
Dar lăudarea lui Dumnezeu nu se limitează doar la îngeri şi la sfinţii lui Dumnezeu. Biblia ne spune că toate creaturile şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu se uneşte în această laudă în limbajul propriu! Psalmistul scrie:
Lăudaţi‑L, soare şi lună!
Lăudaţi‑L, toate stelele luminoase!
Lăudaţi‑L, cerurile cerurilor
şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri!¼
Lăudaţi pe Domnul de jos de pe pământ,
balauri de mare, adâncuri,
foc şi grindină, zăpadă şi ceaţă,
vânturi năpraznice, care împliniţi poruncile Lui,
munţi şi dealuri toate, pomi roditori, şi cedri toţi,
fiare şi vite târâtoare şi păsări înaripate,
împăraţi ai pământului şi popoare toate,
voievozi şi toţi judecătorii pământului,
tineri şi tinere, bătrâni şi copii!
Să laude Numele Domnului!
Căci numai Numele Lui este înălţat:
măreţia Lui este mai presus de pământ şi de ceruri.
(Psalmul 148:3‑4, 7‑13)
Ce cântare de laudă negrăit de glorioasă, adusă de întreaga creaţie şi de sfinţii care au plecat înaintea noastră, umple cerurile chiar în acest ceas. Nu mă îndoiesc că bunicul meu şi mama mea, ca şi atâţia alţii pe care i‑am iubit şi care au murit în Domnul, sunt parte a corului de laudă glorios! Ce mare bucurie să ştim că noi, cei ce suntem în Isus Hristos, Îl vom lăuda şi Îl vom adora pentru veci de veci pe Dumnezeu. Trupurile noastre pot fi îngropate pe acest pământ, dar lauda noastră nu va muri niciodată. Ea va continua veşnic.
Este complicat să înţelegem, atunci, de ce noi, cei care Îl vom lăuda pe Dumnezeu necontenit în ceruri, Îl lăudăm atât de puţin aici pe pământ. Uitaţi‑vă doar la o adunare obişnuită: există un imn de deschidere, un imn la final, şi o cântare de cor la mijlocul serviciului. Restul timpului este dedicat predicării, colectei, anunţurilor, sau altor activităţi. Oricât de bune ar putea fi aceste activităţi, ele ar trebui să curgă toate din lauda adusă lui Dumnezeu. Lauda n‑ar trebui să fie doar “unul din multe lucruri pe care le facem.” Lauda noastră pe pământ ar trebui să oglindească lauda care se aduce necontenit lui Dumnezeu în ceruri din veşnicie.
caracterul laudei eterne
Daţi‑mi voie să arăt trei atribute majore ale laudei eterne: Mai întâi, lauda trebuie să fie comună. În al doilea rând, lauda trebuie să fie unificată. În al treilea rând, lauda trebuie să fie atmosfera vieţilor noastre. Să privim pe rând la aceste trei caracteristici.
Lauda noastră trebuie să fie comună
În versetele la care am privit în Apocalipsa, este clar că îngerii, sfinţii, şi multele lucruri create de Dumnezeu îl laudă pe Dumnezeu împreună, în comun. Nu se aminteşte de persoane care să cânte individual în ceruri. Lauda din ceruri este comună, şi este o laudă care se uneşte cu lauda tuturor celor care‑L înalţă pe Dumnezeu şi‑L proclamă pe Isus ca Domn.
Mulţi creştini pe care‑i cunosc cred că lauda este doar pentru cămăruţa lor particulară de rugăciune sau pentru timpul lor personal de închinare. Nu este aşa! Glasurile noastre se unesc cu glasurile a nenumăraţi alţi credincioşi de pe pământ pentru a crea o mare revărsare de laudă care se ridică spre ceruri. Lauda noastră de pe pământ devine o parte a laudei care se aduce lui Dumnezeu în ceruri.
Lauda noastră trebuie să fie unificată
Lauda din ceruri nu este doar comună, ci ea se exprimă într‑un mesaj unificat. Îngerii, sfinţii, şi creaţia lui Dumnezeu sunt “una” în ce priveşte mesajul laudei lor. Trebuie şi noi să avem grijă să ne unim cu oastea cerească, fiind atenţi să ne focalizăm lauda asupra aceloraşi lucruri:
Sfinţenia lui Dumnezeu
Împrejurul scaunului de domnie sunt patru “făpturi vii” care “zi şi noapte, ziceau fără încetare: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu¼” (Apocalipsa 4:8). Dumnezeu a fost, este şi va fi întotdeauna sfânt.
Atotputernicia lui Dumnezeu
În ceruri Dumnezeu este lăudat ca “Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic” (Apoca­lipsa 4:8). Cerul oferă laude “puterii şi tăriei” lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:12). Dumnezeu nu este doar “mai tare,” ci El este cel mai tare.
Atotprezenţa veşnică a lui Dumnezeu
Domnul este descris în cântările de laudă ale cerului ca Acel “care era, care este, care vine” (Apocalipsa 4:8). El este descris de asemenea ca fiind Cel “viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 4:9). Dumnezeu nu are început şi nu are sfârşit.
Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru
În Apocalipsa citim că făpturile şi bătrânii din ceruri cântă astfel Domnului Isus: “Vrednic eşti tu să iei cartea şi să‑i rupi peceţile [dând drumul judecăţilor lui Dumnezeu pe pământ]: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Apocalipsa 5:9). Dumnezeu ne‑a răscumpărat şi ne‑a făcut o nouă împărăţie, pentru a‑I sluji.
Dumnezeu, Cel ce ne poartă de grijă
Scriptura ne spune că orice lucru bun vine de la Dumnezeu. El este sursa înţelepciunii, bunăstării, cinstei şi binecuvântării. În multe locuri găsim că Domnul este Sursa purtării de grijă pentru noi. Domnul este Dătătorul oricărui dar “bun şi desăvârşit” (Iacov 1:17).
Dumnezeu, Stăpânul nostru suveran
Unul din lucrurile pentru care lui Dumnezeu I se aduce cea mai multă laudă în ceruri este stăpânirea şi autoritatea a asupra acestei lumi şi asupra veacului care vine. În Apocalipsa 11:15 citim: “Şi în cer s‑au auzit glasuri puternice, care ziceau: “Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor!” Noi trebuie să‑L lăudăm pe Dumnezeu, măreţul nostru Împărat, fiindcă El a câştigat biruinţa asupra vrăjmaşului care dorea controlul asupra acestui pământ.
Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul nostru
Închinătorii din ceruri proclamă în faţa Domnului: “Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11). Fiind Creatorul nostru, El cunoaşte fiecare detaliu al vieţilor noastre. El cunoaşte talentul nostru, abilităţile şi priceperea noastră; ne ştie înclinaţiile, capacităţile, şi dorinţele. Toate acestea vin de la El. El ne ştie personalitatea, energia şi visurile. El este autorul credinţei noastre, fiindcă ne‑a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă astfel încât să‑I putem împlini planurile pe acest pământ (vezi Evrei 12:2).
Ca Susţinător al nostru, Dumnezeu ne poartă de grijă şi ne păzeşte. El este Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană (vezi 2 Corinteni 9:10). El este Cel ne îi învinge pe vrăjmaşii noştri. El este Cel ce ne duce în păşuni verzi şi la ape de odihnă—atât din punct de vedere spiritual, cât şi material—şi ne înviorează sufletele (vezi Psalmul 23:1‑3). El este Cel ce mustră pentru noi pe cel ce mănâncă (vezi Maleahi 3:11).
Răspunsul nostru la tot ce a făcut Dumnezeu în crearea şi susţinerea noastră este să‑I spunem, “Tu eşti vrednic, Doamne. Îţi dau Ţie toată slava, cinstea şi puterea. Ştiu că Tu eşti Sursa tuturor acestora.”
Pentru ca lauda adusă de noi lui Dumnezeu să se unifice cu a tuturor sfinţilor din ceruri, trebuie să fim “una” cu ei, ca să zicem aşa, în lucrurile pentru care Îl lăudăm pe Domnul. Ascultaţi cu atenţie la melodiile şi cuvintele pe care le auziţi în adunări. Este ceea ce auziţi o laudă veritabilă care curge din bucuria inimilor celor de lângă voi? Şi se potriveşte mesajul cu laudele cerurilor? Unele din “cântecele de laudă” pe care le cântăm, am remarcat eu, sunt mai mult despre noi decât despre Domnul. În general cântăm mai mult, “Eu Te laud,” decât “Sfânt este numele Tău.” Avem tendinţa să rostim mai mult, “Te iubesc, Doamne,” decât “Vrednic eşti Tu, Doamne, să primeşti slava, cinstea şi lauda.” Lauda adevărată este despre Dumnezeu, adresată lui Dumnezeu.
Lauda trebuie să fie atmosfera vieţilor noastre
Nu poţi citi Apocalipsa fără să‑ţi dai seama că lauda formează atmosfera cerului. Un sfânt nu poate respira în ceruri fără să respire laudele înfocate ale altora. O, dacă ar fi acest lucru adevărat şi pe pământ! Lauda trebuie să fie însăşi atmosfera în care trăim şi ne mişcăm şi ne avem existenţa, chiar aici.
Într‑o carte inspirativă intitulată Creştinii de început ai secolului 21, autorul Chad Walsh scrie: “Milioane de creştini trăiesc în ceaţa uşoară a unei pietăţi vagi, ascultând o muzică plăcută de orgă picurând în lumina frumoasă a vitraliilor. Religia lor este o experienţă plăcută de palpitaţii emoţionale—despărţită de voinţă, separată de intelect, şi aşteptând nimic mai mult decât vorbe deşarte sau câteva banalităţi inofensive.”
El continuă: “Eu cred că Satana a renunţat la încercarea anterioară de a converti pe oameni la agnosticism. Fiindcă, dacă un om se îndepartă suficient de mult de creştinism, îl poate privi apoi în perspectivă şi poate decide că este adevărat. Este mult mai sigur, din punctul de vedere al Satanei, să‑i inoculeze omului o mică doză de creştinism, ca şi cum l‑ar vaccina pentru a‑l proteja de boala adevărată.”[5]
Walsh a identificat o problemă care se generalizează între creştini. Cum ne vom pregăti să‑L lăudăm necontenit pe Dumnezeu în cer când noi petrecem atât de puţin timp lăudându‑L aici pe pământ—nu doar în închinarea din adunări, ci şi în timpul personal petrecut înaintea Lui?
Un predicator veteran, JackTaylor, a spus următoarele, după ani de predicare peste tot în Statele Unite şi în lume: “Poţi să predici cât vrei şi să‑i rogi pe oameni să se pocăiască, să fie curăţiţi, dedicaţi, şi să‑L urmeze pe Domnul, dar puţini vor lua o hotărâre durabilă în lipsa unei atmosfere în care să predomine lauda.”[6]
Care este atmosfera vieţii tale? Cuvintele tale de laudă se potrivesc cu atmos­fera lui Dumnezeu din ceruri? Faci parte dintr‑o comunitate de credincioşi care‑L laudă în mod regulat şi cu entuziasm pe Domnul?
Practicarea cu credincioşie a laudei adevărate îl pune pe un om în relaţie directă cu întreaga putere disponibilă în cer şi pe pământ. O viaţă de laudă este legată de scopul etern al lui Dumnezeu şi de planul Său desăvârşit pentru noi. Ea crează în noi o pistă de aterizare făcând posibil pentru îngerii din ceruri să vină şi să ne slujească. Ea produce un mediu creativ, energic şi evanghelistic. Ea produce o comu­ni­tate de credinţă în care nevoile sunt împlinite şi provocările sunt depăşite.
Care este deci motivul pentru care nu petrecem mai mult timp lăudându‑L pe Dumnezeu? De ce continuăm să ne chinuim să‑L lăudăm? Ne vom ocupa în capitolul următor de aceste lucruri.


Partea a 2‑a
PROVOCĂRILE LAUDEI
Trei
LAUDA CERE O SCHIMBARE PERSONALĂ
Dacă lauda ar veni în mod natural, nu ne‑am chinui atât de mult să‑I dăm lui Dumnezeu slava pe care o merită. Dacă lauda ar fi uşoară, L‑am slăvi pe Dumnezeu în tot cursul fiecărei zile, şi drept rezultat am fi oameni schimbaţi. De fapt, următorul adevăr ajută să explicăm de ce lauda este atât de dificilă: Lauda cere să facem schimbări în vieţile noastre.
Cei mai mulţi dintre noi nu agreează perspectiva schimbării. Ea este nesigură şi neconfortabilă, şi ne face să nu ne simţim în largul nostru. Este mai uşor să încer­căm să evităm provocările care vin odată cu schimbarea—chiar şi atunci când schimbarea îmbunătăţeşte în mod garantat calitatea vieţilor noastre.
Se povesteşte despre o femeie în vârstă care a dezvoltat o stare închipuită de boală. Ea “suferea” de o întreagă varietate de boli exotice, prin care dorea să atragă atenţia şi simpatia altora. Într‑o zi două cunoştinţe ale acestei femei stăteau de vorbă. Una din ele a întrebat, “Dar doctorul nu i‑a prescris alte medicamente?”
“Ba da,” a răspuns cealaltă.
“Ei bine, le ia sau nu?” a întrebat prima.
“Nu,” a zis a doua. “Ce, vrei să rişte să‑i treacă?”
Vestea bună este că atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu noi vom fi schimbaţi, şi schimbarea va fi spre bine. Lauda crează atitudini frumoase, rezultate frumoase în relaţiile noastre, şi dorinţe frumoase. Dar Dumnezeu nu ne impune aceste lucruri, chiar dacă ele ne îmbunătăţesc vieţile.
cum ne schimbă lauda
Dumnezeu este doritor să facă în noi lucruri bune, şi nu are nici un sens să evităm binecuvântările Lui. Însă natura noastră este construită în aşa fel încât ne simţim confortabil cu lucrurile familiare şi încercăm să fugim de nesiguranţă. Chiar dacă ştim că Dumnezeu ne iubeşte, suntem încă în tensiune fiindcă nu ştim cum va vrea Dumnezeu să ne schimbe.
Când este vorba de laudă, există anumite lucruri care nu pot să mai rămână cum au fost din momentul în care începem să‑L glorificăm pe Dumnezeu în vieţile noastre. Vom examina cinci domenii în care Dumnezeu lucrează în noi, pentru binele nostru, atunci când dezvoltăm un stil de viaţă de laudă regulată adusă Domnului: Lauda va schimba atitudinea noastră, va mări energia noastră, va transforma relaţiile noastre, percepţia şi sensibilitatea noastră spirituală, şi dorinţele noastre. Să privim la modul cum lauda duce la astfel de schimbări fundamentale în noi.
Lauda ne schimbă atitudinea
Unul din principalele rezultate ale laudei este faptul că ea schimbă atitudinea omului. Nu poţi păstra în tine mânie, amărăciune, resentimente sau ură faţă de alţii şi în ace­laşi timp să‑L lauzi pe Dumnezeu. Un duh negativ faţă de alţii nu poate pur şi simplu coexista cu lauda pozitivă către Dumnezeu.
O, da, poate începi lauda neavând starea de bucurie deplină a inimii. Poate te apropii de Dumnezeu din ascultare şi începi să‑L lauzi fără să ai inima complet mulţumitoare. Dar odată ce ai început să‑L lauzi pe Dumnezeu nu poţi continua să faci asta mult timp fără ca duhul negativ să fie înfrânt. Nu‑L poţi lăuda pe Dumnezeu în mod consistent şi adânc fără ca Duhul Sfânt să‑ţi biruiască ura şi s‑o înlocuiască cu dragostea Dumnezeului iubirii, dispersând mânia şi înlocuind‑o cu compasiunea Dumnezeului compasiunii, distrugând amărăciunea şi înlocuind‑o cu îngăduinţa Dumnezeului îngăduinţei şi harului.
Am văzut acest lucru întâmplându‑se de multe ori în propria mea viaţă. Indi­ferent cât de sumbre sau triste sunt circumstanţele prin care trec, când Îl laud pe Domnul sunt ridicat în duhul meu. Atunci când Îl onorez pe Dumnezeu pentru ceea ce este şi pentru lucrurile glorioase pe care le‑a făcut, duhul mi se înalţă şi ochii mi se deschid pentru a vedea purtarea de grijă şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Sunt 100 la sută convins că tratamentul cel mai bun pentru deznădejde şi descurajare este lauda. Este una din modurile cheie prin care poate fi restaurată o persoană care a trecut printr‑o pierdere grea. Este cea mai bună “cură” pentru întristare pe care am întâlnit‑o.
Isus a afirmat puterea de ridicare a laudei în ziua când a citit din cartea lui Isaia în cetatea lui natală, la Nazaret:
Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M‑a uns
să vestesc săracilor Evanghelia,
M‑a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiesc robilor de război slobozirea,
şi orbilor căpătarea vederii;
să dau drumul celor apăsaţi,
şi să vestesc anul de îndurare al Domnului (Luca 4:18‑19).
Apoi Isus a proclamat că El a fost şi este împlinirea deplină a acestui pasaj din Isaia. El îşi face în noi lucrarea de vindecare şi transformare atunci când credem în El.
Acest pasaj din Isaia continuă şi spune că Domnul “va mângâia pe toţi cei întristaţi, va da celor întristaţi din Sion—le va da o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (vezi Isaia 61:2‑3). Remarcaţi expresia “haină de laudă” – este importantă. Daţi‑mi voie să subliniez două lucruri în legătură cu această haină.
Mai întâi, haina este ceva de îmbrăcat. Nu este de nici un folos dacă rămânne împăturită în dulap sau atârnă pe umeraş. Tu trebuie s‑o alegi, trebuie s‑o îmbraci. Tot aşa, nimeni nu poate aduce laude lui Dumnezeu pentru tine. Tu trebuie să hotărăşti personal să‑L lauzi şi trebuie să o faci personal. Adevărata laudă curge din inima ta. Este hrănită de recunoştinţa ta faţă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi de înţelegerea măreţiei Sale. Domnul ne dă motivele pentru a‑L lăuda, El ne dă dorinţa de a‑L lăuda, şi El răspunde laudelor noastre cu răsplătiri şi binecuvântări. Însă noi trebuie să exprimăm lauda. Noi putem să îmbrăcăm haina de laudă şi trăim înfăşuraţi în bucuria lui Dumnezeu, sau putem refuza să îmbrăcăm această haină şi ducem în continuare o viaţă de disperare, descurajare şi fatalism. Alegerea este a noastră.
Iată acum al doilea lucru important de notat. Când Dumnezeu promite să ne dea haina de laudă, El pune aceasta în contrast cu un “duh mâhnit (Isaia 61:3). Duhul mâhnit, în Orientul Mijlociu, mai ales în acea vreme, îl făcea pe un om să‑şi sfâşie hainele—literal să rupă ţesătura ca semn exterior al unei întristări adânci, al unui duh zdrobit, sau al unui sentiment de “ruină”emoţională în urma unei întristări de mare intensitate.
Vedem acest lucru de multe ori în Vechiul Testament. Tamar şi‑a sfâşiat haina pestriţă de disperare şi durere după ce fratele ei vitreg a necinstit‑o şi apoi a alungat‑o (vezi 2 Samuel 13:14‑19). Prietenii lui Iov şi‑au sfâşiat hainele şi şi‑au aruncat ţărână în cap ca semn al împărtăşirii marei dureri şi suferinţi a lui Iov (vezi Iov 2:12). Ezra şi‑a sfâşiat hainele şi mantaua când a văzut necredincioşia israeliţilor (vezi Ezra 9:3). Haina sfâşiată era semnul unei inimi sfâşiate.
Nu cu multă vreme în urmă o femeie mi‑a împărtăşit faptul că ea a simţit o astfel de durere copleşitoare când a şi‑a dat seama că mama ei moare în urma unui atac cerebral. “Mâinile mi s‑au dus instinctiv spre haine, şi simţeam imboldul să le rup, fiindcă inima se frângea în mine,” mi‑a spus această femeie îndurerată. “Eram surprinsă de propria mea reacţie, fiindcă de obicei nu sunt o persoană foarte exteri­orizată. Însă dragostea pentru mama mea a fost atât de mare încât acela a fost singurul fel în care‑mi puteam exprima sentimentele. Nu mi‑am rupt cu adevărat hainele, dar am putut înţelege pentru prima oară de ce oamenii din Biblie şi‑au exprimat tristeţea şi disperarea sfâşiindu‑şi hainele.”
Mulţumim lui Dumnezeu că a înlocuit duhul mâhnit cu o haină de laudă. Haina de laudă este proaspătă, curată, şi întreagă. Ce imagine extraordinară a lucrării pe care Domnul doreşte să o facă în inimile noastre. Isus doreşte să ne îndeparte dure­rile şi să ne acopere cu putere, vindecare şi iertare. El doreşte să ne aducă binele, împlinirea, şi bucuria. Isus ridică şi îndepartă duhul disperării de la noi atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu. Noi vedem din nou frumuseţea. Simţim din nou bucuria. Simţim din nou pacea şi uşurarea.
Nu demult am auzit despre o bunică care şi‑a pierdut trei nepoţi într‑un incendiu teribil care a cuprins casa lor. Şi nora a suferit arsuri severe. Bunica a simţit ca şi când viaţa ei s‑a dus, şi totul era pierdut. I‑a spus păstorului ei, “Nu mai am nici un scop pentru care să mă scol dimineaţa. Ar trebui să doresc să stau lângă nora mea, dar simt că n‑am putere să mă duc lângă patul ei.”
Atunci o prietenă înţeleaptă i‑a spus acestei femei, “Ridică‑ţi ochii spre Isus. Începe să‑L lauzi pentru ceea ce este El. Chiar dacă nu‑ţi vine, laudă‑L.” Bunica a început să‑L laude pe Isus, fiindcă nu ştia ce altceva să facă şi încotro să se îndrepte.
“La început nu ştiam pentru ce să‑L laud,” a spus ea. “M‑am uitat în Biblie să găsesc acolo cuvintele lui Isus, citeam un pasaj şi apoi spuneam, ‘Ei bine, Doamne, Îţi mulţumesc că ai spus asta.’ Câteodată mai adăugam, ‘Şi îţi mulţumesc că‑mi vorbeşti şi mie, chiar acum.’
“Citeam cum Isus a vindecat pe cineva sau a scos demonii din cineva, şi spuneam, ‘Bine, Doamne, Te laud pentru că ai făcut acel lucru pentru cineva care a trăit atunci, demult.’ Apoi am început să adaug, ‘Şi Îţi mulţumesc că faci acest lucru şi cu oamenii de azi.’ Mai târziu am început să spun, “Te laud că faci asta şi în viaţa mea, acum.’
“Timp de câteva zile, cred că L‑am lăudat pe Domnul Isus ore la rând. Îmi aminteam cuvinte citite în Biblie şi‑L lăudam şi în timp ce‑mi făceam treburile casnice şi în timp ce aspiram. Am continuat aşa timp de câteva zile, apoi câteva săptă­mâni.
“Apoi într‑o dimineaţă m‑am trezit şi am privit afară. Pentru prima oară după luni de zile m‑am gândit, Ce dimineaţă frumoasă! Era prima dată după incendiu că am văzut ceva frumos în lumea asta. Ceva parcă s‑a deschis înlăuntrul sufetului meu uscat şi bătrân. În ziua următoare nu m‑am putut opri să nu zâmbesc privind încer­carea unor copii din vecini de a urca într‑un copac. Era primul zâmbet după luni de zile. În ziua urmatoare m‑am apucat să coc o prăjitură să i‑o duc norei mele, căreia i s‑a dat drumul acasă după arsurile suferite. Pentru prima oară în luni de zile făceam ceva pentru altul.
“Zi după zi, săptămână după săptămână, disperarea a început să dispară. Dumnezeu m-a condus la un adăpost pentru cei fără locuinţă, unde am avut oportunităţi nenumărate să îmbrăţişez şi să mângâi copiii, în timp ce mamele lor erau la serviciu sau căutau de lucru. Dumnezeu mi‑a dat din nou un scop pentru care să trăiesc pe măsură ce‑mi ţineam privirea aţintită la Isus.
“Oamenii mă întrebă uneori, ‘Gladys, crezi cu adevărat că Isus a vindecat oameni bolnavi?’ Le răspund, ‘Absolut. Eu sunt unul dintre aceşti oameni.’”
Oridecâte ori te simţi prăbuşit, dezamăgit de viaţă sau descurajat, este vremea să începi să‑L lauzi pe Domnul. Ia‑ţi ochii de la lucrurile pe care nu le poţi face, şi aţinteşte‑ţi privirea asupra lui Dumnezeu care poate face totul şi asupra a ceea ce doreşte El să fii. Ia‑ţi ochii de la probleme, şi aţinteşte‑ţi privirea la ce a venit Isus să facă în viaţa ta.
Lauda va inversa spirala ta emoţională descendentă. Dacă nu vei simţi o schimbare după o oră de laudă, laudă‑L pe Dumnezeu pentru încă o oră. Dacă este nevoie, laudă‑L pe Dumnezeu întreaga zi. Dacă trebuie, laudă‑L pe Dumnezeu ore în şir, şi săptămâni după săptămâni. Până la urmă se va produce acea mare schimbare care îţi va umple de bucurie inima. Nu mă îndoiesc de acest lucru!
Lauda măreşte energia noastră
Lauda nu doar că ne schimbă atitudinea, ci face să crească energia din noi. Te‑ai simţit vreodată atât de epuizat din punct de vedere emoţional încât nu puteai nici să dormi? Ai fost vreodată atât de doborât de încercările vieţii încât nu te‑ai putut odihni? Există o oboseală a sufletului care ne sleieşte de puteri. Şi, lucru tot aşa de adevărat, există o bucurie care ne energizează.
Proorocul Isaia a scis foarte elocvent despre acest lucru:
Nu ştii?
N‑ai auzit?
Dumnezeul cel veşnic,
Domnul a făcut marginile pământului.
El nu oboseşte, nici nu osteneşte;
priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.
El dă tărie celui obosit,
şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.
Flăcăii obosesc şi ostenesc,
chiar tinerii se clatină,
dar cei ce se încred în Domnul
îşi înoiesc puterea,
ei zboară ca vulturii;
aleargă şi nu obosesc,
umblă, şi nu ostenesc. (Isaia 40:28‑31)
Isaia ne spune că acei care nădăjduiesc în Domnul îşi înnoiesc puterile şi energia lor este refăcută. Dar cum acumulăm nădejdea adevărată? Ajungem să avem nădejde când privim la ce poate Dumnezeu să facă, nu la ce face omul. Nădejdea creşte în noi când ne focalizăm asupra posibilităţilor lui Dumnezeu, nu asupra slăbiciunilor şi inabilităţilor oamenilor. Nădejdea ţâşneşte în noi când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru desăvârşirea Lui—recunoscând şi mărturisind şi bazându‑ne pe tot ce este El—mai degrabă decât să onorăm încercările plăpânde şi realizările nedesăvârşite ale omului.
Dacă eşti epuizat la sfârşitul unei zile, închide‑te pentru un timp singur în prezenţa lui Dumnezeu. Laudă‑L cu fiecare gram de energie care ţi‑a mai rămas. Eu cred că vei fi reîmprospătat, nu doar mental şi emoţional, ci şi fizic. Există o putere specială care este împărţită celor ce‑L laudă pe Domnul. Acest fel de putere ne dă tăria să răbdăm, să perseverăm, să trecem peste vremuri grele. Ea ne dă puterea să mijlocim până Dumnezeu dă o rezolvare.
Lauda transformă relaţiile noastre
Lauda nu doar că schimbă atitudinea şi nivelul energiei noastre, ci ea schimbă şi atmosfera din relaţiile noastre. Încercaţi următorul lucru. Data viitoare când sunteţi pe punctul de a începe o ceartă cu soţia sau copiii dumneavostră, opriţi‑vă şi spuneţi, “Ascultă, n‑ajungem niciunde continuând discuţia asta. Hai să lăudăm pe Domnul împreună.” Şi începeţi fiecare să exprimaţi câteva motive pentru care îi sunteţi recunoscători lui Dumnezeu. Pe rând, exprimaţi în cuvinte lauda voastră pentru carac­te­ris­ticile lui Dumnezeu, pentru darurile şi grija Sa—pentru puterea Sa, dragostea Sa, iertarea Sa, înţelepciunea Sa, şi aşa mai departe.
Lauda ne schimbă focalizarea dinspre durere spre bucurie, dinspre greşeală spre iertare. Este foarte dificil să rămâi supărat pe cineva din pricina unor diferenţe ome­neşti temporare atunci când eşti de acord cu el în legătură cu bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu. Nu vreau să spun că lauda vindecă problemele dintr‑o relaţie. Însă lauda adusă împreună lui Dumnezeu restabileşte o atmosferă pozitivă în care doi oameni pot găsi la problemele lor soluţii care‑i să‑i satisfacă reciproc şi să‑L onoreze pe Dumnezeu.
Lauda schimbă percepţia şi sensibilitatea noastră spirituală
Pe lângă schimbarea atitudinilor, a cantităţii de energie şi a relaţiilor noastre, lauda schimbă perceţia şi sensibilitatea noastră spirituală. Isus a spus de multe ori celor care‑L ascultau, “Cine are urechi de auzit, să audă” (vezi Matei 11:15; 13:9). I‑a atenţionat pe ucenicii Săi să fie treji în ceea ce priveşte ochii şi urechile spiritului. Lauda ne deschide ochii şi urechile către Dumnezeu. Când ne îndreptăm privirea asupra Lui în laudă, suntem mult mai pregătiţi să auzim ce are să ne spună.
O mamă, când vrea să se asigure de întreaga atenţie a copilului, îi spune mereu, “Priveşte la mine.” Ea ştie că dacă copilul se uită în altă parte, atenţia lui va fi împărţită, şi este mai puţin probabil să ia aminte la ceea ce‑i spune ea. În acest sens, noi suntem foarte asemănători copiilor. Trebuie să ne păstrăm privirea la Dumnezeu dacă vrem să ascultăm şi să împlinim cu adevărat poruncile Lui.
Câteodată porunca lui Dumnezeu este să schimbăm ceva în viaţa noastră—să mărturisim şi să ne pocăim de un păcat sau să facem o corecţie în felul cum acţionăm aici sau acolo. Câteodată porunca lui Dumnezeu este sub forma unui cuvânt suveran care are ca rezultat o vindecare emoţională, spirituală sau fizică. Câteodată porunca lui Dumnezeu implică acţiuni specifice în momente specifice, pentru a împlini sau a duce mai departe scopurile Sale pe acest pământ. Câteodată porunca lui Dumnezeu ne obligă la o dedicare mai profundă sau la o umblare mai apropiată de El, prin credinţă. Indiferent că vrea El să ne spună, ne va fi mult mai uşor să auzim în mod clar vocea Lui atunci când Îl lăudăm.
Lauda schimbă dorinţele noastre
După toate aceste binecuvântări transformatoare din partea lui Dumnezeu, mai există încă un mod în care lauda ne schimbă. Ea ne schimbă dorinţele. Ce doreşti tu din tot sufletul să‑ţi împlinească Dumnezeu în viaţă? Răspunde la această întrebare, şi apoi întreabă‑te, “Am ajuns să am această dorinţă după ce L‑am lăudat pe Dumnezeu sau înainte?” Există o diferenţă imensă în dorinţele care sunt supuse mai întâi unei doze copioase de laudă la adresa lui Dumnezeu.
Oamenii au tendinţa să intre în prezenţa lui Dumnezeu fluturând o listă lungă de nevoi. Nici n‑ajung să‑L salute pe Dumnezeu până trec la cereri, recitând tot ce doresc să le dea Dumnezeu sau ce vor să le facă El. Îl tratează pe Dumnezeu exact ca pe un băiat de serviciu. Deseori spun că oamenii care vin înaintea lui cu o agendă proprie sunt ca acei ce intră într‑o casă străină, trec pe lângă gazdă, se îndreaptă direct spre frigider pentru a‑şi lua nişte mâncare, apoi se aşează s‑o mănânce. Dorinţele lor le dictează comportamentul. Dacă nu ne permitem să fim atât de necuviincioşi faţă de prietenii şi vecinii noştri, cum putem să fim atât de prost crescuţi faţă de Dumnezeul atotputernic?
adevăratul scop al laudei
Am privit la cinci moduri în care lauda ne schimbă vieţile, în moduri dramatice. Însă scopul laudei nu este să primim ceva de la Dumnezeu. Mai degrabă scopul ei este pentru a ne pune într‑o poziţie de unde Îl putem vedea pe Dumnezeu aşa cum este. Noi ne închinăm lui Dumnezeu nu atât de mult pentru a face ceva pentru El, chiar dacă El doreşte să Îl lăudăm, ci să afirmăm domnia Lui asupra vieţilor noastre.
Cuvântul închinare poartă în el ideea de exprimare a “vredniciei” Sale şi a valorii legăturii noastre cu El. Cât de mult preţuieşti tu ce a făcut Dumnezeu pentru tine? Cât de mult te bazezi în fiecare zi pe ce promite Dumnezeu să facă în folosul tău? Cât de mult apreciezi sau câtă valoare pui pe relaţia ta cu El?
Convingerile noastre despre Dumnezeu sunt direct legate de modul în care Îl cinstim în laudele noastre. Fiindcă lauda adânceşte devoţiunea faţă de Domnul, este nevoie să examinăm nu doar cât de des Îl lăudăm pe Dumnezeu, ci şi modul cum Îl lăudăm. Conţinutul, intensitatea, frecvenţa şi durata laudei noastre dau la iveală ce credem cu adevărat despre Dumnezeu.
Examinează conţinutul laudei tale
Ceea ce crezi tu despre Dumnezeu se reflectă în lauda ta. Dacă crezi că El este Tatăl tău iubitor, răbdător şi iertător, lauda ta va reflecta aceste trăsături ale lui Dumnezeu. Şi dacă‑L consideri pe Dumnezeu drept Tată iubitor, vei fi doritor să‑L lauzi. Pe de altă parte, dacă ai despre Dumnezeu părerea că este mânios şi răzbunător, de‑abia aşteptând să te prindă greşind ceva pentru a te putea pedepsi şi condamna, vei evita să‑L lauzi. De ce să laude cineva o persoană supremă meschină şi rea?
Părerea ta despre Dumnezeu va determina lauda ta, şi lauda ta va reflecta părerea ta despre Dumnezeu. Măsura în care Îl lauzi pe Dumnezeu şi lucrurile pentru care Îl lauzi arată măsura respectului, reverenţei, încrederii, şi fricii pe care I‑o porţi. Lauda ta reflectă gradul în care‑L cinsteşti pe Dumnezeu în viaţa ta şi cât de mult te temi de El.
Am auzit recent spunându‑se că “frica nu este niciodată o motivaţie eficientă.” Cel ce vorbea era de părere că este mai bine să‑ spui cuiva despre dragostea lui Dumnezeu decât să‑i predici despre primejdia iadului. După părerea mea, trebuie amândouă predicate. Trebuie să ne ţinem tare de dragostea lui Dumnezeu, cea plină de îndurare. Dar trebuie să spunem oamenilor şi că a respinge dragostea Lui îndurătoare şi plină de milă înseamnă să aleagă o viaţă separată de Dumnezeu. Iar în veşnicie, alegerea noastră de a trăi despărţiţi de Dumnezeu va însemna despărţire eternă de El. Nu ştiu o definiţie mai bună a iadului decât următoarea: “despărţire eternă de dragostea lui Dumnezeu.”
Când nu ne temem de Dumnezeu—când nu avem frică de Dumnezeu, respect pentru autori­tatea Lui, reverenţă pentru prezenţa Sa, preocupare justificată în legătură cu precizia judecăţii Sale—facem o greşeală tristă. O teamă bună de Dumnezeu este una din cele mai bune motivaţii pentru o laudă sănătoasă pentru Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu nu trebuie subestimată; dreptatea Lui nu trebuie uitată; răbdarea Lui nu trebuie pusă la încercare. Când avem un sentiment corect de frică de Dumnezeu, vom dori să‑L lăudăm cu întreaga noastră fiinţă.
Am auzit recent despre un tânăr care s‑a pomenit faţă în faţă cu una din supermodelele din lume. Fiind la doar câţiva paşi în faţa ei, era copleşit de frumuseţea ei. În realitate părea mult mai frumoasă decât pe paginile revistelor. Pe când povestea, ne‑a spus: “Tot ce am putut rosti a fost, ‘Uau. Eşti cu adevărat frumoasă.’ Mai târziu am realizat cât de şchioape şi neadecvate au fost cuvintele mele. Dar stând în faţa ei, acelea au fost singurele cuvintele la care m‑am putut gândi. Toate celelalte cuvinte mi‑au fugit din gând.”
Când venim în laudă personal în faţa cuiva care este mai frumos decât orice s‑a pomenit pe pământ, adică în faţa Împăratului Universului, cred că şi noi vom rămâne fără cuvinte. Caracterul lui Dumnezeu este mult deasupra experienţei noastre ordinare. El este cu adevărat sfânt. El este cu adevărat Făcătorul tuturor lucrurilor, Judecătorul tuturor şi Conducătorul tuturor popoarelor.
Mărimea lui Dumnezeu ne poate face mai dificilă exprimarea laudelor, dar tot ea face lauda necesară. Noi trebuie să recunoaştem şi să cinstim ce este Dumnezeu. Lauda ne aduce la o apreciere mai deplină a lui Dumnezeu—nu ca să ne chircim de frică în faţa Lui, ci ca să putem să ne plecăm în faţa Lui într‑o închinare smerită.
Examinează intensitatea laudei tale
Măsura în care‑L vezi pe Dumnezeu nu doar capabil, ci şi doritor să‑ţi împlinească nevoile, poate influenţa intensitatea laudei tale. Dacă nu‑L consideri pe Dumnezeu ca fiind mai mare decât problemele tale, de ce te‑ai deranja să‑L lauzi în mod serios? Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca fiind capabil, însă nedoritor de a lucra pentru tine, probabil că‑L vei lăuda cu o “inimă împărţită.” Sentimentele tale amestecate în legătură cu El vor produce o credinţă cu jumătate de inimă, şi o neplăcere de a te încrede deplin în El.
În contrast, dacă‑L vei înţelege pe Dumnezeu ca fiind nu doar fiind capabil să se ocupe de problemele tale, ci şi mai mult decât doritor să pună în mişcare ceruri şi pământ pentru binele tău, atunci Îl vei lăuda cu entuziasm şi din inimă! Cei ce‑L văd pe Dumnezeu ca fiind de partea lor, lucrând mereu pentru beneficul lor etern, sunt cei care‑L laudă cu cea mai mare intensitate şi cu cea mai multă credinţă.
Mărimea nevoii unui om îl duce deseori la o mai mare intesitate în laudă. Cei ce au fost izbăviţi de mai multe lucruri se vor exterioriza probabil mai mult şi cu mai mare intensitate în lauda lor. Prin contrast, cei ce nu s‑au izbit de suferinţă, sau nu a trebuit să se încreadă în Dumnezeu pentru a le împlini o nevoie disperată, vor fi probabil mai “căldicei” în lauda lor.
Examinează frecvenţa laudei tale
Măsura în care‑L vezi pe Dumnezeu implicat în mod apropiat în fiecare detaliu al vieţii tale se va reflecta şi în frecvenţa laudei tale. Dacă crezi că Dumnezeu îţi poartă de grijă în fiecare moment şi în orice circumstanţă, şi că nici o situaţie nu trece pe lângă El fără ca El s‑o ia în seamă şi să se intereseze de ea, atunci probabil că‑L vei lăuda pe Dumnezeu în orice clipă! “Slăvit să fie Domnul” va fi pe buzele tale, într‑o formă sau alta, de nenumărate ori în cursul zilei. Pe de altă parte, dacă crezi că lui Dumnezeu îi pasă doar de lucrurile majore din viaţa ta sau că El este doar un observator neinteresat şi distant al vieţii tale, lauda ta pentru El va fi cu atât mai puţin frecventă.
Examinează durata laudei tale
Adâncimea relaţiei tale cu Dumnezeu se va reflecta după toate probabilităţile şi în volumul de timp pe care îl aloci laudei. Dacă‑L cunoşti bine pe Domnul—nu doar ca număr de ani, ci şi ca profunzime a încrederii şi ca nivel de bizuire pe El—este mult mai probabil că vei petrece timp mai mult în laudă. Vei avea o mai mare înţelegere a naturii lui Dumnezeu, şi vei avea o experienţă mai mare a lucrării Sale în viaţa ta. Însă dacă n‑ai cultivat relaţia ta cu Domnul, probabil că cinci minute de laudă ţi se vor părea cinci ani. Fiindcă nu‑L cunoşti destul de bine pe Domnul, nu vei petrece atât de mult timp cu El.
Un aspect care influenţează relaţia noastră personală cu Dumnezeu este nivelul nostru de recunoş­tinţă faţă de Dumnezeu pentru harul Său, şi în mod deosebit măsura în care Îi suntem mulţumitori pentru mântuirea Lui. Dacă eşti profund recunoscător pentru faptul că Dumnezeu te‑a mântuit de consecinţele păcatului tău, vei dori să‑I aduci atâta laudă încât n‑o vei putea exprima în doar câteva momente. Lauda va da pe deasupra, fiindcă mulţumirea ta va fi atât de mare. Prin comparaţie, acei ce nu sunt siguri de mântuirea lor, sau cei care cred că Dumnezeu “era dator” să‑i mântuiască, sau cei care au lăsat experienţa mântuirii lor să se răcească, vor petrece foarte puţin timp lăudându‑L pe Dumnezeu.
Lauda dă la iveală esenţa relaţiei noastre cu Dumnezeu, concepţiile noastre despre El şi nivelul noastru de încredere în El. De asemenea, lauda lucrează în noi anumite schimbări, atingând atitudinile noastre, energizându‑ne, transformând relaţiile noastre, percepţia şi sensibilitatea noastră spirituală, şi dorinţele noastre. Lauda ne deschide din punct de vedere spiritual să putem auzi poruncile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, lauda ne ajută să ne putem vedea pe noi înşine şi să‑L vedem pe Dumnezeu mai clar, şi ne schimbă fundamental. Prietenul meu, este nevoie de curaj pentru a accepta aceste schimbări. Este nevoie de curaj pentru a reexamina ce am crezut că este adevărat despre Tatăl ceresc, despre Fiul Său unic, Isus Hristos, şi despre Duhul Sfânt.
Opreşte‑te acum şi examinează‑ţi viaţa de laudă. Examinează conţinutul, intensitatea, frecvenţa şi durata laudei tale. Apoi întreabă‑te, “Sunt pregătit să mă las schimbat şi provocat prin focalizarea vieţii mele asupra slăvirii lui Dumnezeu?”
Te îndemn să accepţi provocarea. Nu te teme de schimbările pe care le aduce lauda, ci apropie‑te de Dumnezeu prin laudă şi aşteaptă cu nerăbdare lucrarea minunată pe care El doreşte s‑o facă în viaţa ta ca o binecuvântare şi ca urmare a laudei. Începe să pui de o parte mai mult timp şi mai multă intensitate în lauda lui Dumnezeu, şi fii pregătit să fii transformat de El.


Patru
LAUDA ATINGE EMOŢIILE PROFUNDE
O fetiţă mititică l‑a întrebat odată pe bunicul ei, “Bunicule, de ce ţi se umplu ochii de lacrimi de fiecare dată când te uiţi la mine?” Bunicul i‑a răspuns, “Dragă, acelea nu sunt lacrimi, sunt dragoste lichidă!”
O, dacă lacrimile noastre ar curge liber atunci când Îi aducem laudă lui Dumnezeu! El este vrednic de exprimarea dragostei noastre în orice formă, incluzând exprimarea emoţiilor noastre profunde.
Dacă căutăm motivele pentru care este dificil să trăim o viaţă de laudă, trebuie să ne gândim şi la provocarea pe care o constituie exprimarea cinstită a emoţiilor noastre în faţa lui Dumnezeu. Oamenii limitează deseori lucrarea lui Dumnezeu în vieţile lor prin faptul că nu doresc să‑I arate anumite aspecte ale personalităţii lor şi anumite emoţii. Este tendinţa noastră naturală să încercăm să ne ascundem de Dumnezeu, din pricina mândriei păcătoase pe care am moştenit‑o de la Adam şi Eva. Adevărul, edident, este că Dumnezeu ştie deja totul despre noi.
Mândria ne face de asemenea să fim preocupaţi de aparenţele în faţa altora. Ne face griji că alţi oameni ar putea să ne vadă plângând sau prea entuziasmaţi în timp ce Îl lăudăm pe Domnul. Nu vrem să le lăsăm impresia că suntem prea emoţionali sau prea “fanatici.” Ne temem că umilinţa noastră în faţa lui Dumnezeu în laudă ne poate face să arătăm slabi, dependenţi, sau chiar prea spirituali. Asta se întâmplă mai ales dacă credem că alţii ar putea să folosească acest lucru împotriva noastră. Faptul că suntem consideraţi excesiv de religioşi ne‑ar putea costa o promovare la locul de muncă, sau ar putea duce la excluderea noastră din cercul social la care aspirăm. Suntem atât de îngrijoraţi de imaginea noastră încât ezităm să‑L lăudăm pe Dumnezeu cu întreaga inimă.
Ce mă uimeşte însă este că ne descurcăm destul de bine la exprimarea emoţi­ilor exuberante în împrejurări non‑religioase. Priviţi la orice eveniment sportiv major, şi veţi vedea oameni care aproape că‑şi ies din piele de bucurie la un gol sau la o victorie a alergătorilor noştri într‑o cursă de alergare. Ne descurcăm destul de bine şi la exprimarea dezamăgirii sau a tristeţii. Chiar şi bărbaţii încep să înţeleagă că este în regulă să plângă când sunt trişti, când au parte de respingere sau de durere sufletească. Nu spun că noi, bărbaţii, vă egalăm pe deplin pe voi, doamnelor, însă şi noi am început să ne arătăm emoţiile mai bine.
Dar de ce nu ne arătăm oare emoţiile când e vorba de Dumnezeu? Ce s‑a întâmplat cu entu­zi­asmul nostru veritabil şi cu exprimarea fericită şi plină de iubire a recunoştinţei noastre ca răspuns la bunătatea Domnului în vieţile noastre? Acest tip de exprimare a emoţiilor este încă rară în multe biserici şi în viaţa multor, multor creştini.
Puteţi să vă imaginaţi cum ar răspunde lumea în general—sau măcar biserica în general—la atitudinea împăratului David, care a jucat de bucurie în faţa tuturor pe străzile Ierusalimului în ziua când chivotul Domnului a fost în sfârşit adus în cetate? Să ne examinăm propriile concepţii despre laudă privind la această istorie de laudă adusă Domnului din toată inima şi cu uitare de sine.
modelul de laudă al unui împărat
După ce David a fost uns împărat al poporului prin ungerea şi prin chemarea divină, una din primele porunci date de el a fost să se aducă la Ierusalim chivotul legământului. Chivotul, care reprezenta la acea vreme prezenţa lui Dumnezeu, fusese capturat de Filisteni, care mai târziu l‑au trimis înapoi, după ce au fost loviţi cu boli groaznice pe care le‑au atribuit chivotului. După ce a fost pus într‑un car tras de boi, chivotul a ajuns în cele din urmă la Chiriat‑Iearim, unde a rămas pentru un timp în casa unui om numit Abinadab.
Cea dintâi încercare a lui David de a aduce chivotul la Ierusalim s‑a sfârşit dezastruos. Chivotul fusese pus într‑un car nou tras de boi, cu doi oameni care conduceau carul, Uza şi Ahio. La un moment dat în cursul drumului, unul dintre boi s‑a poticnit şi a smucit carul, iar Uza a întins mâna spre chivot să‑l sprijine. În momentul când l‑a atins, a murit. După aceea chivotul a fost dus în casa lui Obed‑Edom, în timp ce David şi preoţii au încercat să înţeleagă ce s‑a întâmplat. De ce atingerea chivotului a dus la aşa consecinţe devastatoare şi imediate?
David s‑a întors la Ierusalim şi a întins un cort deosebit care să găzduiască chivotul. I‑a chemat pe preoţi să se sfinţească, şi le‑a poruncit să se ducă la locul unde lăsaseră chivotul. I-a trimis să‑l aducă la Ierusalim purtându‑l pe umeri cu drugi, aşa cum i‑a poruncit Domnul lui Moise. Apoi David a spus căpeteniilor Leviţilor “să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu alăute, arfe şi ţimbale, şi să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie” (1 Cronici 15:16). La ridicarea chivotului pentru a‑l aduce înapoi s‑au jertfit şapte viţei şi şapte berbeci.
Cântăreţii erau adunaţi, jertfele au fost aduse, şi totul era pregătit pentru reîntoarcerea chivotului. În acea zi, Biblia ne spune că David şi bătrânii poporului au adus chivotul înapoi “cu strigăte de bucurie”—cu sunete de trâmbiţe, cu cântări şi laude cu voce tare. Într‑una din prezentările procesiunii citim următoarea descriere: “David era îmbrăcat cu o manta de in subţire, tot aşa erau îmbrăcaţi toţi Leviţii, care duceau chivotul, cântăreţii şi Chenania, căpetenia muzicii între cântăreţi, şi David avea pe el un efod de in. Tot Israelul a suit chivotul legământului Domnului cu strigăte de bucurie, cu sunete de goarne, de trâmbiţe, şi de chimvale, şi făcând să răsune lăutele şi harfele” (1 Cronici 15:27‑28). Ce paradă extraodinară!
Remarcaţi însă cine a jucat şi cine s‑a bucurat cel mai tare. Chiar împăratul David. Citim în 2 Samuel 6:14 că David “David juca din răsputeri înaintea Domnului” (sublinierea adăugată de noi). David a fost atât de copleşit de bucurie şi emoţie încât a jucat şi a sărit şi a strigat si a cântat uitând de sine însuşi. Nu i‑a păsat ce gândesc alţii despre el—bucuria momentului era o bucurie care dădea pe deasupra. Chivotul se întorcea la Ierusalim. Prezenţa lui Dumnezeu era cu el, şi nu avea să‑l mai părăsească niciodată. Puterea lui Dumnezeu era cu el, că să‑l susţină întotdeauna.
David n‑a avut pentru o aşa ocazie cuvântări solemne; pur şi simplu nu existau cuvinte care să exprime tot ce dorea el. Era aşa de plin de bucurie încât nu se putea abţine să nu sară, să nu‑şi mişte braţele, nu putea să nu strige sau să cânte, nu putea să nu bată din palme. Ceea ce nu puteau exprima cuvintele sale, împlineau acţiunile sale spre lauda lui Dumnezeu.
Cum am reacţiona noi dacă am vedea un lider de astăzi afişându‑şi asemenea emoţii înaintea Domnului? Ne‑am pune oare întrebări referitoare la stabilitatea lui emoţio­nală, gândindu‑ne dacă are într‑adevăr calităţile necesare unui conducător?
Indiferent ce gândeau cei din jurul lui David, ştim că el era preocupat să‑L onoreze pe Domnul, nu să‑i impresioneze pe cei din jurul său. Şi dacă Dumnezeu este onorat de expresiile noastre de laudă, ce mai contează celelalte opinii?
Sărbătoarea emoţională a lui David s‑a petrecut în faţa întregei case a lui Israel (2 Samuel 6:15). Însă în ziua de azi eu văd că mulţi creştini sunt intimidaţi de lauda comună. Nu se simt bine într‑o adunare care‑L laudă pe Dumnezeu cu un duh înfocat şi cu bucurie în exprimare. Unora nu le place nici idea de a‑şi exprima cu voce tare lauda către Dumnezeu în intimitatea caselor lor, în propria lor maşină, sau când sunt afară într‑o plimbare. De ce ne temem oare să ne exprimăm lauda către Dumnezeu în mod deschis inclusiv cu emoţiile noastre?
Am pus această întrebare recent, şi cineva mi‑a răspuns: “Este jenant.” Când l‑am întrebat, “De ce este jenant?” n‑a mai avut nici un răspuns, decât s‑a roşit la faţă.
Acum, înainte de a mă categorisi ca ieşit de pe fix când vă sugerez să uităm de noi înşine lăudându‑L pe Domnul, să ne oprim pentru un moment şi să reflectăm cu sinceritate la propria noastră relaţie cu El. Începe prin a‑ţi analiza viaţa ta privată de rugăciune. Cât de mult timp petreci onorându‑L, adorându‑L, închinându‑te şi lăudându‑L pe Dumnezeu? Ce procent din tipul tău de rugăciune este dedicat mulţumirii şi cinstirii lui Dumnezeu?
Sunt convins că acei care petrec foarte puţin timp în rugăciune, şi în mod deosebit acei care petrec o foarte mică parte din timpul dedicat rugăciunii în laudă, adorare şi închinare, sunt cei dintâi care sunt deranjaţi de împrejurările în care lauda este exprimată cu voce tare în adunări. Isus a spus, “Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Când cunoşti într‑adevăr adevărul lui Isus, nu poţi să te comporţi altfel decât să‑L lauzi. Şi când începi să‑L lauzi, nu vei putea decât să‑L lauzi şi mai mult. Şi când Îl vei lăuda mult—când lauda va avea locul de frunte în timpul tău particular de rugăciune, când lauda va curge în mod natural—nu vei fi câtuşi de puţin intimidat când alţi credincioşi în jurul tău Îl vor lăuda pe Dumnezeu. Acei ce sunt stânjeniţi sau intimidaţi de laudele altora sunt în general cei ce nu sunt obişnuiţi să‑L laude pe Dumnezeu în particular. Rugăciunea mea pentru voi este ca să fiţi eliberaţi să‑L lăudaţi pe Dumnezeu prin exprimarea întregului vostru set de emoţii.
expresii biblice ale laudei
În capitolul 2 am privit la descrieri ale laudei cereşti, aşa cumo vedem în cartea Apo­ca­lipsa. Am văzut îngerii, sfinţii şi “făpturile” din ceruri unindu‑se în laudă, cântând şi declarând slava lui Dumnezeu. Imaginea laudei cereşti este una de mişcare, de implicare, şi de exclamaţii cu voce tare. Nici vorbă de îngeri care şed cu figuri grave, cu mâinile încrucişate, cântând laudele cu glasuri de‑abia auzite. În realitate, descrierile Biblice ale laudei—atât în Vechiul cât şi în Noul Testament—ne înfăţişează lauda ca fiind o expresie activă a închinării.
Lauda este “zgomotoază”
Biblia descrie de obicei lauda la diateza activă—din punct de vedere verbal şi vocal. Şi uneori este şi sonoră, tare. Psalmul 66:8 ne povăţuieşte, “Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!” Psalmul 66:1, apoi Psalmul 98:4 măreşte volumul, declarând, “Strigaţi către Domnul cu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului! Chiuiţi, strigaţi şi cântaţi laude!”
Lauda este însoţită de mişcare
Când citim descrierile laudei în Psalmi, vedem deseori referinţe la mişcări fizice de felul aplecărilor, bătăii din palme, a jocului sau a ridicării mâinilor. Psalmul 66:4 spune, “Tot pământul se închină înaintea Ta şi cântă în cinstea Ta, cântă Numele Tău.” Psalmul 63:4 spune, “Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile.” Mâinile ridicate sunt o declaraţie tăcută: “Te iubesc, mă bazez pe Tine, Te înalţ, mă supun măreţiei Tale.” Este un mod simbolic de a ne supune voinţa şi căile în faţa voiei şi căilor lui Dumnezeu.
Dar pot oare bătaia din palme şi strigarea să fie prin ele însele un mod de laudă? Da! Psalmul 47:1 ne spune, “Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!” De multe ori suntem împinşi să ne exprimăm bucuria şi entuziasmul în faţa măririi lui Dumnezeu mai mult decât o pot face cuvintele. În astfel de momente, un strigăt de bucurie sau o bătaie din palme pot constitui expri­marea cea mai bună a conţinutului inimii noastre.
Desigur, nu orice zgomote sau aplauze se pot califica drept laudă. Nu toate strigătele sunt expresii ale exaltării în Dumnezeu. Însă exprimarea cu bucurie şi cu voce tare către Domnul care vine din inimi preapline de uimire în faţa bunătăţii lui Dumnezeu poate fi un act de închinare.
Pe lângă strigătele de bucurie şi bătăile din palme, mai există şi jocul laudei. Psalmul 149:3 se referă la el: “Să laude Numele Lui cu jocuri, să‑L laude cu toba şi cu harfa!”
Lauda implică diverse poziţii
Există momente în care lauda nu este chiar aşa de exuberantă, dar este totuşi activă. În cuprinsul Scripturii găsim exemple de oameni şi femei care au căzut cu feţele la pământ înaintea lui Dumnezeu în semn de închinare. În Orientul Mijlociu poziţia de aplecare este una a celui mai mare respect şi cinstiri. Este o postură care spune foarte clar,”Mă umilesc pe mine însumi din mare respect pentru tine.” A sta prosternat în faţa lui Dumnezeu este semnul că suntem gata să‑I slujim.
De multe ori mă găsesc în cea mai autentică şi adâncă formă a închinării umile şi a exaltării atunci când cad cu faţa la pământ, prosternat deplin în faţa Domnului cu faţa la pământ. N‑am luat în lucrarea mea nici o decizie majoră fără să vin cu umilinţă înaintea Dumnezeului întregului univers cu faţa la pământ.
În 2 Cronici 20:18 citim despre împăratul Iosafat că “s‑a plecat cu faţa la pământ şi tot Iuda şi locuitorii Ierusalimului s‑au aruncat înaintea Domnului să se închine înaintea Lui.” Drept urmare imediată a acestei exprimări a umilinţei depline, câţiva dintre leviţi “s‑au sculat şi au lăudat cu glas tare şi puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (2 Cronici 20:19).
Împăratul Îl lăuda pe Dumnezeu în timp ce stătea cu faţa la pământ; leviţii s‑au ridicat să aducă laude Domnului. Poţi să‑L lauzi pe Dumnezeu ridicat în picioare, şezând, îngenunchiat, sau culcat noaptea în patul tău. Poţi să‑L lauzi pe Dumnezeu în timp ce te plimbi sau în timpul alergării tale de dimineaţă, în apropierea casei tale. Nu există poziţii standard, unicele corecte, în care să‑L lauzi pe Dumnezeu. Pentru ca lauda noastră să fie autentică, totuşi, trebuie să căutăm poziţia care se potriveşte inimii noastre.
Lauda este însoţită de cântare
În timp ce este foarte adevărat că postura trupului nostru spune ceva despre modul cum Îl lăudăm pe Dumnezeu, aceasta se leagă de cuvintele pe care le rostim şi de felul în care le rostim. Câteodată cuvintele de laudă sună cel mai bine în cântare. Psalmistul a scris: “Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui!” (Psalmul 149:1). “Cântaţi slavă Numelui Său, măriţi slava Lui prin laudele voastre!” (Psalmul 66:2).
Lauda este acompaniată de instrumente muzicale
Câteodată mi‑aş dori să fi avut darul de a cânta la instrumente muzicale. Când citesc psalmii, văd lista instrumentelor muzicale folosite în lauda Domnului. Psalmul 150 trebuie considerat în mod sigur “psalmul muzicii instrumentale”:
Lăudaţi‑L cu sunet de trâmbiţă,
lăudaţi‑L cu alăuta şi harfa!
Lăudaţi‑L cu timpane şi cu jocuri,
lăudaţi‑L, cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul.
Lăudaţi‑L cu chimvale sunătoare,
lăudaţi‑L cu chimvale zăngănitoare.
Tot ce are suflare, să laude pe Domnul!
Lăudaţi pe Domnul! (Psalmul 150:3‑6)
Lauda este însoţită de lacrimi
Biserica pe care o păstoresc eu în Atlanta, Biserica Apostolilor, a crescut de la câţiva membri la mai mult de două mii de membri în mai puţin de cincisprezece ani. În această perioadă, mulţi au vizitat biserica. Unii rămân, alţii vin doar odată, iar alţii participă cu noi o perioadă, pleacă, şi apoi se reîntorc. Mai mulţi mi‑au spus, “Am plecat de la Biserica Apostolilor, dar acum m‑am întors. Deşi nu îmi prea place să mă întorc din nou.”
O astfel de declaraţie mi‑a stârnit desigur curiozitatea. Aşa că am întrebat din nou de ce s‑au întors dacă nu le place. Răspunsul lor: “De fiecare dată când vin la Biserica Apostolilor plâng.” La un astfel de răspuns, le spun şi eu, “Şi mie mi se întâmplă la fel. Hai cu noi!”
Când Îl lăudăm pe Dumnezeu ca adunare, eu plâng de multe ori în prezenţa Lui. Motivul lacrimilor noastre nu este întristarea sau vinovăţia sau vreo altă formă de durere sufletească; mai degrabă plângem de bucurie. O inimă transformată de Dumnezeu care se ridică să‑L laude va scăpa aproape întotdeauna câteva picături din ea, sub forma lacrimilor. Sunt momente în care pur şi simplu nu mai putem reţine în noi tot ceea ce simţim faţă de Dumnezeu—mulţumirea noastră, veneraţia, entuziasmul şi uimirea trec dincolo de cuvinte. În acele momente bucuria noastră îşi găseşte expresia în lacrimi.
Lauda este însoţită de bucurie veselie
Îl lăudăm pe Dumnezeu cu lacrimi, dar Îl lăudăm şi prin veselie. Există momente în care nu putem să nu zâmbim—sau chiar să râdem—în bucuria noastră la ceea ce a făcut Dumnezeu, face, sau a promis că va face în vieţile noastre. Suntem atât de surprinşi de bunătatea Lui faţă de noi şi de generozitatea dragostei Sale turnate în noi încât nu ne putem reţine zâmbetul!
Psalmul 126:2 spune: “Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie [de râset], şi limba de cântări de veselie.” O, dacă lumea ar vedea mai mulţi creştini zâmbitori! Nu există motive pentru o fizionomie mohorâtă, acră, abătută a credincio­sului. Una din cele mai triste reclame posibile pentru harul lui Dumnezeu este un creştin care umblă de colo‑colo cu un aer de tristeţe necontenită.
“Dar,” poţi tu obiecta, “Biblia ne spune să fim serioşi.” Da, trebuie să fim serioşi în atitudinea noastră când ne gândim la profunzimea dedicării noastre pentru Domnul, la seriozitatea păcatului, sau la nevoia de a rămâne treji în orice vreme, veghetori împotriva planurilor înşelătoare ale celui rău. Nu există însă nici un loc în Biblie unde să ni se spună să avem faţa sobră sau exprimarea sobră. De fapt, Isus a spus, “Când postiţi [lucru pe care mulţi îl consideră cel mai “serios” act de închinare], să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi‑au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge‑ţi capul, şi spală‑ţi faţa, că să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:16‑18).
Isus însuşi doreşte ca expresia noastră exterioară să fie una de bucurie. Dragostea lui Dumnezeu ar trebui să aducă un zâmbet pe feţele noastre. Iertarea lui Dumnezeu ar trebui să ne pună pe faţă o satisfacţie care să nu se şteargă. Amintirea îndurării lui Dumnezeu şi a bunătăţii şi harului Său ar trebui să ne facă să erupem din timp în timp într‑o veselie veritabilă, din inimă.
libertatea laudei
Dumnezeu caută credincioşi care să‑L laude şi să I se închine liberi. Noi nu trebuie să mimăm un anumit stil sau o anumită tradiţie; în schimb, ar trebui să‑L lăudăm pe Dumnezeu într‑un mod care să exprime înaintea Lui tot ce suntem noi. Trebuie să‑L lăudăm pe Dumnezeu în libertatea Duhului Sfânt, lucru care include libertatea de a sta în picioare sau jos, de a îngenunchea sau de a ne ridica mâinile, de a striga de bucurie, de a plânge, de a juca sau de a bate din palme. Acest lucru include libertatea de a ne închina mişcându‑ne, libertatea închinării cu vuiet mare şi exuberanţă, dar şi libertatea de a ne închina cu lacrimi, în tăcere sau cu teamă.
Apostolul Pavel a spus creştinilor din Galatia că “Hristos ne‑a izbăvit ca să fim slobozi” (Galateni 4:31). Aceasta nu este o libertate care ne dă dreptul să facem tot ce ne place, ci libertatea deplină de a‑L servi pe Hristos cu întreaga noastră fiinţă—cu trupul, mintea, şi duhul. Nu trebuie să ne folosim libertatea “ca o pricină de a trăi pentru firea pămîntească, ci [a] sluji altora în dragoste” (Galateni 5:13). Libertatea noastră trebuie folosită spre a ne exprima pe noi înşine în laudă şi închinare—mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce este El şi pentru ceea ce face pentru noi, pentru dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, credincioşia, şi blândeţea Lui faţă de noi şi pe care le manifestă prin noi către alţii. Trebuie să‑L înconjurăm pe Domnul de laudă, cu întreaga noastră fiinţă, fără să reţinem nici o parte care să nu‑L proslăvească.
In cadrul larg oferit nouă de Dumnezeu în ce priveşte lauda, un aspect al laudei rămâne neschimbat: Trebuie să menţinem o atitudine predominantă de respect adânc faţă de Domnul. Noi ne închinăm Domnului cu evlavie. Venim în faţa Lui să ne exprimăm lauda cu conştienţa deplină că El cunoaşte totul despre noi şi cu toate acestea ne iubeşte. Lauda şi închinarea autentică nu stau în principal în cuvintele rostite sau în postura adoptată sau în instrumentele cu care se cântă, cât stau în atitudinea inimii.
Noi ne închinăm lui Dumnezeu cu reverenţă. Ne închinăm lui Dumnezeu cu tot ce suntem. Ne închinăm lui Dumnezeu cu o inimă umilă care este gata să se plece până la pământ în faţa Lui—indiferent cine priveşte. Hristos ne‑a făcut slobozi, liberi şi noi trebuie să ne închinăm Lui liberi.
Nu mai ezitaţi. Începeţi să‑L lăudaţi pe Dumnezeu liberi, cu întreaga voastră fiinţă, chiar azi.


Cinci
LAUDA NE CHEAMĂ SĂ DUCEM MĂRTURIA
După cum am văzut deja, lauda ne schimbă. Ne afectează la modul individual şi la modul comun—modificând atitudinile noastre, sensibilitatea noastră spirituală, dorinţele inimilor noastre. Şi am văzut modul în care lauda ne provoacă să ne deschi­dem înaintea Domnului. Însă schimbările nu se opresc aici.
Lauda schimbă de asemenea şi mărturia noastră înaintea altora. Ea face acest lucru schimbând fiinţa noastră, şi intensificând şi mărind reflectarea lui Hristos în noi. Lauda măreşte abilitatea noastră de a proclama ai cui suntem.
Oridecâte ori Îl lăudăm pe Dumnezeu, suntem provocaţi să exprimăm bunătatea lui Dumnezeu către alţii. Lauda nu este doar în beneficiul nostru. Ea este actul prin care biserica se varsă către lume. Ea devine astfel un element cheie al mărturiei noastre despre Isus Hristos.
Când ne facem un obicei în a‑L lăuda pe Dumnezeu, descoperim că nu putem să păstrăm tăcerea despre El; trebuie să spunem altora despre bunătatea şi măreţia Lui. Cu toate acestea, când în urma mărturiei noastre se ridică împotrivire, putem fi tentaţi să revenim la vechiul obicei de a neglija lăudarea lui Dumnezeu. Dacă ţi s‑a întâmplat aşa ceva, te încurajez: Deschide încă odată zăgazurile laudei în viaţa ta!
adorarea şi preamărirea domnului
Există în Scriptură două cuvinte care sunt puse de multe ori în legătură cu lauda: ado­rarea şi preamărirea. Adorarea este “gândirea” la bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu. Meditaţia tăcută şi plină de iubire la lucrările minunate ale lui Dumnezeu ar trebui să fie o parte zilnică a închinării noastre. De fapt, în Scripturi, adorarea lui Dumnezeu este numită deseori “a gândi la Domnul.” Când petrecem timp în adorarea lui Dumnezeu în noi se petrece o lucrare minunată. Asupra noastră vine o mulţumire tăcută şi “aşezată” care ne întăreşte.
Preamărirea, pe de altă parte, este a spune altora despre bunătatea şi măreţia Domnului. Adorarea tăcută este îndreptată spre Dumnezeu, dar când Îl lăudăm pe Dumnezeu în prezenţa altora—când spunem altora despre lucrurile mari, minunate, extraordinare, pe care le‑a făcut Dumnezeu şi despre măreţia prezenţei Sale—atunci noi Îl preamărim pe Dumnezeu.
În acest sens, psalmistul a spus:
În fiecare zi Te voi binecuvânta
şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci.
Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă
şi mărimea Lui este nepătrunsă.
Fiecare neam de om să laude lucrările Tale
şi să vestească isprăvile Tale cele mari!
Voi spune strălucirea slăvită a măreţiei Tale
şi voi cânta minunile Tale.
Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoşată
şi eu voi povesti mărimea Ta. (Psalmul 145:2‑6)
Scopul preamăririi măreţiei lui Dumnezeu este ca alţii să poată şi ei vedea şi să se poată bucura de lucrarea Lui pe pământ. Ca răspuns la lauda noastră, psalmistul a notat, oamenii vor “trâmbiţa aducerea aminte de nemărginita Ta bunătate” şi vor “lăuda dreptatea Ta!” (Psalmul 145:7).
În Psalmul 126 vedem că până şi printre naţiunile dintre Neamuri, adică cele care erau în afara sferei poporului ales al lui Dumnezeu, se spunea: “Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!” (versetul 2). După ce auzeau poporul lui Dumnezeu preamărindu‑L cu bucurie şi veselie, cei ce priveau aceste stări sinţeau dorinţa să‑L laude şi ei pe Dumnezeu.
Cum Îl putem noi preamări pe Dumnezeu în zilele noastre? Începem prin a recunoaşte lucrarea Lui printre noi. Când preamărim bunătatea lui Dumnezeu, noi nu spunem altora ce dorim să facă Dumnezeu, ci spunem ce El a făcut deja. Noi nu încercăm să mimăm un sentiment, ci răspundem cu uimire şi recunoştinţă sinceră la lucrurile măreţe pe care le‑am primit.
Ce anume din preamărirea lui Dumnezeu îi face pe alţii să‑I dea şi ei onoare? Cred că este vorba de duhul autentic cu care ne aducem laudele înaintea Lui. Remar­caţi pro­gresia: Lucrarea lui Dumnezeu şi belşugul binecuvântărilor Lui produce în noi o bucurie şi o recunoştinţă veritabilă care, atunci când este exprimată liber de copiii lui Dumnezeu, pătrunde inimile altora.
Este ironic faptul că chemarea de a‑L preamări pe Dumnezeu în faţa altora îi descurajează pe unii creştini în a‑şi face un obicei din a‑şi exprima în afară lăuda către Domnul. Un stil de viaţă care‑L preamăreşte pe Isus Hristos aduce o mare răsplătire, deci care ar fi motivul pentru care să nu facem din asta o prioritate a vieţilor noastre?
Odată ce ne‑am născut din nou şi primim o nouă natură spirituală în Hristos, noi dobândim o dublă cetăţenie—a lumii naturale, fizice, în care trăim zi de zi, şi a cerului în care vom trăi veşnic. Tot ce facem şi ce spunem pe acest pământ se înregistrează în analele cerului. Ceea ce rostim şi exprimăm despre Domnul are ecou în decursul veşniciei.
Isus a arătat clar acest lucru când a spus, “Eu vă spun: pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12:8‑9). Este clar că lucrurile pe care I le spunem Domnului şi lucrurile pe care le spunem despre Domnul sunt de importanţă vitală.
Gândeşte‑te la seriozitatea acestei afirmaţii, şi întreabă‑te ce le spune Isus îngerilor Săi sfinţi despre tine. N‑ar trebui să‑ţi fie foarte greu să răspunzi acestei întrebări, din moment ce ea este direct legată de ceea ce spunem noi despre Isus celor din jurul nostru şi de ceea ce‑I spunem personal Domnului.
un cântec personal de laudă
După cum am afirmat şi mai înainte, în capitolul 1, nimeni nu poate să‑L laude pe Dumnezeu exact ca tine. Lauda ta pentru El este unică, şi astfel ea este mărturia pe care tu o duci altora când preamăreşti bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu.
Împăratul David ne‑a lăsat una din cele mai mari cântări de laudă din toate veacurile. El a cântat pentru prima dată această cântare când a preamărit mărimea lui Dumnezeu după ce Domnul l‑a izbăvit de toţi vrăjmaşii săi, inclusiv de mâna ucigaşului Saul. În timp ce priveşti conţinutul cântării lui David, observă caracteristicile laudei sale pentru Dumnezeu.
Lauda este foarte personală
Cântarea lui David pentru Dumnezeu, înregistrată în 2 Samuel 22:2‑51, este foarte personală. El îl numeşte pe Dumnezeul Atotputernic “Dumnezeul meu” (versetul 7). David a descris credincioşia şi protecţia lui Dumnezeu în imagini vii, caracteri­zându‑L pe Domnul drept “stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu” (vezi vers.2,3). El continuă să‑L descrie pe Dumnezeu ca “stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea care mă mântuieşte, turnul meu cel înalt şi scăparea mea. Mântuitorule!” (versetul 3). Este clar că Dumnezeu n‑a fost doar foarte personal pentru David, ci şi că lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lui David era foarte reală pentru el ca împărat.
David n‑a cântat o cântare de laudă plină cu generalităţi. El a folosit un limbaj foarte specific:
· “M‑a scos din apele cele mari” (vers.17),
· “M‑a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic, de vrăjmaşii mei” (vers.18)
· “Domnul luminează întunericul meu [sau schimbă întunericul meu în lumină]” (vers.29)
· “Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare şi El mă călăuzeşte pe calea cea dreaptă” (vers.33)
· “Îmi deprinde mâinile la luptă şi braţele mele întind arcul de aramă” (vers.35)
· “Tu mă înalţi mai presus de potrivnicii mei, mă izbăveşti de omul asupritor” (vers.49)
David a fost convins de prezenţa lui Dumnezeu, de puterea Lui, şi de răspunsul la rugăciunile după ajutor şi izbăvire. Lauda noastră ar trebui să reflecte aceeaşi încredre în Dumnezeul care face minuni. Lauda noastră pentru Dumnezeu ar trebui să fie tot aşa de personală şi specifică ca a lui David.
Un episcop mi‑a spus odată, “ Tu vorbeşti despre Isus ca Mântuitorul şi Domnul tău personal, de parcă tu ai fi ‘proprietarul’ Lui. Vorbeşti despre El ca fiind ‘Dumnezeul tău’ aşa cum vorbeşte cineva despre maşina proprietate personală.”
I‑am răspuns, “O, nu. Nu‑L numesc Mântuitor şi Domn fiindcă El ar fi proprietatea mea. Îl numesc Mântuitor şi Domn personal fiindcă El însuşi este proprietarul meu.”
Lauda recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu în alţii
Chiar dacă lauda lui David către Dumnezeu era foarte personală, ea nu era exclusivă. David credea că ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el Dumnezeu făcea şi pentru alţii. În 2 Samuel 22. El înşiră lucrările minunate făcute de Dumnezeu în folosul altora:
“Cu cel bun Tu eşti bun, cu omul drept Te porţi după dreptate, cu cel curat eşti curat” (versetele 26‑27).
“Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte, şi cu privirea Ta, cobori pe cei mândri” (versetul 28).
“El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El” (versetul 31).
David ştia că nu poate monopoliza binecuvântările lui Dumnezeu. Acest echilibru, între a şti ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi a şti că El doreşte să facă aceleaşi lucruri pentru alţii, ne fereşte de a deveni mândri. Lauda noastră ar trebui să‑l onoreze pe Dumnezeu pentru lucrarea Sa în vieţile tuturor oamenilor.
preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrarea Sa viitoare
Noi suntem chemaţi nu doar să‑L preamărim pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut deja, ci trebuie de asemenea să proclamăm lucrările pe care El le va face în viitor. Îl lăudăm pe Dumnezeu cu credinţa şi încrederea că El va aduce la îndeplinire tot ce a promis.
“Dar,” poate spui tu, “cum pot şti eu ce va face Dumnezeu?” Răspunsul simplu este că “El deja ne‑a spus.” Există două lucruri pe care Dumnezeu le va face garantat în tine şi în viaţa fiecărui credincios. El a promis că te va face după asemănarea Fiului Său. De asemenea, El a promis că‑ţi va da viaţa veşnică şi vei trăi pururi cu El în ceruri.
Dumnezeu ne va transforma după chipul Fiului Său
Cum putem şti, fără nici o îndoială, că Dumnezeu ne va transforma după chipul Fiului Său? Ascultaţi asigurarea pe care ne‑o dă apostolul Pavel în capitolul opt din Romani:
· Dumnezeu face toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru (versetul 28)
· El ne transformă să fim asemenea chipului Fiului Său (versetul 29)
· El ne socoteşte neprihăniţi şi într‑o zi ne va proslăvi (versetul 30)
· El ne face mai mult decât biruitori, peste toate necazurile şi strâmtorările (versetul 37)
· El nu va fi despărţit de noi niciodată şi nici nu va fi abătut de la scopul Său în noi—de către nimic şi nimeni (versetele 38‑39)
· Motivaţia Lui pentru a face acest lucru pentru noi este dragostea (versetele 37, 39)
Dumnezeu lucrează în viaţa mea, şi El nu va înceta să lucreze în tine, nici măcar pentru un singur moment al vieţii tale de aici şi până în veşnicie! Prietene, dacă acest lucru nu te face să te ridici şi să strigi cu voce tare laude lui Dumnezeu, nu ştiu ce altceva te‑ar putea face! Tu ai în faţă un viitor luminos şi slăvit. Ai toate motivele să fii plin de nădejde. Dumnezeu este de partea ta, deci nimic nu‑ţi poate sta împotrivă mult timp. El este la lucru, schimbând tot ce este în tine şi în jurul tău spre binele tău. El face şi reface, croieşte şi recroieşte, modelează şi remodelează, înnoieşte şi reînnoieşte toate lucrurile din viaţa ta, astfel încât să fii o făptură complet nouă, una spre care să privească aşa cum a privit la întreaga lume în prima zi a creaţiei când a spus, “Sunt foarte bune.”
Poţi să‑L lauzi pe Dumnezeu cu încredere deplină pentru lucrarea pe care El va continua să o facă în tine de azi până în veşnicie. Poţi să‑L preamăreşti pe Dumnezeu în faţa altora pentru a‑i zidi în credinţă şi a le mări nivelul aşteptărilor referitor la ceea ce va face Domnul şi în vieţile lor. Dumnezeu împlineşte ceea ce a promis!
Dumnezeu ne va da o casă în ceruri
Isus a spus, “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n‑ar fi aşa, v‑aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2‑3). Aceasta nu este o speculaţie; este o promisiune divină.
Mie nu‑mi este greu să‑L laud pe Dumnezeu pentru că-mi asigură un loc glori­os unde voi petrece veşnicia. Unii oameni susţin că cerul este doar o stare a conştiinţei, nimic mai mult decât o idee abstractă. Alţii pretind că nu este mai mult decât o gândire melancolică sau o figură de stil. Aş vrea să spun acestor oameni mizerabil de pesimişti: Isus n‑a vorbit nicodată despre cer în sens figurativ. El a vorbit despre cer ca despre un loc literal—un loc de unde a venit El, un loc unde urma să se întoarcă, un loc în care ne va lua şi pe noi într‑o zi. Eu aleg să cred în ceea ce a spus Isus despre cer.
Cerul este un loc real, cu bucurie reală, cu pace reală, cu închinare reală, şi el este casa mea reală. În timpul vieţii mele de până acum am trăit în Egipt, Australia, şi în Statele Unite. Acestea sunt doar adrese flotante, însă adresa mea permanentă este în ceruri. Lăudat să fie Domnul pentru făgăduinţa vieţii veşnice!
Benjamin Franklin şi-a scris drept epitaf, “Asemeni copertei unei cărţi vechi, cu filele distruse, aici rămâne hrană pentru viermi. Lucrarea, însă, nu se va pierde. Fiindcă va apare încă odată într-o ediţie nouă, mai elegantă, revizuită şi corectată de Autor!”[7]
Gândeşte‑te la tărâmul ceresc de care ne vom bucura pentru vecie. Vom avea trupuri noi, fără dureri, fără boală, fără deformaţii, fără limitări. În ceruri nu vom mai avea parte de durere, de suferinţă sau de lacrimi. Vom fi cu sfinţii care‑L iubesc şi Îl laudă pe Domnul la fel ca noi, fără separări rasiale, tribale, de limbă sau cultură. Toţi cei ce cred în Isus Hristos se vor uni în a cânta aceleaşi refrene de Aleluia! În ceruri ne vom uni cu toţi sfinţii şi cu îngeri nenumăraţi, în închinare înaintea lui Dumnezeu. Vom trăi în prezenţa Domnului Isus Hristos, şi vom avea o părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu Tatăl nostru.
Dar aceasta nu este totul. În ceruri vom fi eliberaţi total de ispite şi de păcat. Ne vom bucura de întreaga abundenţă şi frumuseţe a lui Dumnezeu. Vom cunoaşte bucuria negrăit de mare, mai mult decât orice ne‑am putea imagina în prezent. În ceruri vom gusta ce înseamnă să “împărăţim” cu Hristos Isus. Poţi să‑L lauzi pe Dumnezeu cu încredere pentru locul pe care El ţi l‑a pregătit deja şi pentru viaţa veşnică în prezenţa Lui.
Când credincioşii Îl preamăresc pe Dumnezeu pentru promisiunea vieţii veşnice, sfinţii din adunare sunt reîmprospătaţi. În acelaşi timp, cei pierduţi simt convingerea lui Dumnezeu. Dacă doresc să‑L cunoască pe Dumnezeu, ei se simt motivaţi să se pocăiască de păcate şi să accepte iertarea Lui. Când credincioşii Îl preamăresc pe Dumnezeu, ei crează în alţii o foame, o dorinţă de a intra şi ei în plinătatea vieţii veşnice.
Dacă oamenii nu doresc să‑L cunoască pe Dumnezeu, ei ne pot respinge, însă şi atunci noi ne putem bucura. Preamărirea lui Dumnezeu lărgeşte înţelegerea altora despre El. Indiferent ce decizie iau, Dumnezeu este la lucru.
Petrece timp adorându‑L pe Dumnezeu în tăcere astăzi. Apoi, după ce L‑ai adorat în particular, vino şi preamăreşte‑I deschis măreţia şi bunătatea în faţa altora. Dă celor ce te înconjoară oportunitatea de a a‑L cunoaşte pe Dumnezeul care binecuvântează pe orice credincios prin făgăduinţele Sale, prin prezenţa Sa şi prin gloria Sa eternă. În acest fel, vei înmulţi şi mai mult binecuvântarea.


Şase
LAUDA LUPTĂ ÎMPOTRIVA MÂNDRIEI NOASTRE
Cineva a venit recent la mine şi m‑a întrebat: “Ai fost vreodată în deşert—te‑ai simţit vreodată ca într‑un deşert?”
“Da,” i‑am răspuns. “Dar tu?”
“Şi eu,” mi‑a răspuns el. “La mine a durat aproape un an. Nu puteam simţi prezenţa lui Dumnezeu. Mă simţeam uscat înlăuntrul meu. N‑aveam nici un entuzi­asm pentru lucrurile lui Dumnezeu. Tot ce puteam face a fost să mă trezesc duminica dimineaţa şi să mă duc la biserică. Apoi, acum trei luni, lucrurile s‑au schimbat.”
“Ce s‑a întâmplat?” l‑am întrebat eu.
“Ei bine,” mi‑a spus el, “m‑am întrebat singur, ‘Care este diferenţa între viaţa mea de acum şi timpul imediat de după întoarcerea mea la Domnul?’ Am început să mă gândesc, Atunci, la început, aveam încredere în Dumnezeu pentru orice lucru. De‑abia aşteptam să văd ce va mai face El în mine. L-am lăudat pe Dumnezeu pentru tot ce mi se întâmpla—pentru orice nouă înţelegere în legătură cu Biblia, pentru orice oportunitate de a‑L mărturisi, pentru orice binecuvântare pe care o primeam. Atunci am înţeles că tot ce lucram acum era făcut prin puterea mea proprie.”
“Şi ce ai făcut?” l‑am întrebat.
Mi‑a spus, “M‑am plecat pe genunchi şi i‑am spus Domnului că sunt o epavă. Că nu era bine să fac lucrurile prin propriile‑mi puteri. Am început să‑L laud pe El pentru orice, şi să mă încred în El pentru orice. A fost ca şi cum cerurile s‑au deschis şi a venit ploaia binefăcătoare asupra deşertului meu. Am reînviat în suflet.”
Apoi a început să râdă. I‑am zis, “Ce e de râs?”
“Mi‑am dat seama chiar acum de ceva. Am reînviat exact în clipa când am murit faţă de mine însumi!”
Experienţa de deşert a acestui om l‑a adus la o realizare transformatoare, la înţelegerea unui principiu pe care‑l vedem în întreaga Scriptură: Viaţa nouă vine din moarte. Vitalitatea spirituală vine odată cu îndepărtarea dorinţelor egoiste. Însă bine­cuvântarea lui Dumnezeu nu se obţine fără un preţ. Pentru a ne bucura de o viaţă plină de binecuvântări, trebuie să lăsăm la o parte viaţa egoistă care slujeşte propriilor noastre interese.
PĂCATUL MÂNDRIEI
Satana lucrează ore suplimentare, numai să ne determine să ţinem la mândria noastră, fiindcă ea este lucrul care ne va împiedica să ne bucurăm de binecuvântările lui Dumnezeu. Cel rău ştie că lauda adusă lui Dumnezeu este o armă împotriva mândriei noastre şi ne ajută să ne supunem domniei lui Dumnezeu. Din moment ce lauda pentru Dumnezeu ne ajută în lupta cu mândria, Satana se foloseşte de mândrie în mai multe moduri pentru a face dificilă practicarea unei vieţi de laudă.
Cum ne păcăleşte Satana să neglijăm lauda? Începe prin a ne zăpăci: Dumnezeu nu are nevoie de lauda noastră; mai bine ne folosim timpul cu lucruri mai bune; sunt alţii care au slujba asta, să‑L laude pe Dumnezeu, iar noi ne focalizăm atenţia spre lucuri “mai importante.” Pentru a ne împiedica să ne îndreptăm laudele către Dumnezeu, Satana ne ispiteşte să practicăm lauda de sine—prin cuvinte care apelează la îngâmfarea de sine şi prin cuvinte menite să ne gâdile eul propriu şi să ne umfle sentimentul propriei importanţe.
Nu vreau să spun că este întotdeauna rău să vorbim lucruri pozitive sau să gândim pozitiv despre noi înşine. În Scriptură suntem îndemnaţi să folosim darurile spirituale cu care ne‑a înzestrat Dumnezeu, şi pentru a identifica aceste daruri este nevoie să privim cu sinceritate la noi înşine şi la abilităţile noastre. În timp ce facem aceasta, însă, trebuie să avem “simţiri cumpătate” despre noi înşine (vezi Romani 12:3,6). În gândirea noastră pozitivă despre noi înşine nu trebuie însă să diminuăm nicidecum rolul de primă importanţă al laudei către Dumnezeu.
Satana încearcă să ne convingă că mândria este nevinovată, că nu trebuie să ne speriem de ea. Adevărul e că mândria este fatală. Ea nu doar că distruge relaţia noastră cu Dumnezeu, ci distruge şi relaţia noastră cu alţi oameni. Este devastatoare pentru sănătatea emoţională a cuiva şi, în ultimă instanţă, ea poate ucide şi trupul. Împăratul Ozia a fost un împărat puternic şi prosper, care a făcut mult bine poporului lui Israel. El a fost un om pe care Domnul l‑a binecuvântat din plin. Însă Biblia ne spune că mândria lui Ozia l‑a dus la cădere (vezi 2 Cronici 16:16). Şi‑a asumat nişte privilegii care nu erau ale lui în Templu, şi în timp ce s‑a mâniat împotriva preoţilor în faţa altarului tămâierii, i‑a izbucnit lepra pe frunte. Acest om care fusese împărat a fost apoi ocolit de toţi ca lepros. Ozia a fost forţat să trăiască într‑o casă separată până în ziua când a murit (vezi 2 Cronici 26:19‑21).
Mândria este mortală, şi acesta este motivul pentru care avem nevoie de vindecarea şi protecţia care vine prin laudă, prin slăvirea Domnului nostru. Lauda dă pe faţă mândria. Ea arată adevărata faţă, de cancer mortal, a mândriei. Sau mândria opreşte revărsarea laudei de pe buzele unui om, sau lauda va smulge din rădăcini şi va înfânge mândria.
Cu toate acestea, înainte de a ataca prezenţa mândriei în viaţa noastră, trebuie mai întâi să putem identifica formele pe care le ia. Asta înseamnă că trebuie să fim în stare să detectăm minciunile pe care ni le şopteşte Satana. Mai întâi, el vrea să ne facă să credem că suntem favorizaţi în ochii lui Dumnezeu, mai mult decât alţii. În al doilea rând, el ne convinge să ne excludem emoţiile din exprimarea laudei noastre. În final, el ne face să ne preţuim imaginea de sine mai mult decât lauda veritabilă care‑L onorează pe Dumnezeu. Pentru a intra într‑o viaţă de laudă, trebuie să recunoaştem aceste minciuni şi să luăm măsuri împotriva mândriei care se află în spatele lor.
Minciuna Satanei în legătură cu favoritismul
Există o formă a mândriei pe care eu o numesc “mândria harului.” Mândria harului spune că, din moment ce Dumnezeu dă belşug de binecuvântare în viaţa mea, înseam­nă că eu sunt mai spiritual şi favorizat mai mult de Dumnezeu decât alţi prieteni creştini ai mei. Oamenii stăpâniţi de acest fel de mândrie consideră că Dumnezeu îi iubeşte mai mult şi îi apreciază mai mult decât pe alţii, din moment ce a îngăduit să primească o abundenţă de bogăţii materiale sau de influenţă socială.
În urmă cu câţiva ani, un foarte scump prieten al meu—un om care mi‑a fost aproape ca un tată—a plecat la Domnul. Fusese un om foarte înstărit, însă trăise mult mai modest decât mulţi alţii. El obişnuia să spună că acei care au fost binecuvântaţi mult de Dumnezeu trebuie să‑şi reamintească—chiar mai des decât cei nevoiaşi—de unde le vin binecuvântările. Nu este nici o îndoială cu privire la Sursa binecu­vântărilor de care ne bucurăm. Iacov ne‑a spus foarte clar: “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându‑se de la Tatăl luminilor” (1:17).
Fără acest semn de aducere aminte din Scriptură, persoana binecuvântată poate începe foarte uşor să creadă că a câştigat favoarea lui Dumnezeu într‑un fel sau altul. Umilinţa însă ne spune că Dumnezeu nu are favoriţi. El are doar fii şi fiice, şi El îi favorizează pe toţi. Binecuvântările Lui vin din dragostea şi harul Său, nu fiindcă suntem “speciali.” Dacă avem vreo influenţă economică sau socială sau politică, asta este numai prin harul Domnului.
Minciuna Satanei în legătură cu emoţiile
Diavolul nu ne împinge doar să ne considerăm favorizaţi în comparaţie cu alţii, ci el ne influenţează să nu ne exprimăm deplin emoţiile în lauda adusă lui Dumnezeu. Deşi ne‑am ocupat în capitolul 4 de subiectul vărsării inimii şi emoţiilor noastre înaintea lui Dumnezeu—zâmbetul veseliei sau lacrimile, sărbătoarea sau teama plină de reve­renţă—daţi‑mi voie să vă explic de ce diavolul se luptă atât de mult să ne oprească de la a‑L lăuda pe Dumnezeu cu emoţiile noastre.
Pe măsură ce creştem şi ne maturizăm, avem tendinţa de a pune semnul egalităţii între maturitate şi lipsa afişării emoţiilor noastre. Când suntem copii ni se permite o mare libertate de exprimare a emoţiilor, însă când creştem se aşteaptă de la noi să ne ţinem ascunse sentimentele. Adulţii învaţă să nu plângă, să nu râdă dezlănţuit într‑un mod care ar atrage atenţia, şi să nu facă nimic care să pară anormal în lumina normelor culturale acceptate. Se aşteaptă să facem faţă celor mai dificile circumstanţe cu o atitudine stoică care comunică, “Eu sunt în control. Nu mă afectează deloc.” Acestea sunt însă minciuni ale celui rău.
Adevărul este că nu noi suntem în control; Dumnezeu este în control. Deci încercările noastre de a transmite imaginea că nimic nu ne afectează înseamnă că am cumpărat minciunile sau gogoşile Satanei.
În 1991, în timp ce participam la întânirea anuală a Convenţiei Baptiste de Sud, am avut privilegiul să stau în secţiunea VIP‑urilor şi să‑l aud pe preşedintele George Bush vorbind în faţa a mii de oameni adunaţi în sala convenţiei. Am privit cu mare atenţie ochii preşedintelui în timp ce povestea cum a intrat în capelă la Camp David înainte de operaţiunea Furtună în Deşert care a eliberat Kuwaitul de sub controlul Iraqian. Ne‑a spus cum a îngenuncheat în faţa Domnului. În timp ce‑şi aducea aminte de timpul său de rugăciune, lacrimile au început să‑i curgă din ochi. Era pe punctul de a plânge încercând să ne descrie acele clipe.
Unii din jurul meu se simţeau jenaţi. Acolo era cel mai puternic om din cea mai puternică naţiune de pe pământ, plângând în faţa a mii de oameni. Mulţi oameni cred că toate emoţiile legate de credinţă ar trebui păstrate în domeniul privat. Cu toate acestea, marea masă de oameni din sala convenţiei s‑a ridicat să‑l ovaţioneze pe fostul preşedinte. S‑au bucurat că liderul lor s‑a smerit în faţa lui Dumnezeu, în ciuda a tot ceea ce ar fi putut crede alţii.
Adevărul este că Dumnezeu ne‑a creat cu emoţii, iar emoţiuile ne ajută să ne golim inimile înaintea Domnului. Mai există încă un motiv pentru care Satana se opune demonstraţiei emoţionale în lauda pentru Dumnezeu. Exprimările exterioare ale laudei—încărcate cu emoţie—sunt cele mai bune metode de deşertare a fiinţei noastre interioare înaintea Domnului. Sunt ocazii în care ar trebui să ne permitem să plângem până nu mai avem lacrimi, să râdem până nu mai putem respira, şi să‑L lăudăm pe Dumnezeu cu voce tare până ne lasă vocea. Doar atunci vom fi pe deplin goi de noi înşine—după cum a spus cineva, vom fi ajuns la capătul uscat al fiinţei noastre—astfel încât Dumnezeu să ne poată umple cu prezenţa Sa, cu dragostea Sa şi cu Duhul Său.
Când venim înaintea Domnului pentru a‑L lăuda în umilinţă, trebuie să ne lăsăm mândria la o parte. Lauda ne cere să‑I spunem Domnului, “Tu eşti totul, şi totul Îţi aparţine Ţie. Tot ce sunt eu, tot ce am eu, şi tot ce voi avea sau ce voi fi, Ţi le dau Ţie, le pun la picioarele Tale.” Acesta este momentul în care Domnul începe să ne rezidească de jos până sus. În esenţă, lauda schimbă peisajul inimilor şi minţilor noastre. Ea ne înnoieşte. Şi acest proces, dragul meu prieten, este un proces detestat de diavolul.
Minciuna Satanei în legătură cu propria imagine
Poate cea mai convingătoare minciună, şi cea în care este cel mai uşor de crezut, este mândria ataşată imaginii de sine. Nu vrem ca alţii să ne privească ca pe nişte “religioşi nebuni.” Religia moderată este acceptabilă din punct de vedere social. Însă credinţa care ne mână spre exprimări îndrăzneţe de laudă şi devotare este cam prea mult. La urma urmei, avem o imagine la care ţinem.
Una din afişările cele mai evidente ale mândriei în opoziţie cu lauda a fost cea a lui Mical, soţia lui David. În capitolul 4 am împărtăşit felul în care David a jucat înaintea Domnului, uitând de sine însuşi în timp ce împreună cu bătrânii lui Israel aducea chivotul legământului la Ierusalim. Scripturile ne spun că Mical, fata lui Saul şi soţia lui David, privea această procesiune pe fereastră. “Şi când a văzut pe împăratul David sărind şi jucând, l‑a dispreţuit în inima ei” (1 Cronici 15:29).
Ea alesese să nu ia parte la sărbătoare, şi când l‑a văzut pe împărat uitând de sine în timp ce lăuda pe Domnul ea a ales să‑şi exprime dezgustul. L‑a aşteptat pe David când s‑a întors acasă. Aproape că poţi auzi cinismul din vocea ei în timp ce‑l ridiculizează pe soţul ei: “Cu câtă cinste s‑a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu‑se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s‑ar descoperi un om de nimic!” (2 Samuel 6:20). Era supărată că David şi‑a dezbrăcat roba împărătească şi a ales să rămână îmbrăcat la fel cu toţi ceilalţi oameni prezenţi la procesiune. Cu alte cuvinte, era deranjată că el s‑a umilit în faţa Domnului şi s‑a comportat nu ca un împărat al lui Israel, ci ca un om obişnuit.
De ce s‑a simţit Mical atât de deranjată de atitudinea soţului ei? Totul se reduce la mândrie. Ea a simţit că sentimentul ei de demnitate de împărăteasă a fost călcat în picioare. Ea era îngrijorată în legătură cu ce vor gândi şi vor spune alţii, şi în legătură cu felul în care reputaţia ei va avea de suferit. Pe scurt: Ea era prea mândră ca să poată face ce a făcut David. Îmi pot imagina cum i‑a spus lui David că nu ştie să se poarte ca un împărat, fiind ca un puşti de la ţară care nu ştie protocolul de la curte. Este clar că ea considera comportarea lui ca vulgară, de rând, şi sub nivelul ei. Mândria lui Mical a oprit‑o de la a participa la slăvirea lui Dumnezeu, şi a oprit‑o de la a se bucura de binecu­vântările care vin ca rezultat al laudei.
Răspunsul lui David către Dumnezeu a fost exact opusul. Protocolul era ultimul lucru la care se gândea el atunci. El ştia că aparţine lui Iehova, şi asta era tot ce conta. El era preocupat să‑I placă lui Dumnezeu, nu oamenilor. David a răspuns Micalei: “Înaintea Domnului, care m‑a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta, şi să mă înjosesc în ochii mei” (2 Samuel 6:21‑22).
Fără să se sperie de reproşurile soţiei sale, David i‑a spus: Încă n‑ai văzut nimic! Nimeni nu mă va opri să‑L onorez pe Dumnezeu cu tot ce sunt şi ce am. Indiferent cât mă va costa în ceea ce priveşte reputaţia, eu mă voi pleca cu totul la picioarele Domnului.”
O, câţi oameni de astăzi sunt preocupaţi mai mult de aparenţe decât să aibă o inimă devotată în totul laudei lui Dumnezeu! Acolo unde imaginea proprie stă în calea laudei către Dumnezeu, acolo se vede mândria la lucru.
Păcatul unei inimi nesincere
Mândria nu este singurul păcat care ucide lauda. O inimă falsă nimiceşte în noi atât dorinţa cât şi capacitatea de a‑L lăuda pe Dumnezeu. O inimă neadevărată este nesinceră, prefăcută, şi plină de îndoieli. Evrei 10:22 ne spune, “Să ne apropiem cu o inimă curată [ sau sinceră], cu credinţă deplină” (sublinierea adăugată). Noi Îl putem cinsti pe Dumnezeu cu buzele, în timp ce în inimă să adăpostim amărăciune, ură, sau mânie devastatoare. Putem să cântăm imnuri, în timp ce în lăuntrul nostru să tânjim după o viaţă de imoralitate. Putem rosti cuvintele unei mărturii personale frumoase, în timp ce în inimă ascundem ceva care nu este plăcut lui Dumnezeu. Putem încerca să ne apropiem de Dumnezeu în vorbe, dar fiind departe cu inima de intimitatea autentică cu Tatăl nostru ceresc.
Isus a spus Fariseilor, care erau foarte atenţi să păzească toate legile făcute de oameni, în timp ce neglijau cerinţele lui Dumnezeu, “Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, când a zis: “Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti”” (Matei 15:7‑9). Este posibil să mărturiseşti fără să te dedici. Este posibil să‑i păcăleşti pe alţii sau chiar să te păcăleşti pe tine însuţi când este vorba de laudă. Nu poţi în schimb să‑L înşeli pe Dumnezeu. El aude înţelesul ascuns din spatele cuvintelor noastre. El cunoaşte intenţiile, motivaţiile, şi dorinţele inimii. Pentru ca lauda să fie plăcută Dumnezeului atotputernic, inima noastră trebuie să fie sinceră.
Când vorbeşte despre inimă, Biblia se referă la întreaga noastră fiinţă interioară—combinaţia complexă a intelectului, a răspunsurilor emoţionale şi a voinţei. Pentru ca lauda şi închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu, intelectul nostru, emoţiile noastre şi voinţa noastră trebuie să fie toate conforme cu planul lui Dumnezeu. Trebuie să fie toate supuse Lui.
Poate te gândeşti, Atunci n‑am nici o şansă să practic o viaţă de laudă aducătoare de putere. Intelectul meu, emoţiile şi voinţa mea mă trag de multe ori în direcţii opuse planului lui Dumnezeu. Prietene, nu dispera. Dumnezeu n‑a aşteptat niciodată să te conformezi voiei Sale prin propriile puteri. Pentru aceasta ne‑a trimis Duhul Sfânt care dă harul şi puterea de a trăi o viaţă neprihănită. Dumnezeu doreşte să‑şi facă lucrarea în tine—aceasta este esenţa harului Său.
În cartea lui How to Worship Jesus Christ, Joseph Carroll subliniază că “Duhul Sfânt în tine te va ajuta să împlineşti cerinţele lui Dumnezeu.”[8] Dumnezeu nu ne‑a cerut niciodată să facem ceva pentru care nu ne‑a dat şi putere. Duhul Său cel Sfânt ne împinge, ne îmboldeşte, ne modelează şi ne formează, astfel încât inima să ne fie adevărată—astfel ca gândurile să fie în concordanţă cu vorbele pe care le rostim, vorbele să fie în concordanţă cu purtarea noastră, motivaţiile şi dorinţele şi planurile să ne fie în concordanţă cu poruncile lui Dumnezeu.
Biblia ne dă o imagine minunată despre supunerea totală a minţii, sentimente­lor şi voinţei celui credincios în faţa poruncilor lui Dumnezeu. Avraam şi‑a supus întreaga fiinţă lui Dumnezeu atunci când i s‑a cerut să‑l aducă jertfă pe fiul său Isaac. Această istorie este o demonstraţie de supunere a întregei fiinţe a unui urmaş al lui Dumnezeu în faţa voinţei lui Dumnezeu.
Supunerea intelectului
Ascultarea lui Avraam de Dumnezeu a necesitat o supunere a minţii sale. Dumnezeu i‑a spus să‑l aducă pe fiul său Isaac ca ardere de tot (vezi Geneza 22:1‑2). Această poruncă sfida orice înţelegere, orice logică, orice raţiune. Dumnezeu îi spusese deja că Isaac era fiul promisiunii, copilul prin care Avraam va fi o binecuvântare pentru lume. Cum putea Isaac să împlinească acest destin măreţ dacă era jertfit? Nu avea nici un sens, însă Avraam şi‑a supus intelectul în faţa lui Dumnezeu şi l‑a pus pe Isaac pe altar.
Supunerea sentimentelor
Dumnezeu i‑a cerut lui Avraam nu doar să‑şi supună mintea ci şi sentimentele în faţa Lui. În întregul capitol 22 din Geneza găsim o descriere foarte personală şi foarte emoţională a relaţiei dintre Avraam şi Isaac. Pentru Avraam faptul de a‑şi lega fiul şi a‑l pune deasupra lemnelor pe altar şi de a ridica cuţitul asupra lui trebuie să fi însem­nat agonia emoţională cea mai teribilă pe care o poate cunoaşte cineva. Dumnezeu i‑a cerut lui Avraam să‑şi jertfească fiul născut la bătrâneţe, cel pe care‑l iubea mai mult ca orice pe pământ. Nu părea un lucru prea plin de dragoste să facă asta, însă Avraam şi‑a depus emoţiile la picioarele lui Dumnezeu şi a ascultat.
Supunerea voinţei
Lui Avraam i s‑a cerut să‑şi supună cea de‑a treia parte a fiinţei sale, voinţa. Întreaga lui fiinţă rezista ideii de a‑şi sacrifica fiul. Cu toate acestea, Avraam şi‑a supus voinţa în faţa Domnului şi a ascultat.
Dumnezeu pune în mod constant pe slujitorii Săi în poziţii care cer să facă o alegere: Vor spune ei, “Aşa cum vreau eu” sau vor spune, “Nu voia mea, ci a Ta, Doamne”? Isus ar fi putut chema oştile de îngeri să‑I vină în ajutor, dar în schimb El şi‑a supus mintea, emoţiile şi voinţa în faţa Tatălui, spunând, “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39).
Tot astfel, Avraam şi‑a supus dorinţele, raţiunea şi voinţa în faţa lui Dumnezeu, şi a făcut asta cu credinţă. O inimă adevărată este “o inimă curată, cu credinţă deplină” (Evrei 10:22, cu sublinierea adăugată). Avraam credea din toată inima că Dumnezeu îl va învia pe Isaac din morţi dacă el îl va jertfi. El se aştepta ca Dumnezeu să‑şi ţină promisiunea de a binecuvânta lumea prin fiul său Isaac. Avraam a ştiut că Domnul va fi credincios făgăduinţei Sale. Avraam avea credinţa că Dumnezeu va primi cinstea şi onoarea cuvenită numelui Său. El şi‑a îndepărtat mândria prin faptul că şi‑a abandonat propriile preferinţe şi s‑a supus pe de‑a‑ntregul bunătăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu.
O decizie personală de supunere
Decizia de a‑ţi preda întreaga viaţă şi de a avea o inimă adevărată înaintea lui Dumnezeu este o decizie individuală, pe care trebuie s‑o iei singur. Numai tu poţi să‑i cedezi totul lui Hristos. Avraam nici n‑a spus soţiei sale, Sara, ce i‑a poruncit Dumnezeu să facă. M‑am întrebat ce aş fi făcut eu în situaţia lui. I‑aş fi spus soţiei mele ce mi‑a cerut Dumnezeu? M‑aş fi încumetat să pornesc la acţiune fără să‑i strâng pe fraţii mei creştini, ca ei să înalţe rugăciuni şi să mă sfătuiască? Sunt sigur că dacă Avraam ar fi întrebat pe vreun altul în legătură cu porunca lui Dumnezeu, i s‑ar fi răspuns cu multe multe cuvinte, “Începi să îmbătrâneşti. Să‑ţi pierzi luciditatea. Dumnezeu nu vrea să faci aşa un lucru. Ai auzit un glas, te cred, însă nu glasul lui Dumnezeu.”
Nu vreau deloc să sugerez că nu e bine să te sfătuieşti cu alţii atunci când cauţi voia lui Dumnezeu. Însă, la urma urmei, fiecare din noi este responsabil în mod personal să se supună deplin la tot ce-i cere Dumnezeu. Trebuie să ascultăm de Dumnezeu în ceea ce ne porunceşte şi în modul cum ne conduce.
Cu câţiva ani în urmă, înainte de constituirea Bisericii Apostolilor, Domnul mi‑a pus pe inimă începutul unei noi adunări în Atlanta. Recunosc faptul că am co­men­tat înaintea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte această chemare a Sa. Am zis, “Doamne, dar eu am deja o lucrare internaţională. Am oportunităţi să predic Cuvântul Tău în toată lumea. Dacă încerc să încep o nouă adunare şi nu reuşesc? Ce vor spune vrăj­maşii mei? Şi cum poate un egiptean care arată ca mine şi vorbeşte cu accentul meu să înfiinţeze o biserică în Georgia? Nu mă potrivesc aici!” Chemarea lui Dumnezeu a depăşit logica mea; ea a constituit o provocare pentru emoţiile mele; mi‑a înfruntat voinţa.
Am adunat un grup de fraţi şi le‑am spus ce credeam că mi‑a cerut Dumnezeu. Nici unuia dintre ei nu i‑a părut o idee bună. Li se părea că nu va fi ceva funcţional. După întrunirea aceasta m‑am simţit uşurat că bunii mei fraţi creştini, temători de Dumnezeu, nu mi‑au confirmat această chemare. Aceasta era exact scuza pe care o aşteptam!
Apoi, în timp ce plecam de la acea întrunire, Duhul lui Dumnezeu din mine mi‑a spus foarte direct, “Când ţi‑am cerut Eu oare să‑Mi verifici prin intermediul altora porunca pe care ţi-am dat-o?” Ceea ce mie şi sfătuitorilor mei ni se “părea nimerit” nu era deloc conform cu ceea ce‑mi poruncise Dumnezeu să fac. Aveam deci doar o opţiune, să încep formarea unei Biserici în Atlanta, Georgia. Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că am ales să‑L ascult. Neascultarea ar fi însemnat sfârşitul lucrării mele—nu mă îndoiesc deloc de asta.
Dumnezeu aşteaptă ca supunerea noastră în faţa Lui să fie totală. Dumnezeu aşteaptă ca supunerea noastră în faţa Lui să fie zilnică. Dumnezeu aşteaptă categoric ca supunerea noastră în faţa Lui să fie o jertfă.
În cartea Psalmilor lauda este menţionată în contextul aducerii de jertfe lui Dumnezeu (vezi Psalmul 27:6). Scriitorul epistolei către Evrei arată şi mai clar această legătură când foloseşte expresia “o jertfă de laudă” (Evrei 13:15). Lauda adusă lui Dumnezeu este o jertfă datorită faptului că ea ne costă ceva. Ne costă mândria noastră şi planurile noastre omeneşti, făcute spre folosul propriu. Lauda ne cere dăruirea noastră pe altar în faţa lui Dumnezeu, şi ne cere să spunem, “Doamne, îţi dăruiesc Ţie orice aspect al vieţii mele—tot talentul meu, toate posesiunile mele, toate visurile şi ţelurile mele, toate relaţiile mele. Ţie le închin pe toate.”
Vă încurajez să rostiţi astăzi această rugăciune:
Doamne Isuse,
Îmi supun în faţa Ta gândirea,
Îmi supun sentimentele,
Îmi supun voinţa,
Doamne Isuse,
Ajută‑mă să‑Ţi fiu supus în fiecare zi,
Ajută‑mă să Te ascult în fiecare zi,
Şi să mă pot închina Ţie cu o inimă adevărată.
Amin.
Elementele laudei autentice
Lauda nu este uşoară datorită faptului că ne obligă să ne deschidem în faţa lui Dumnezeu în moduri noi. Ea cere din partea noastră o supunere totală şi ea costă; trebuie să fim gata renunţăm la devotamentul nostru normal, firesc, faţă de noi înşine. Dar beneficiile şi puterea care ne vin din slăvirea lui Dumnezeu sunt atât de minunate încât preţul devine nesemnificativ în comparaţie cu tot ceea ce primim.
Însă înainte de a beneficia de aceste binecuvântări care vin din laudă, lauda trebuie să devină mai mult decât o simplă dorinţă a inimii. Ea trebuie să devină un mod de viaţă, un lucru practicat cu consecvenţă. “Dar cum?” veţi întreba.
În următoarea secţiune vom examina modurile practice în care ne putem apropia de Dumnezeu prin laudă. Care sunt elementele laudei autentice? Ce cuvinte să folosim înaintea Domnului? După cum vom vedea, există patru elemente vitale ale laudei autentice.


Partea a 3‑a
ELEMENTELE LAUDEI
Şapte
LAUDA CURGE DINTR‑O INIMĂ MULŢUMITOARE
Henry Frost a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea lui de misiune în China. Domnul a îngăduit ca el să aibă un mare impact în această naţiune. În biografia lui, Frost a povestit despre o lecţie incredibilă pe care a învăţat‑o, lecţie legată de puterea laudei.
Într‑o zi misionarul a primit nişte veşti tragice de acasă, şi o umbră neagră i‑a acoperit sufletul, întocmai ca o pătură groasă. Chiar dacă s‑a rugat cu sârguinţă, întu­nericul acesta nu s‑a ridicat de peste el. Mai mult, el s‑a adâncit pe măsură ce zilele treceau.
Apoi a venit apoi ziua când Frost s‑a deplasat la una din bazele de misiune de pe continent şi acolo a văzut un mesaj scris pe zidul clădirii: ÎNCEARCĂ MULŢUMIREA. Din acel moment el şi‑a transformat rugăciunea în laudă, şi când a făcut acest lucru umbra întunericului s‑a ridicat şi n‑a mai revenit niciodată.[9] Să învăţăm această lecţie importantă de la Henry Frost şi să încercăm mulţumirea!
Unul din pasajele cele mai vesele din Biblie este un psalm care ne cheamă la mulţumire:
Strigaţi de bucurie către toţi locuitorii pământului!
Slujiţi Domnului cu bucurie,
veniţi cu veselie înaintea Lui.
Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!
El ne‑a făcut, ai Lui suntem:
noi suntem poporul Lui şi turma păşunei Lui.
Intraţi cu laude pe porţile Lui,
intraţi cu cântări în curţile Lui!
Lăudaţi‑L şi binecuvântaţi‑I Numele.
Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci
şi credincioşia Lui din neam în neam. (Psalmul 100)
Dacă te întrebi pentru vreun moment cum să lauzi pe Domnul, întoarce la Psalmul 100. În contextul mulţumirii, acest psalm scurt acoperă toate motivele de bază ale laudei. Psalmul ne spune:
Domnul este Dumnezeu! El este Creatorul nostru şi Păstorul nostru atent.
Domnul este bun.
Domnul este iubitor.
Domnul este credincios.
Remarcaţi că în mijlocul laudei aduse lui Dumnezeu, psalmistul ne spune să “intrăm cu laude pe porţile Lui” (versetul 4). În Orientul Mijlociu, “poarta” unei case se afla la stradă. În multe locuri din ţara mea natală, Egipt, încă este aşa. Imediat după poartă începea curtea, şi dincolo de curte era uşa sau intrarea în locuinţă—sau în cazul psalmului nostru, intrarea la “curtea” marelui Împărat.
De ce este nevoie să fim mulţumitori când intrăm în “curţile” Domnului? În vremurile biblice, porţile se deschideau doar prietenilor, rudelor, şi acelor care erau binecunoscuţi celui ce locuia în casă. Odată intrat pe poartă, unui musafir i se oferea ospitalitate, şi mai mult decât atât, protecţie. Era salutat şi tratat ca un membru al familiei.
Are deci sens să exprimăm recunoştinţa pentru un acest fel de a fi trataţi. Când intrăm pe porţile Domnului, este necesar să ne exprimăm mulţumirea faţă de Gazdă:
“Doamne, Îţi sunt recunoscător să mă aflu sub protecţia pe care care mi‑o oferă locuinţa Ta. Sunt atât de fericit să mă bucur de grija de care Tu‑mi faci parte. Sunt atât de fericit să mă separ de praful şi necazurile de pe şoselele lumii şi să petrec în prezenţa Ta, Doamne. Îţi sunt atât de recunoscător că în Tine am un refugiu. Îţi sunt recunoscător că pot veni la Tine în mod deschis şi că pot comunica liber cu Tine. Îţi mulţumesc pentru privilegiul părtăşiei nestingherite cu Tine.”
Cu adevărat, lauda pentru Dumnezeu curge dintr‑o inimă mulţumitoare. Când ne gândim la tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi la tot ce El continuă să facă pentru noi în fiecare zi, n‑ar trebui să putem epuiza vreodată motivele de a‑I mulţumi. Psalmistul ne spune:
O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui
şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!
Să‑I aducă jertfe de mulţumiri,
şi să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie.
(Psalmul 107:21‑22).
Lauda noastră plină de mulţumire la adresa Domnului ar trebui să reflecteze faptul că el ne dă suflarea de care ne bucurăm, că El guvernează bătaia inimilor noastre, că El susţine puterea noastră, că El vindecă trupurile şi mintea şi emoţiile noastre, că El ne mântuieşte sufletul, că El ne împlineşte nevoile, că El învinge pe vrăjmaşii noştri pentru slava Sa. Când aducem laude, este ca şi când am aduce jertfă Domnului. Este o jertfă a cuvintelor noastre şi a timpului pe care‑l petrecem în laudă, dar mai mult decât atât este o predare a inimii în faţa Lui, astfel încât ea să‑I fie într‑adevăr mulţumitoare. Oferind această jertfă, a mulţumirii, noi recunoaştem atât nevoia noastră, cât şi resursele îmbelşugate ale lui Dumnezeu. Noi admitem limitele noastre în timp ce-L lăudăm pe Dumnezeul nostru nelimitat.
Dacă n‑am avea atitudinea recunoştinţei, cuvintele noastre de laudă ar fi goale şi lipsite de înţelesul lor profund. În tot cuprinsul Cărţii Psalmilor găsim un mare accent pe nevoia unei inimi mulţumitoare.
“Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări” (Psalmul 69:30).
“Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire, şi voi chema Numele Domnului” (Psalmul 116:17).
“Cântaţi Domnului cu mulţumiri, lăudaţi pe Dumnezeul nostru cu arfa!” (Psalmul 147:7).
Mulţumirea este o atitudine
Te‑ai sacrificat vreodată pe de‑a‑ntregul în folosul cuiva, ai dat tot ce ai avut pentru a te asigura că el sau ea are tot ce‑i trebuie pentru a reuşi? Ai făcut vreodată asta şi apoi n‑ai primit absolut nimic în schimb, nici măcar un cuvânt de recunoştinţă?
Te-ai întâlnit vreodată cu o situaţie în care tu ai fost întodeauna cel ce dădea sau cel ce făcea, iar celălalt nu făcea altceva decât să beneficieze, să beneficieze şi iar să beneficieze? Ai văzut oameni cu adevărat binecuvântaţi în toate modurile posibile, dar care cu toate acestea vorbeau doar despre greutăţile lor în viaţă şi despre cât de năpăstuiţi sunt?
Ai iubit vreodată mult, mult¼ şi dragostea ta n-a fost apreciată, sau chiar a fost respinsă categoric?
Dacă ai trecut prin astfel de experienţe, înţelegi cum trebuie să se fi simţit Isus. De multe ori Isus a dat şi iar a dat, în timp ce mulţimea a primit şi iar a primit, şi apoi s‑au întors a doua zi să primească mai mult. L‑au căutat să primească ceva de la El, dar n‑au răspuns niciodată cu mulţumire la binecuvântările Lui.
Nu doar oamenii din timpul lui Isus L‑au tratat în acest fel. Dacă vrem să permitem cu sinceritate oglindei lui Dumnezeu să reflecte atitudinea noastră interi­oară, vom fi şocaţi să descoperim cât de puţini dintre noi ne‑am dezvoltat o atitudine de recunoştinţă faţă de Domnul.
Am auzit odată despre un om care a şezut la masă cu familia. Şi‑a plecat capul şi s‑a rugat: “Doamne, Îţi suntem cu adevărat recunoscători pentru această hrană pe care ne‑ai pus‑o la dispoziţie.” Mai târziu, în cursul mesei, a început să critice felul de preparare al mâncării, s‑a plâns de cafea că este rece şi de pâine că este prea prăjită şi a fost nemulţumit de felul în care fusese pregătită omleta. Fiica lui cea mai mică l‑a întrebat, “Tată, crezi că Dumnezeu a auzit ce ai spus când te‑ai rugat?”
Tatăl a răspuns sigur pe sine: “Cu siguranţă că a auzit!”
Ea s‑a gândit la răspunsul său şi apoi a continuat, “Tăticule, crezi că Dumnezeu te‑a auzit şi când te‑ai plâns de pâine, de cafea şi de omletă?”
Tatăl i‑a răspuns încurcat, “De ce întrebi? Evident¼ Dumnezeu aude totul.”
După care ea a adăugat, “Când te-a crezut Dumnezeu, când ai zis că eşti mul­ţu­mit sau când ai zis că eşti nemulţumit?”
O lecţie în mulţumire
În Luca 17 găsim o lecţie extraordinară despre natura şi importanţa mulţumirii. În dru­mul Său către Ierusalim, Isus călătorea prin zona dintre Samaria şi Galilea, şi pe când intra într‑un sat, l‑a întâmpinat un grup de leproşi abătuţi. Era o amestecătură de samariteni şi de iudei, strânşi laolaltă de situaţia lor mizerabilă. În împrejurări nor­male, iudeii şi samaritenii n‑ar fi avut nimic de a face unii cu alţii, însă proverbul a fost şi atunci tot atât de adevărat ca astăzi: Mizeria iubeşte compania. Priveşte numai la oricare grup mai mare de oameni, şi ai şanse să găseşti că cei nemulţumiţi, criticii şi cinicii se strâng unii lângă alţii.
Lepra din zilele acelea era o referinţă la mai multe tipuri de afecţiuni ale pielii. Leprosul era diagnosticat întotdeauna de către un preot. După examinarea iniţială, preotul putea să‑l pună pe “pacient” la carantină timp de şapte zile. Dacă starea nu i se îmbunătăţea între timp, mai era reţinut timp de încă şapte zile. Dacă nici atunci nu se vedea o îmbunătăţire a starii sale, omul era declarat oficial lepros şi trebuia să stea în izolare afară din cetate. Rudele îi aduceau hrană, haine şi alte lucruri necesare, şi i le lăsau la distanţă—nu era permis nici un contact, nici măcar contactul vizual apropiat, între cei “curaţi” şi cel “necurat” din pricina leprei. Omul lepros nu se putea apropia decât de un alt lepros. Dacă cineva avea şansa scăpării de problemele sale de piele, el putea fi declarat însănătoşit, dar din nou numai prin intermediul unui preot.
Motivul pentru care preoţii erau atât de importanţi în toată această chestiune a leprei era din pricina faptului că lepra era privită ca o manifestare a păcatului. Tot ce distrugea trupul omenesc şi ducea la moarte era considerat drept blestem. Pentru a păstra curat poporul lui Dumnezeu, leproşii erau scoşi afară din comunitate.
Pe când Domnul Isus trecea pe lângă locul carantinei, leproşii de departe “şi‑au ridicat glasul, şi au zis: “Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i‑a văzut Isus, le‑a zis: “Duceţi‑vă şi arătaţi‑vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi” (vezi Luca 17:11‑14). Isus le‑a înţeles disperarea, sentimentele de respingere, durerea sufletească. Astfel, fără ca măcar să le spună că‑i vindecă, Isus le‑a spus să meargă să se arate preoţilor pentru a obţine certificatul de vindecare.
Nu sunt sigur că noi, trăind în lumea noastră modernă, putem înţelege natura harului supranatural al lui Dumnezeu, atât de uimitor şi neînţeles pentru noi. Leproşii erau priviţi ca fiind mai jos decât animalele, ultimile lepădături. Isus le‑a văzut nevoia şi n‑a simţit repulsie—ci mai degrabă o mare dragoste şi compasiune. Ceea ce a făcut Isus a fost mai mult decât o vindecare fizică. El i‑a restaurat pentru societate şi pentru muncă, pentru relaţia apropiată cu oamenii, pentru familie, pentru închinarea deplină din sinagogă. El nu le‑a dăruit înapoi doar existenţa fizică, ci le‑a dat şi oportunitatea trăirii unei vieţi frumoase şi împlinite.
Unul dintre leproşi—doar unul din zece—s‑a întors la Isus când a văzut că a fost vindecat. Chiar dacă era samaritean, s‑a aruncat la picioarele iudeului Isus, şi a lăudat pe Dumnezeu cu voce tare.
Aproape că putem auzi tristeţea din glasul lui Isus în clipa când a întrebat, “”Oare n‑au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s‑a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i‑a zis: “Scoală‑te şi pleacă; credinţa ta te‑a mântuit”” (Luca 17:17‑19).
Nouă din zece au fost nerecunoscători pentru vindecare. Nouă din zece au luat darul şi L‑au ignorat pe Dătător. Nouă din zece au apucat ce li s‑a întins, apoi au considerat că nu‑i datorează nimic lui Dumnezeu, nici măcar un mulţumesc. Nouă din zece au fost aşa de prinşi de evenimente, de minunea care li s‑a întâmplat, că nu s‑au mai gândit la Dumnezeu.
Oare societatea de azi este mult diferită? Este biserica diferită? Gândiţi‑vă la mentalitatea de azi: Avem în societatea noastră nenumăraţi oameni care refuză să muncească, fiindcă consideră că alţii sunt datori să le poarte de grijă. Avem foarte mulţi copii de vârstă adultă care‑şi cheltuie banii proprii doar pentru ei, în timp ce au pretenţia ca părinţii lor să le asigure casă şi masă. Există nenumăraţi oameni în biserică care cred că e de datoria altora să dăruiască, să se ofere voluntari, sau să slujească în serviciile bisericii.
Există o vorbă veche: “Cel ce uită limbajul mulţumirii nu poate fi niciodată în relaţii bune cu fericirea.” Ne mirăm de ce câteodată ne simţim frustraţi. Cred că cauza principală este pentru am scăpat din vedere lucrurile pentru care putem fi mulţumitori, şi ne‑am concentrat în schimb asupra lucrurilor pe care nu ni le putem permite. Sunt oare măcar 10 procente din oameni recunoscători lui Dumnezeu pentru pur­tarea Sa de grijă şi pentru tot ce ne dă? În timpul Domnului Isus, doar unul din zece leproşi s‑au întors să‑I mulţumească lui Isus pentru că l‑a vindecat. Există două lecţii pe care le putem învăţa de la cei zece leproşi.
Mai întâi, avem multe aşteptări, însă puţin mulţumim
Aruncă o privire asupra vieţii tale de rugăciune. Compară procentul din timpul tău petrecut înaintea lui Dumnezeu în care Îi ceri diverse lucruri cu măsura de timp în care Îl lauzi pentru ceea ce a făcut, şi pentru ceea ce este El. Cu siguranţă, nu este obligatoriu ca toţi să‑şi arate mulţumirea într‑un mod atât de evident sau exteriorizat ca leprosul care “s‑a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare” şi “s‑a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus” pentru a‑şi exprima mulţumirea. Despre ceilalţi nu avem nici o indicaţie că L‑ar fi lăudat pe Dumnezeu sau că şi‑ar fi exprimat mulţu­mirea în vreun fel faţă de Isus. Chiar şi azi, noi ne grăbim să strigăm către Dumnezeu cu voce tare când suntem în nevoie, însă suntem foarte neglijenţi până şi să şoptim lauda noastră.
Se povesteşte despre o fetiţă de saşe ani care călătorea cu trenul. Hoinărea fericită pe culoar, râzând, jucându‑se şi împrietenindu‑se cu toţi pasagerii. Era impo­sibil să spui a cui fetiţă era. Dar la un moment dat trenul a şuierat şi a pătruns într‑un tunel întunecos. Cu un ţipăt de spaimă, fetiţa a fugit înapoi spre locul ei şi s‑a aruncat în braţele mamei.
Cât de asemănători acestei fetiţe suntem şi noi! Când soarele străluceşte, cerul este albastru şi păsările cântă, suntem plini de încredere în noi înşine. Nu ne dăm seama de nevoia noastră de a ne baza pe Dumnezeu. Dar imediat ce se aude ţipătul necazului şi se strânge în jurul nostru tunelul întunecos al problemelor, alergăm plângând la Dumnezeu. Dar mai apoi, după ce am ieşit din tunel, ne căutăm din nou de calea distracţiilor noastre.
Cu câtă înflăcărare îţi exprimi lauda şi mulţumirea faţă de Dumnezeu? Oare tot cu aceeaşi înflăcărare cu care‑I ceri ajutorul?
În al doilea rând, multe sunt acţiunile disperării, dar puţine sunt cele ale mulţumirii
Oamenii care suferă în mijlocul mizeriei sunt de multe ori aşa de disperaţi încât ar fi în stare să facă orice, numai să găsescă uşurare. Am auzit nu demult despre cineva diagnosticat cu cancer. Rudele l‑au sfătuit să călătorească în cealaltă parte a lumii pentru vindecare la un spiritist. Remarcaţi că n‑am spus vindecare “spirituală,” ci “spiritistă.” I‑au recomandat să se ducă la o persoană care crede în dumnezei străini şi pretinde că vindecă oameni prin “puterile unui înger al luminii.” Este interesant că descrierea lor pentru acest spirit este aceeaşi cu cea folosită de Biblie pentru a‑l descrie pe Satana (vezi 2 Corinteni 11:14).
Din fericire, omul cu cancerul n‑a fost chiar atât de disperat. Le‑a spus rudelor sale, “Mai bine voi crede în Isus în moartea mea, decât să cred în acest spiritist în viaţa mea.” A luat decizia corectă!
După ce ai primit răspuns la nevoia ta, o vindecare la boala ta, o soluţie la problema ta, te grăbeşti tu tot aşa de tare să‑ţi pui mulţumirea în acţiune pe cât ai fost de grăbit să găseşti o soluţie la problema ta? Pui tot atâta efort în demonstrarea recu­noş­tinţei tale pe cât ai pus în căutarea rezolvării necazului tău?
Patru calităţi sau caracteristici ale mulţumirii
Statisticile indică faptul că aproximativ 20 la sută din membrii bisericilor din toată lumea dăruiesc împreună 80 la sută din totalul zeciuielilor şi dărniciei. Aceleaşi 20 de procente efectuează 80 la sută din lucrarea voluntară. Nu există, evident, o metodă de a afla cât la sută din aceşti oameni dăruiesc sau se oferă voluntari cu o inimă mulţumi­toare. Putem însă fi siguri de un lucru—acei cu adevărat mulţumitori în lauda lor către Dumnezeu sunt probabil mulţumitori lui Dumnezeu şi cu viaţa lor. Douăzeci de procente—după cele mai optimiste estimări—înseamnă un procentaj mic de oameni mulţumitori.
Atunci, cum am putea să ne măsurăm nivelul de recunoştinţă sau de mulţu­mire? Există patru caracteristici clare ale unei persoane mulţumitoare, de care ne putem folosi pentru a ne aprecia nivelul de recunoştinţă. Recunoştinţa este demon­strată de hotărârea noastră în a exprima mulţumirile, de promptitudinea în a da glas mulţumirii, de intensitatea în exprimarea mulţumirii, şi de o viaţă de umilinţă. Să privim la fiecare din aceste caracteristici.
Hotărâre în a exprima mulţumirile
Acei ce sunt cu adevărat mulţumitori nu lasă nimic să‑i oprească de la a‑şi exprima mulţumirea. Nu le pasă ce cred sau ce spun alţii despre demostraţia lor de recunoştinţă—ei se grăbesc să dea glas laudei, se grăbesc să spună “mulţumesc” din inimă.
Îi compătimesc pe cei ce sunt fără zel în preamărirea generozităţii lui Dumnezeu în vieţile lor. Cumva, ei par să creadă că au câştigat sau au meritat daruri­le lui Dumnezeu, sau poate că nici nu‑L recunosc pe Dumnezeu ca sursă a tuturor lucrurilor bune. De obicei aceştia sunt aceiaşi oameni care nu se entuziasmează văzând lucrarea lui Dumnezeu în lume. În final, pe ei nimic nu‑i face cu adevărat mulţumitori.
Promptitudine în a da glas mulţumirilor
Cei cu adevărat mulţumitori nu exită niciodată să dea glas recunoştinţei lor, atunci când li se dă prilejul. Sunt gata să se alăture îndată cântării de laudă, sunt gata să depună o mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu, se grăbesc să‑I dea lui Dumnezeu creditul pentru toate binecuvântările de care se bucură.
Un prieten mi‑a spus recent despre un telefon pe care l‑a primit de la o doamnă care a fost vindecată după o luptă de zece ani cu o tumoare pe creier. A întrebat‑o cum se simţea, şi pentru următoarele cincisprezece minute, mi‑a spus el, n‑a mai apucat să spună nici un cuvânt. “Ea a pornit şi nu s‑a mai oprit povestind despre ce a făcut Dumnezeu pentru ea—cum a condus‑o la cel mai bun chirurg din lume, specialist în tipul respectiv de tumori, cum Dumnezeu i‑a făcut bine prin asistentele din spital, cum Dumnezeu i‑a susţinut credinţa în cursul celor zece ani, cum Dumnezeu s‑a îngrijit de ea şi de copiii ei, etc.” El a zâmbit şi mi‑a spus în încheiere, “Nu pot să‑mi dau seama ce s‑ar fi întâmplat dacă¼ i‑aş fi cerut să mărturisească despre Domnul. Probabil că şi acum aş fi tot la telefon, ascultând‑o!”
N‑a criticat‑o pe această femeie—dar a fost uimit. Nu întâlneşti de prea multe ori persoane căre sunt gata sau dispuse să facă o prezentare detaliată despre bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu.
Câte lucruri poţi să aminteşti din minte—rapid—lucruri pe care Dumnezeu le‑a făcut pentru tine, în tine sau în jurul tău, în ultima săptămână? Cu cât vom avea mai mult o atitudine de mulţumire, cu atât vom fi mai prompţi în a‑I mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântările sale, imediat ce le primim. Dacă te chinui să‑ţi aminteşti ce a făcut Dumnezeu pentru tine, examinează‑ţi inima. Eşti atent oare la tot ce face Domnul în viaţa ta?
Fii prompt în a‑ţi exprima mulţumirea. Nu aştepta până când eşti solicitat să‑ţi spui mărturia în biserică. Mulţumeşte‑I imediat lui Dumnezeu, pe loc. De fapt, fă‑ţi timp chiar în acest moment să‑I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, pentru protecţia Sa, şi pentru purtarea Sa de grijă.
Intensitate în exprimarea mulţumirii
Lauda acelora care sunt cu adevărat mulţumitori faţă de Domnul este intensă. Ei sunt entuziasmaţi de lucrările lui Dumnezeu. Ei nu‑i mulţumesc lui Dumnezeu cu voce tare pentru a fi remarcaţi de alţii—ci ei sunt atât de entuziasmaţi încât nu pot să rămână neauziţi.
De ce credem că entuziasmul în a aduce de mulţumiri lui Dumnezeu este atât de ciudat? Când oamenii răcnesc din adâncul plămânilor la un meci de fotbal, ei sunt consideraţi fani adevăraţi. Însă dacă oamenii fac să se audă un “Aleluia” tare între zidurile locului de adunare sunt priviţi ca fanatici. Avem percepţia deformată. Lucrurile de care ar trebui să ne entuziasmăm cel mai tare sunt lucrurile pe care le face Dumnezeu în mijlocul nostru! Fii îndrăzneţ în a‑i mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce face în viaţa ta şi în vieţile celor dragi ţie.
O viaţă de umilinţă
Leprosul mulţumitor din Luca 17 a căzut cu faţa la pământ la picioarele Domnului Isus. El s‑a plecat înaintea lui Isus într‑un act supem de închinare şi umilinţă. Era ca şi când ar fi spus cu întreaga sa fiinţă, “Doamne, fără dragostea Ta, fără harul şi îndurarea Ta, n‑aş fi nimic. Am fost mort deşi mai respiram, dar Tu m‑ai adus înapoi la viaţa adevărată. Eram un izgonit fără nădejde, dar Tu m‑ai restaurat şi mi‑ai redat familia şi viitorul.”
Leprosul recunoscător nu s‑a apucat de dezbateri teologice cu Isus pentru a încerca să dovedească superioritatea convingerilor lui de samaritean. Nu i‑a criticat pe colegii lui iudei, alături de care fusese lepros, pentru a‑şi mări, prin comparaţie, stima faţă de sine însuşi. Nu—el a acceptat din toată inima ceea ce a făcut Isus pentru El, şi I‑a mulţumit Domnului din toată inima.
Isus îi spune acestui om un lucru uimitor: “Scoală‑te şi pleacă; credinţa ta te‑a mântuit [sau te‑a făcut bine].” Acest bine înseamnă “întreg”—întregit şi în ordine nu doar în trup, ci şi în minte, în sentiment, şi în duh. Isus nu a fost preocupat doar de starea fizică a acestui om, ci şi de întreaga lui viaţă. El a ştiu că nevoia cea mai mare a acestui om era spirituală, fiindcă păcatul, la fel ca lepra, aduce respingere, înstrăinare, deznădejde şi teamă de viitor. Exprimarea umilă a recunoştinţei acestui om înaintea Domnului i‑a adus o vindecare şi mai mare—vindecarea interioară.
La fel se întâmplă şi cu noi. Când ne umilim înaintea Domnului în recunoş­tinţă, în noi se petrece o vindecare interioară. Când ne concentrăm asupra a ceea ce a făcut Domnul pentru noi, credem mai mult decât la nivel intelectual în promisiunile dragostei şi acceptării Sale, şi simţim direct atingerea mâinilor Sale întinse în semn de bun‑venit, simţim iertarea Sa şi dragostea Sa eternă. Când cădem cu umilinţă şi recunoştinţă înaintea Domnului în mulţumire, deschidem pentru noi uşa promisiunii lui Dumnezeu din Ieremia 29:11‑14:
Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile în care v‑am izgonit, zice Domnul, şi vă voi aduce înapoi în locul de unde v‑am dus în robie.”
Dacă cineva nu are o atitudine de recunoştinţă veritabilă faţă de Dumnezeu, el nu poate pricepe tot ce doreşte Dumnezeu să facă în viitor în el. Doar când privim înapoi cu adâncă umilinţă şi uimire la ce a făcut Dumnezeu, primim puterea de a crede ceva face El în viitor în noi.
Mulţumirea aduce credinţă şi pace
Dacă ne confruntăm cu o problemă majoră şi avem nevoie să ne încredem în Dumnezeu pentru a câştiga biruinţa, însă simţim că avem o credinţă mică, este timpul să ne examinăm viaţa de laudă. Mulţumirea este legată direct de credinţa pe care o avem. De fapt, mulţumirea ne zideşte, ne energizează şi ne încurajează credinţa. Poate de aceea ne scrie apostolul Pavel, “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6).
Dacă lauda este tema centrală—textul şi melodia vieţii noastre—atunci mulţu­mirea este ritmul inimii şi atitudinii noastre. Ar trebui să‑I aducem Domnului mulţumiri în orice împrejurare (vezi 1 Tesaloniceni 5:8). Rugăciunile noastre ar trebui să fie întotdeauna bazate pe temelia mulţumirii. Sfatul lui Pavel către Coloseni a fost, “Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri” (Coloseni 4:2).
O relaţie similară există între mulţumire şi pacea lăuntrică. Pavel scrie creşti­nilor din Colose, “Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători” (Coloseni 3:15). El a mai spus, “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoş­tinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:6‑7). Cu alte cuvinte, fiţi mulţumiţi, şi atunci veţi fi mai mulţumitori. Exprimaţi‑vă mulţumirea către Dumnezeu şi veţi avea pace.
Aducerea de mulţumiri lui Dumnezeu şi pacea se zidesc una pe alta. Cu cât vom avea o atitudine de recunoştinţă mai accentaută, cu atât vom fi mai “liniştiţi” în inimile noastre şi cu atât ne vom bucura de o pace mai adâncă. Cu cât vom simţi pacea lui Dumnezeu cum ne umple, cu atât vom avea mai multe motive de a‑I aduce Lui mulţumire. Mulţumirea pune accentul pe ceea ce ne‑a dat Dumnezeu, nu pe ceea ce a încercat cel rău să ne fure. Cu cât Îl vom vedea mai mult pe Dumnezeu ca fiind “Cel ce ne poartă de grijă,” cu atât ne vom încrede mai mult în El, şi cu atât va fi mai mare liniştea sufletească care ne va stăpâni.
Mulţumirea aduce în inimile noastre o credinţă mai mare şi o pace mai adâncă. Iar combinaţia dintre credinţă şi pace, prietenul meu, este o combinaţie foarte puternică.


Opt
LAUDA ÎL ONOREAZĂ E DUMNEZEU PENTRU CE ESTE EL
Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi Numele Domnului!
Citim aceste îndemnuri în toată cartea Psalmilor, şi le auzim frecvent în bisericile de azi. Dar ce înseamnă să lauzi Numele Domnului? N‑ar trebui mai degrabă să ne concentrăm asupra lucrărilor Domnului? Care este lucrul atât de important în legătură cu Numele Său?
Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să considerăm înţelesul care se află în spatele numelui cuiva. În decursul secolelor s‑a vorbit mult despre Napoleon Bonaparte, marele împărat francez. Unele din lucrurile spuse despre el sunt simple glume, altele sunt relatări foarte serioase. Mulţi din cei care au studiat viaţa lui Napoleon cred că el şi‑a înţeles bine locul pe care l‑a avut în istorie.
O relatare spune despre un om care s‑a ciocnit de Napoleon la o petrecere. Omul i‑a spus, “Împărate, sunt atât de încântat să te întâlnesc. Tu şi eu avem acelaşi nume.” Bonaparte aflase de reputaţia proastă a acelui om. I‑a răspuns cu indignare, “Tu sau îţi trăieşti numele, sau ţi‑l schimbi!”
Acelaşi lucru ni l‑ar putea spune nouă Domnul: “Creştine, trăieşte‑ţi numele sau schimbă‑ţi‑l.” Noi ne numim urmaşi ai lui Hristos şi credincioşi ai lui Dumnezeu. Trebuie deci să trăim la înălţimea numelui nostru.
Importanţa numelor
În cultura Apuseană nu punem mare importanţă pe nume. În schimb în Orientul Mijlociu, unde am crescut eu, numele poartă multă semnificaţie. Părinţii din Orientul Mijlociu nu‑şi numesc copiii după stele de cinema, nu‑i numesc după vedete de televiziune, şi nu‑i numesc nici după preferinţa personală. Dimpotrivă, numele sunt alese cu grijă pentru a purta semnificaţia a ceea ce nădăjduiesc părinţii sau ceea ce cred că va deveni copilul lor. Numele sunt legate de personalitate, de caracter, de abilităţi sau de condiţia de viaţă. În mod deosebit în vremurile biblice, copilul nu era numit decât în ziua a opta, ceea ce le dădea părinţilor un pic de timp pentru a cunoaşte personalitatea copilului lor. Numirea unui copil însemna, într‑o măsură semnificativă, definirea acelui copil.
Astăzi procesul este aproape invers. În loc ca numele noastre să ne definească, ajungem noi să creăm o definiţie a numelui nostru. Caracterul nostru, integritatea şi personalitatea noastră sunt legate de numele noastre, astfel încât numele noastre ajung în cele din urmă să însemne ceva când ajungem la maturitate.
Am auzit odată despre o familie care nu ştia cum să‑şi numească copilul. Mamei îi pleca numele de Timotei, nume pe care îl purtaseră bunicul şi unchiul ei. Pe de altă parte, tatăl băiatului crescuse împreună cu un ştrengar numit Timmy care terorizase pe copiii de vârsta lui, fusese foarte închipuit şi enervant dând sfaturi oamenilor adulţi, întotdeauna pus pe pozne. Din pricină că pentru el numele Timmy purta atâtea conotaţii negative, tatăl nu voia să‑l numească aşa pe fiul său.
Vedem această legătură dintre reputaţie şi nume în lumea afacerilor când oamenii spun, “Pot să amintesc numele tău?” atunci când încearcă să îşi facă o nouă relaţie sau să prezinte cuiva o cerere.
Din pricină că numele au un înţeles, este semnificativă schimbarea unui nume în Biblie, cum este cazul schimbării numelui lui Avram în Avraam, a lui Iacov în Israel, sau al lui Chifa în Petru. De fiecare când s‑a petrecut o schimbare de nume, acelei persoane i s‑a dat o nouă misiune—o nouă identitate legată de o nouă chemare.
Dar poate te întrebi, ce legătură au toate acestea cu subiectul laudei? Foarte mare! Numele lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt descoperite în Scriptură, nu sunt invenţii omeneşti. Ele sunt modul în care Dumnezeu a ales să ne reveleze caracterul Său. Feluritele nume ale lui Dumnezeu sunt ca un complex de revelaţii despre natura Sa, identitatea Sa, suve­ra­ni­tatea Sa, şi dorinţele Sale. Aceste nume ne spun cine este Dumnezeu; ele sunt o extensie a persoanei Sale. Dacă doreşti să‑L cunoşti pe Dumnezeu, studiază‑i numele.
Aceste nume ale lui Dumnezeu sunt dovezi că El doreşte să‑L cunoaştem în mod intim, să‑I aducem o laudă mai completă, să intrăm mai deplin într‑o relaţie profundă şi trainică cu El. Există două nume care‑L arată ca Dumnezeul cel Preaînalt, Dumnezeu al întregii creaţii, şi ca Dumnezeu care încă controlează întreaga creaţie. Să privim cum aceste două nume contribuie la o viaţă de laudă şi devoţiune pentru Dumnezeu.
Elohim—dumnezeul cel preaînalt
Cel dintâi nume sub care Dumnezeu s‑a revelat oamenilor este Elohim. Acest nume apare în cartea Geneza de peste 200 de ori şi în întregul Vechi Testament de 2570 de ori. Când poporul lui Dumnezeu a auzit numele Elohim, ei au ştiut exact ce însemna. Numele se referea la Dumnezeul “preaînalt” sau Dumnezeul “cel mai mare”—Dumnezeul de deasupra întregii creaţii, Dumnezeul care a iniţiat şi a creat orice fel de viaţă.
Pentru a cuprinde întregul înţeles al acestui nume, trebuie să ne amintim contextul istoric în care se aflau Israeliţii. În lumea lor, Canaaniţii, Amoriţii, şi toţi “¼iţii” ceilalţi, slujeau unor “dumnezei mici”—dumnezei făcuţi de ei, dumnezei definiţi după standarde umane. Când Avraam a proclamat că există un singur Dumnezeu care stăpeşte suveran peste întregul Univers, el a introdus un nou concept. La acel moment al istoriei, nimeni altul nu credea într‑un singur Dumnezeu, ca autor al tuturor felurilor de viaţă.
În decursul secolelor, alte culturi s‑au ţinut de credinţa lor într‑o întreagă pleiadă de dumnezei legaţi de scopuri şi funcţiuni specifice. Aceşti dumnezei erau limitaţi în putere şi se aflau deseori în conflict. Când i‑au întâlnit pe Canaaniţii care se închinau lui Baal, zeul fertilităţii, Evreii le‑au spus, “Noi ne închinăm lui Elohim. El este Acela care autorizează naşterea copiilor.” Când i-au întâlnit pe păgânii care se închinau zeului soare, şi‑i aduceau omagii pentru darul luminii pentru lume, Evreii le‑au răspuns, “Noi ne închinăm lui Elohim. El este Acela care a pus soarele la locul lui şi care îi guvernează mersul.”
Elohim, Dumnezeul întregii creaţii, include cele trei persoane ale Trinităţii. Ştim că Isus a fost prezent la creaţie. După cum scrie Ioan în Evanghelia sa, “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n‑a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor¼ Şi Cuvântul S‑a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1‑4, 14).
Ştim de asemenea că Duhul Sfânt a fost prezent atunci când Dumnezeu a creat lumea. De fapt, El este menţionat chiar în al doilea verset al Bibliei: “Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Geneza 1:2). Duhul Sfânt “se mişca” sau “plutea” deasupra creaţiei încă din acele momente. El este Creatorul “vieţii noi” de care avem parte în Hristos Isus.
Este important să recunoaştem Trinitatea, întreaga Dumnezeire, fiindcă nume­le lui Dumnezeu nu sunt doar nume din Vechiul Testament pentru Tatăl. Ele sunt nume care ne revelează natura Dumnezeului triunitar—Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Când lăudăm numele lui Dumnezeu din limba ebraică, lăudăm numele lui Dumnezeu în deplinătatea Lui.
Lăudat fie Elohim! El este Dumnezeul unic şi viu. El este singurul Dumnezeu. El şi doar El este vrednic de închinarea şi ascultarea noastră. El este Creatorul nostru—Creatorul fiecărei zile noi din viaţa noastră, a fiecărei experienţe noi pe care o avem, şi a fiecărei lucrări spirituale în noi. El este autorul şi sfârşitul, sursa şi finalul, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre. El este Cel ce a făcut planul vieţii noastre.
El Şaddai—Dumnezeul atotputernic
Dumnezeu şi‑a revelat încă o parte a naturii sale lui Avraam—pe atunci numit Avram—când i‑a descoperit un alt nume al Său, El Şaddai (vezi Geneza 17:1). Acest nume înseamnă, tradus literal, “Dumnezeul puterii şi tăriei,” sau Dumnezeul Atotpu­ternic, Atotsuficient. El Şaddai este Dumnezeul plin de tărie.
Numele El Şaddai este complement apropiat al numelui Elohim. Dacă Elohim Îl revelează pe Dumnezeul care a creat şi care susţine natura, El Şaddai Îl revelează pe Dumnezeul care ţine sub puterea Sa natura, care controlează natura, care supune natura. El Şaddai este Dumnezeul de care ascultă întreaga natură şi ale cărui porunci le urmează.
Fiindcă toate lucrurile sunt sub conducerea lui Dumnezeu, El este Cel care are puterea să intervină în cursul naturii, şi‑i poate schimba circumstanţele pentru a o conforma scopurilor Sale. Aproape de fiecare dată când se prezintă oamenilor ca El Şaddai, El indică faptul că se va petrece o modificare în cursul vieţii, şi că acea modificare va implica o intervenţie miraculoasă.
Dumnezeu i‑a spus lui Avram: “Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic [în ebraică, El Şaddai]. Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult” (Geneza 17:12). Imediat ce Dumnezeu şi‑a revelat acest nou nume, Avram a căzut cu faţa la pământ înaintea Lui. Continuând să vorbească, Dumnezeu l‑a informat pe Avram că va avea mulţi urmaşi şi că numele lui va fi schimbat în Avraam, ceea ce înseamnă literal “tatăl al multor naţiuni.” Dumnezeu urma să intervină cu puterea Sa şi să‑i dea lui Avraam un fiu, pe Isaac, chiar dacă soţia lui Avraam era stearpă.
Dumnezeu a folosit acelaşi nume când s‑a arătat lui Iacov, spunând, “Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic [El Şaddai]. Creşte şi înmulţeşte‑te; un neam şi o mulţi­me de neamuri se vor naşte din tine, şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale. Ţie îţi voi da ţara pe care am dat‑o lui Avraam şi lui Isaac, şi voi da ţara aceasta seminţei tale după tine” (Geneza 35:11‑12). La vremea când Dumnezeu i‑a spus aceste cuvinte, Iacov îl pierduse pe fiul său Iosif şi nu ştia că el trăieşte încă, în Egipt. Fiii lui Iacov nu se înţelegeau bine. Fiii săi Simeon şi Levi fuseseră pricina unor mari necazuri cu tribu­rile de Cannaniţi şi Fereziţi, care erau numeroşi şi puternici, şi stăpâneau ţara. Însă Dumnezeu îi spune lui Iacov, “Eu voi interveni în favoarea Ta. Tu vei deveni un mare popor, şi tu vei moşteni ţara aceasta pe care ţi‑am făgăduit‑o. Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic—cursul naturii şi al istoriei urmează voia Mea şi planurile Mele.”
Dumnezeu se prezintă ca El Şaddai de mai mult de 300 de ori în Vechiul Testament. El vrea să nu fie nici o neînţelegere—El Însuşi este conducătorul şi proprietarul tuturor lucrurilor. El este forţa care controlează întreaga natură şi întreaga istorie.
Fiindcă numele lui Dumnezeu caracterizează toate cele trei persoane ale Trini­tăţii, vedem anumite aspecte ale lui El Şaddai în viaţa şi lucrarea Domnului Isus. Într‑o seară, după o zi lungă de slujire, Isus cu ucenicii Săi au urcat într‑o corabie mică pentru a trece de partea cealaltă a Mării Galileii. În timpul traversării, s‑a stârnit o furtună năprasnică. Datorită conformaţiei reliefului şi a felului în care vânturile coboară de pe munte în bazinul mării, acolo se pot stârni aproape pe neaşteptate furtuni teribile. Este ca şi când s‑ar da drumul unui malaxor uriaş pe înălţimi. În noaptea călătoriei lor, s‑a stârnit o aşa furtună încât corabia a început să se umple de apă. Erau în pericol de a se scufunda, când în cele din urmă l‑au trezit pe Isus, care dormea liniştit la cârmă. “Învăţătorule,” au strigat ei, “nu‑Ţi pasă că pierim?” (Marcu 4:38).
Isus s‑a ridicat, a certat vântul, şi a zis mării: “Taci! Fără gură!” (vers.39). Vântul a stat şi s‑a făcut o linişte mare. Pe ucenici i‑a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: “Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?” (vers.41)
Cine este acesta? Răspunsul este că Isus acţiona ca El Şaddai—Dumnezeul Atotputernic, Dumnezeul care guvernează vânturile şi valurile şi care Îşi împlineşte planurile pe pământ.
Acest incident din viaţa lui Isus are o paralelă foarte strânsă în Vechiul Testament. De fapt, minunea potolirii mării este o manifestare reală a Psalmului 107, unul din acei psalmi de izbăvire care se ocupă în mod specific de puterea Dumnezeului Atotputernic asupra omenirii şi asupra naturii. În Psalmul 107:23‑32 citim:
Cei ce se coborâseră pe mare în corăbii,
şi făceau negoţ pe apele cele mari,
aceia au văzut lucrările Domnului
şi minunile Lui în mijlocul adâncului.
El a zis, şi a pus să sufle furtuna,
care a ridicat valurile mării.
Se suiau spre ceruri, se coborau în adânc;
sufletul le era pierdut în faţa primejdiei.
Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat,
şi zadarnică le era toată iscusinţa.
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul,
şi El i‑a izbăvit din necazurile lor.
A oprit furtuna, a adus liniştea,
şi valurile s‑au potolit.
Ei s‑au bucurat că valurile s‑au liniştit
şi Domnul i‑a dus în limanul dorit.
O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui,
şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!
Să‑L înalţe în adunarea poporului
şi să‑L laude în adunarea bătrânilor!
Psalmistul continuă descriindu‑L pe El Şaddai ca pe unul care preface râurile în pustiu, şi ţara roditoare în ţară săracă. Tot El preface pustiul în iaz, şi pământul uscat în izvoare de ape. El Îşi trimite cuvântul Său, îi vindecă şi îi izbăveşte pe cei care strigă la El din mormânt. El îi conduce pe cei smeriţi şi‑i adună de prin pustiuri aducându‑i la loc sigur şi la adăpost, dar pe cei mari şi aroganţi îi face să pribegească prin pustiuri fără drum. El este Dumnezeul Atotputernic—nimic nu este dincolo de controlul Său.
Ai tu nevoie de Dumnezeu să potolească o furtună în viaţa ta? Ai nevoie de vindecarea care se găseşte doar la El? Atunci strigă la El Şaddai. Începe să‑L lauzi pe Dumnezeul Atotputernic! El singur te poate susţine când totul în jurul tău pare să se năruie. Doar El trece pe ceruri ca să‑ţi vină în ajutor, trece cu măreţie pe nori (Deut. 33:26). Doar El poate deschide uşi pe care nimeni nu le poate închide, şi El poate închide uşi pe care nimeni nu le mai poate apoi deschide.
Noi facem o mare greşeală când încercăm să facem lucruri prin propria noastră putere. El Şaddai doreşte să se manifeste ca Dumnezeul Atotputernic pentru binele nostru. Este vremea să începem să‑L vedem pe El Şaddai aşa cum L‑a văzut proorocul Isaia:
L‑am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui¼ Ei strigau unul la altul, şi ziceau:
“Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!
Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:1‑3)
În faţa acestei privelişti, Isaia şi‑a văzut nevrednicia. El a strigat, “Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6:5). Dar unul din serafimi a zburat spre el cu un cărbune aprins în mână, a atins cu el gura proorocului, şi a zis: “Iată, atingându‑se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (vers.7). Apoi el a auzit glasul Domnului, întrebând: “Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Şi Isaia a răspuns: “Iată‑mă, trimite‑mă!” (Isaia 6:8).
Când Dumnezeu intervine în favoarea noastră—când El ne izbăveşte, când ne vindecă, ne restaurează, când pare să mute cerurile şi pământul în folosul nostru—El face toate acestea cu scopul de a ne curăţi şi a ne folosi. Dumnezeu nu doar că schim­bă circumstanţele în jurul nostru, El ne schimbă pe noi. Numai El este Dumnezeul Atotputernic care poate schimba inimile oamenilor şi poate da vieţii omeneşti un nou scop.
Laudă‑L chiar astăzi pe El Şaddai! El lucrează în beneficiul tău. El este la lucru în inima ta. El doreşte să te schimbe, să schimbe condiţiile din jurul tău, şi în final să schimbe lumea în totalitate, în parte chiar prin prin schimbările pe care le face în viaţa ta.
Natura lui Dumnezeu
Am privit la două din numele principale pe care le‑a folosit Dumnezeu în Scriptură pentru a ni se prezenta. Să ne gândim acum la natura Sa în două domenii mai apropi­ate de lauda noastră pentru El. Unul din strigătele mari auzite din cer este strigătul laudei aduse lui Dumnezeu, Cel ce judecă şi răsplăteşte. Bătrânii care se închină lui Dumnezeu în jurul tronului Său ceresc rostesc aceste cuvinte:
A venit vremea să judeci pe cei morţi,
să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci,
pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău,
mici şi mari—
şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul! (Apocalipsa 11:18)
În Apocalipsa 15:3‑4, citim că judecăţile lui Dumnezeu sunt drepte şi adevărate:
Mari şi minunate sunt lucrările tale,
Doamne Dumnezeule Atotputernice!
Drepte şi adevărate sunt căile Tale,
Împărate al Neamurilor!
Cine nu se va teme, Doamne,
şi cine nu va slăvi Numele Tău?
Veniţi să privim la cinci motivaţii pentru a‑L lăuda şi a‑L onora pe Dumnezeu, Cel ce judecă şi răsplăteşte.
Dumnezeu are dreptul să judece
Căile lui Dumnezeu sunt adevărate; lucrările Lui sunt măreţe. El este desăvârşit de drept, şi astfel are autoritate să împartă dreptate pe pământ. Orice neam se va pleca până la urmă în faţa Lui ca Împărat. Găsim acest adevăr reluat în tot parcursul Bibliei:
Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris:
“Pe viaţa Mea Mă jur”, zice Domnul,
“că orice genunchi se va pleca înaintea Mea,
şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”
Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.
(Romani 14:10‑12)
Dumnezeu şi numai El are puterea să judece
Dumnezeu este singurul care are înţelepciunea deplină, dreaptatea absolută, şi puterea absolută. Acestea sunt trei lucruri necesare pentru judecata veşnică. Un judecător care face o judecată pentru vecie trebuie să fie fără păcat şi fără eroare, trebuie să aibă o înţelegere completă a oricărei situaţii—cunoscând cu adevărat, pe lângă acţiunile lor şi cuvintele gurii lor, şi motivaţiile din inima oamenilor, şi trebuie nu doar să aibă abili­tatea de a‑i aduce pe toţi în faţa curţii de judecată, ci şi puterea de a executa sentinţele pronunţate. Doar Dumnezeu se califică să fie Judecătorul întregii creaţii şi a tot ce s‑a întâmplat în timp şi spaţiu de‑a lungul secolelor.
Multor oameni nu le vine să‑L preamărească pe Dumnezeu pentru rolul Său de Judecător etern şi final al tuturor. Poate că nu le place acest lucru datorită fricii de judecată sau datorită sentimentului de vinovăţie în legătură cu viaţa lor din trecut. Să privim la aceste două obstacole în cauza laudei pentru Dumnezeu.
Factorul frică
Dacă cuiva nu‑i vine să‑L preamărească pe Dumnezeu ca judecător din pricina fricii, trebuie să se întrebe, “De ce îmi este frică de Dumnezeu?” Există diverse motive pentru care cuiva să‑i fie frică de Dumnezeu—dacă cineva înfăptuieşte conştient păcatul, ar trebui să se teamă! Răzvrătirea nu este niciodată trecută cu vederea. Ea este întotdeauna răsplătită cu mânia lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, mulţi au fost învăţaţi greşit despre natura lui Dumnezeu. Ei Îl privesc ca pe unul rău, mânios şi răzbunător. Şi‑L închipuie pe Dumnezeu aşezat pe un scaun de judecată, sfredelind cu privirea, plin de neîncredere şi suspiciune, sufletul fiecăruia care‑I trece prin faţă. Ei cred că Dumnezeu stă după colţ de‑abia aşteptând pe următorul care să lunece de la calea bună, şi apoi să se bucure punându‑l la punct printr‑o boală devastatoare, printr‑o tragedie sau suferinţă. Nimic nu poate fi mai fals! Dumnezeu este un Judecător drept, nu unul care este încântat să distribuie pedepse crude.
Factorul vinovăţie
Dacă cuiva nu‑i vine să‑L preamărească pe Dumnezeu ca judecător din pricina unui sentiment de vinovăţie, trebuie să înţeleagă că vinovăţia este rezultatul păcatului nemărturisit. Soluţia pentru rezolvarea stării de vinovăţie este mărturisirea păcatului şi primirea iertării din partea lui Dumnezeu, apoi “Du‑te, şi să nu mai păcătuieşti” (Vezi Ioan 8:11). Găsim această măreaţă promisiune a lui Dumnezeu în 1 Ioan 1:8‑9, “Dacă zicem că n‑avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
Judecata lui Dumnezeu nu este niciodată cu toane
În judecata lui Dumnezeu nu se poate vorbi niciodată de aplicarea arbitrară a reguli­lor. Când stăm în faţa Sa, suntem judecaţi după faptele pe care le‑am făcut ca răspuns la cerinţele lui Dumnezeu. Judecata se bazează pe gradul nostru de ascultare, inclusiv dacă am ascultat în a‑L primi pe Isus Hristos ca Mântuitor personal. Să privim pentru o clipă la Apocalipsa 16:6: “Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prooro­cilor, le‑ai dat şi Tu să bea sânge şi sunt vrednici [sau după cum merită]” (sublinierea noastră).
Mânia lui Dumnezeu împotriva tuturor celor care I s‑au împotrivit
Dumnezeu pregăteşte judecata împotriva tuturor celor care au încercat să‑L detroneze, astfel încât să poată ei conduce în locul Său. Acei ce încearcă să distrugă creaţia lui Dumnezeu şi poporul lui Dumnezeu, vor fi ei nimiciţi de Dumnezeu.
Cine este cel ce încearcă să să distrugă creaţia lui Dumnezeu şi poporul lui Dumnezeu? Satana. Domnul Isus a spus foarte clar, “Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s‑o aibă din belşug” (Ioan 10:10). Cine sunt oamenii care se fac vrăjmaşi lui Dumnezeu? Ei se împart în două categorii mari. Prima categorie este formată din cei ce trăiesc în răzvrătire faţă de Dumnezeu. Ei cunosc ce spune Scriptura, şi cunosc poruncile lui Dumnezeu. Însă ei au hotărât să trăiască aşa cum vor ei, mai degrabă decât a trăi cum vrea Dumnezeu. În a doua categrie sunt cei pe care apostolul Pavel îi numeşte “lepădaţi de credinţă” sau “apostaţi.” Un apostat este o persoană care a cunoscut Evanghelia şi a acceptat‑o la nivel intelectual sau ca o formalitate socială, iar apoi a întors spatele adevărului Evangheliei. Apostatul neagă naşterea din Fecioară, neagă divinitatea Domnului Isus Hristos, neagă învierea trupească a Dom­nu­lui, neagă că Isus este singura cale către cer, şi neagă judecata viitoare.
Biblia ne arată doi oameni care L‑au trădat pe Isus în moduri diferite. Unul din ei, Iuda, L‑a urmat pe Isus, dar a avut totdeauna propria‑i agendă. L‑a urmat pe Isus gândindu‑se că acest lucru îi va fi util şi dorind să‑L “folosească” pe Isus în a‑şi împlini propriile scopuri. Iuda a fost unul din oamenii cei mai privilegiaţi din istorie—el a avut oportunitatea de a umbla şi de a sta de vorbă cu Isus în fiecare zi. El a avut oportunitatea să audă cu urechile sale cuvintele lui Isus, mesajul care transformă vieţile, şi să fie martor la multe din minunile înfăptuite de Isus. Cu toate acestea, Iuda L‑a dat pe Domnul în mâinile celor care căutau să‑L răstignească.
Există oameni care spun că Iuda a încercat să‑L forţeze pe Isus să intre într‑un conflict de putere cu Roma, şi prin asta să instige o răzvrătire în masă a populaţiei evreieşti. Există alţii care spun că Iuda a încercat să‑L forţeze pe Isus să‑şi demon­streze puterea supranaturală cu scopul de a mări numărul celor ce‑L urmau, poate pentru a mări şi susţinerea financiară pentru lucrarea Lui. Poate fi şi aşa ceva. Nu vom şti niciodată pe deplin de ce i‑a întors Iuda spatele lui Isus. Ce putem afirma cu siguranţă este că Iuda a acţionat pentru împlinirea propriilor scopuri, şi când n‑a mai reuşit s‑a sinucis. El a refuzat să caute iertarea din partea lui Isus, şi să predea Domnului viaţa lui, aşa cum era, inclusiv eşecurile.
Dar nu orice trădare a lui Isus trebuie să se sfârşească în acest mod. Şi Petru L‑a trădat pe Isus, negând de trei ori că are vreo legătură cu El. I‑a întors spatele lui Isus în momentele când El avea omeneşte nevoie de cea mai mare susţinere. Petru s‑a lăudat că‑L va urma pe Isus până la moarte, dar apoi în decurs de numai câteva ceasuri n‑a avut curajul să admită în faţa unei slujnice şi a unor oameni obişnuiţi că Îl cunoştea măcar pe Isus.
Întocmai ca Iuda, Petru s‑a făcut vinovat de trădare. Însă Petru a ales o cu totul altă cale de rezolvare, după ce s‑a lepădat. N‑a încercat să se ascundă, să ignore, sau să nege ce a făcut. În schimb, s‑a supus cu totul Domnului, s‑a pus la picioarele Lui cu totul, inclusiv cu căderea lui. A ales zdrobirea şi mărturisirea în locul aroganţei şi mândriei. El a devenit apostol, în timp ce Iuda a devenit apostat, lepădat de credinţă. Judecata lui Dumnezeu este împotriva apostaţilor, nu a pocăiţilor.
Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce se încred în El şi‑L ascultă
Citim în Evrei că Dumnezeu “răsplăteşte pe cei ce‑L caută” (Evrei 11:6). Dumnezeu va răsplăti trei categorii de oameni:
Pe profeţii Săi—acei slujitori care proclamă adevărul lui Dumnezeu fără ezitare, fără frică şi fără compromisuri.
Pe sfinţii Săi—acei slujitori care L‑au urmat pe Isus Hristos ca Salvator şi Domn al lor, împlinind porunca Sa de a purta vestea bună a mântuirii: un mesaj de eliberare a celor robi, de iluminare prin adevăr a acelor orbi spiritual, şi de restaurare pentru cei bolnavi, slabi sau îndureraţi.
Pe robii Săi—şi mari şi mici—care se tem de numele Său.
Dumnezeu este atât Cel ce ne judecă, cât şi Cel ce ne răsplăteşte, acestea fiind două atribute majore ale naturii Sale pentru care trebuie să‑L lăudăm. Dumnezeu ni s‑a descoperit prin două din numele Sale: Elohim, Dumnezeul cel Preaînalt peste în­trea­ga creaţie, şi El Şaddai, Dumnezeul Atotputernic care rămâne în veci suveran peste creaţie. În măsura în care‑L vom lăuda pe Dumnezeu pentru natura Sa divină, eternă, suntem chemaţi să lăudăm numele prin care El ni s‑a descoperit.
În continuare ne vom îndrepta spre numele care descriu bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de toţi copiii Săi.


Nouă
LAUDA ÎI SPUNE LUI DUMNEZEU PE NUME
Duminica dimineaţă, multe biserici cântă un refren vesel care îi cheamă pe credincioşi să‑L cinstească pe Domnul cu o jertfă de laudă. Nu pot să nu mă întreb câţi oare dintre cei ce cântă acest cântec sunt în stare să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă o jertfă de laudă?
Răspunsul îl găsim în Evrei 13:15: “Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (sublinierea noastră). O jertfă de laudă înseamnă mărturisirea numelor Domnului—adică rostirea numelui Său în relaţie cu viaţa noastră personală.
Trebuie să ţinem minte două lucruri atunci când lăudăm numele Domnului. Întâi de toate, lauda noastră trebuie să se refere la fiecare din persoanele Sfintei Tre­imi. În Apocalipsa 5:13 citim, “A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” Dumnezeu Tatăl este descris aici ca Acel ce şade pe scaunul de domnie. Dumnezeu Fiul este descris ca fiind Mielul.
În al doilea rând, nu trebuie să privim cu uşurătate înfierea noastră ca fii ai lui Dumnezeu. Când înţelegem cu adevărat ce înseamnă să fii copilul lui Dumnezeu, trebuie să ne ţinem de acest adevăr. Trebuie să ne amintim deseori că suntem moşte­nitori şi că suntem o reflectare a Tatălui nostru ceresc (vezi Galateni 4:6‑7). Noi suntem în relaţie cu Elohim, Dumnezeul atotputernic, şi că avem marele privilegiu de a‑L numi “Ava”—adică Tată.
Când înţelegem tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Isus Hristos, trebuie să preţuim naşterea noastră din nou. Fiindcă prin ceea ce ne‑a cumpărat Hristos pe cruce suntem mădulare ale trupului Său, suntem în relaţie cu fiecare altă încheietură moştenitori ai harului Său, şi avem o casă cerească pe care o pregăteşte Isus pentru noi. Trebuie să ne dăm seama cât suntem de privilegiaţi să ne numim fii şi fiice ale Dumnezeului Preaînalt. Ce responsabilitate avem atunci când Îl lăudăm!
În capitolul 8 am privit la aspectele importante ale naturii lui Dumnezeu şi la două din numele Sale, Elohim şi El Şaddai. Continuând cu jertfa buzelor care mărturi­sesc numele Domnului, haideţi să explorăm încă nouă nume pe care Dumnezeu le‑a folosit pentru a ni se revela. Vom fi astfel îndemnaţi să lăudăm numele Domnului pentru multiplele Sale atribute cuprinse în numele Sale.
yAHwEH: Dumnezeul care există pururea
Cunoaştem acest nume în forma lui de Iehova. În limba ebraică, numele lui Dumnezeu este Yahweh. În Vechiul Testament acest nume este folosit pentru Dumnezeu mai mult decât toate celelalte. În întreaga Biblie, el se găseşte de peste 6800 de ori. Tradus literal el înseamnă “Eu sunt.” De aici şi traducerea de “Dumnezeul care trăieşte pururea” sau “Dumnezeul care există prin Sine Însuşi.” Dumnezeul nostru nu depinde de nimic şi de nimeni pentru existenţa Sa. El există în şi prin Sine Însuşi. Deci să‑L lăudăm pe Dumnezeul nostru Iehova, Dumnezeul care există pururea!
iehova‑iire: Dumnezeul care ne poartă de grijă
În Vechiul Testament găsim câteva variaţii ale numelui Iehova. Una din cele mai importante este Iehova‑Iire. În Geneza 22, Dumnezeu îi cere lui Avraam să‑l aducă ca ardere de tot pe fiul său preaiubit Isaac. Ajungând la poalele muntelui, înainte de a începe să urce, Avraam le spune slugilor care i‑au însoţit în călătorie, “Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul, ne vom duce până colo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi” (Geneza 22:5). Remarcaţi că Avraam spune “ne vom întoarce la voi.” El a avut o deplină încredere în promisiunile pe care i le‑a făcut Dumnezeu—o încredere aşa de mare încât credea că dacă îl jerfeşte pe Isaac, Dumnezeu îl va învia din morţi şi astfel se vor putea întoarce împreună.
Pe drumul în sus spre munte, Isaac îi spune tatălui său, “Tată, iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot?” Avraam a răspuns, “Fiule, Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22:7‑8).
După ce au construit altarul şi au aşezat lemnele pe el, Avraam l‑a legat pe fiul său şi l‑a aşezat deasupra lemnelor. Apoi, când Avraam şi‑a întins mâna să ia cuţitul şi să‑l junghie pe fiul său, îngerul Domnului l‑a strigat din ceruri, “Avraame! Avraame!” “Iată‑mă!” a răspuns el. Îngerul a zis: “Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu‑i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n‑ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:11‑12). Avraam a ridicat ochii, şi a văzut înapoia lui un berbece, încurcat cu coarnele într‑un tufiş şi Avraam s‑a dus de a luat berbecele, şi l‑a adus ca ardere de tot în locul fiului său. Avraam a pus locului aceluia numele: Iehova‑Iire care înseamnă “Domnul va purta de grijă” (Vezi Geneza 22:13‑14).
Cuvîntul iire înseamnă în sens literal “El vede înainte.” Dumnezeu vede ce ai tu nevoie înainte de a avea tu nevoie—da, chiar înainte ca tu să ştii că ai nevoie de acel lucru. Pentru orice lucrare şi slujbă pe care ţi‑o încredinţează Dumnezeu, poţi fi sigur că El ţi‑a asigurat deja toate rezervele sau proviziile care‑ţi sunt necesare pentru a duce lucrarea la îndepliire. Nu există nici o problemă pentru care El să nu fi pregătit deja o soluţie. Nu există vreo împrejurare prea grea sau vreo dificultate prea mare pentru care El să nu fi pregătit deja biruinţa sau o cale de a scăpa din ea. Nu există nimic cu care te confrunţi azi sau te vei confrunta în viitor pe care Dumnezeu să nu‑l fi prevăzut deja şi să nu fi aranjat toate lucrurile de care vei avea nevoie.
Lăudat să fie Iehova‑Iire! Dumnezeu ne poartă de grijă azi, mâine, şi pentru veci de veci. El ştie precis ce avem nevoie, şi El are deja un plan pentru a veni în întâmpi­narea nevoilor noastre. Laudă Dumnezeului nostru care vede totul dinainte şi ne dă tot ce vom avea nevoie!
Iehova‑Rafa: Dumnezeul care ne vindecă
Citim în Exodul 15:26 că Dumnezeu îşi revelează numele Său de Iehova‑Rafa. Dumnezeu face această promisiune poporului Său: “Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.”
Cuvântul rafa înseamnă “a vindeca, a tămădui, a restaura.” Dumnezeu nu promite doar vindecarea noastră odată, într‑un caz izolat de boală sau nevoie. Ci sensul este mai degrabă că Dumnezeu vindecă, vindecă mereu, la prezentul continuu. Însuşi numele Lui este sinonim cu vindecarea. El este întregirea noastră, sau res­ta­urarea noastră deplină. De fapt, până la urmă orice nevoie a noastră se rezumă la a‑L avea pe El, indiferent în ce domeniu sau în ce slăbiciune sau în ce boală sau în ce problemă s‑ar manifesta nevoia noastră.
Găsim acest adevăr reluat în Noul Testament de fiecare dată când Isus spune cuiva, “Fii curăţit, sau fii vindecat, sau fii întregit din nou.” Dumnezeu doreşte ca noi să avem viaţa deplină. Nici o boală, nici un lucru care ne produce durere sau suferinţă, nu este mai tare decât atingerea vindecătoare a lui Isus. Orice genunchi trebuie să se plece înaintea Domnului—şi asta include orice lucru opus Domnului.
Înseamnă oare că Dumnezeu nu este credincios numelui Său atunci când cineva suferă sau când un credincios moare de o boală terminală? Nicidecum. Dacă creştinul suferă, el poate să fie convins că Dumnezeu doreşte să folosească suferinţa pentru a‑i aduna o mai mare răsplătire şi pentru a produce în cei ce observă statornicia lui în suferinţă o mai mare conştientizare a prezenţei Sale.
Fiecare din noi trebuie într‑o zi să murim, însă Dumnezeu ne spune că nu ne va părăsi, nici chiar în moarte. El este cu noi întotdeauna, făcând toate lucrurile să lucreze pentru binele nostru etern şi pentru desăvârşirea noastră. Câteodată Dumnezeu vindecă anumite zone din noi, pentru ca noi să experientăm deplinătatea vieţii. Dar în momentul morţii, al trecerii din această viaţă, Dumnezeu rezolvă complet problema nedesăvârşirii pământeşti, şi ne face cu adevărat desăvârşiţi, “fără pată, fără zbârci­tură” pentru veşnicie.
Apostolul Pavel a exprimat foarte clar învăţătura că Dumnezeu este cu noi întotdeauna, chiar dacă trăim sau murim. El scrie, “Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului” (Romani 14:8).
Ce încurajare extraodinară este să ştiu că Dumnezeu mă vindecă zi de zi, săptămână de săptămână, an de an. El ia toate bucăţelele vieţii mele—unele pe care eu nici nu le bag în seamă—şi le pune la un loc din nou, unindu‑le iarăşi împreună prin dragostea Sa plină de delicateţe şi prin puterea Sa uimitoare de vindecare, astfel ca într‑o zi eu să pot sta desăvârşit şi complet în Isus Hristos în faţa tronului Său. Dumnezeu nu doreşte ca noi să trăim neîmpliniţi sau frânţi. El spune tuturor celor ce se întorc la El, “Scoală‑te, ridică‑ţi patul şi umblă. Fii deplin sănătos” (vezi Ioan 5:3‑9).
Lucrarea continuă a Duhului Sfânt în lumea noastră este lucrarea lui Iehova‑Rafa. Duhul Sfânt vindecă inimi frânte, El reînnoieşte minţi degenerate, El restaurează relaţii spulberate, El vindecă boli. Duhul Sfânt face în noi lucrarea de conformare, de asemănare a noastră cu chipul Fiului lui Dumnezeu, cel perfect şi desăvârşit, Domnul Isus Histos.
Lăudat să fie Iehova‑Rafa, Dumnezeul care ne vindecă şi ne împlineşte, ne desăvârşeşte!
Iehova‑Nisi: Dumnezeu steagul nostru
În cartea Exodul, Dumnezeu îşi descoperă numele Său lui Moise ca Iehova‑Nisi, care înseamnă “Domnul este Steagul meu.” Ce nume ciudat, poate spui. Ciudat, poate, şi totuşi atât de minunat!
Amalec, un popor care se trăgea din unul din uriaşii care au ocupat ţara Canaan, a încercat să împiedice pe Israeliţi să‑şi continue drumul către Ţara Promisă. Moise l‑a chemat pe Iosua, comandantul oştirii Israelite, şi i‑a spus, “Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână” (Exodul 17:9).
Iosua a făcum cum i s‑a poruncit, şi Moise, Aaron şi Hur s‑au urcat pe vârful dealului. Biblia ne spune că atâta timp atâta timp cât “îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel, şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec” (Exodul 17:11). Pentru a păstra avantajul armatei Israelite chiar şi atunci când mâinile lui Moise au obosit, Aaron şi Hur au luat o piatră, şi Moise a şezut pe ea, după care Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta, şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. Astfel Iosua a avut destul timp să biruiască armata lui Amalec.
“Toiagul lui Dumnezeu” pe care Moise îl ţinea în mâinile‑i ridicate, nu era un toiag ca toate celelalte. Era toiagul pe care Dumnezeu i‑l dăruise, toiagul care se transformase în şarpe în faţa lui Faraon, apoi din nou în toiag. Era toiagul cu care au fost lovite apele Mării Roşii atunci când s‑au despărţit pentru a face loc Israeliţilor să treacă ca pe uscat. A fost toiagul cu care a lovit Moise stânca din pustie, şi a ţâşnit apă din ea. Toiagul lui Dumnezeu ridicat de Moise în timpul acelei bătălii era sinonimul puterii lui Dumnezeu care făcea minuni în folosul Israeliţilor.
După această mare victorie, Domnul i‑a spus lui Moise, “Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri” (Exodul 17:14). Moise a zidit un altar în acel loc, şi i‑a pus numele Iehova‑Nisi, Domnul este Steagul meu, zicând, “Pentru că şi‑a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!” (Exodul 17:16).
Ca Iehova‑Nisi, Dumnezeu îşi ridică asupra noastră puterea făcătoare de minuni pentru a ne aduce biruinţă asupra vrăjmaşului sufletelor noastre. Dumnezeu ne dă asigurarea deplină că toţi duşmanii care încearcă să nimicească scopurile Sale şi poporul Său vor fi înfrânţi. Toiagul Său, sau “steagul” Său deasupra noastră, este asigurarea că vom înainta pentru a împlini tot ce a planificat şi a plănuit Dumnezeu pentru noi.
Care sunt uriaşii cu care te confrunţi tu azi? Un uriaş poate fi o ameninţare din partea cuiva care încearcă să te distrugă la modul personal şi profesional, sau să‑ţi distrugă familia sau afacerea. Un uriaş poate fi un colaps financiar sau teama sâcâi­toare că după următorul colţ te pândeşte un eşec. Un uriaş poate fi orice formă de îngrijorare care îţi pune un nod în gât sau un sentiment de spaimă care‑ţi lasă un gol în stomac. Cu alte cuvinte, un uriaş poate fi orice lucru care încearcă să te împiedice să trăieşti plinătatea pe care a o are în vedere Dumnezeu pentru tine.
Nu ştiu care sunt uriaşii cu care te confrunţi tu, dar dă‑mi voie să‑ţi spun, uriaşii sunt doar un praf atunci când îţi ridici mâinile în laudă către Dumnezeu şi când te încrezi în El să fie toiagul puternic de biruinţă al vieţii tale. Victoria finală a lui Dumnezeu este sigură—El este cu mult mai mare decât orice uriaş cu care te confrunţi. Nu numai că El are putere deplină să înfrîngă pe vrăjmaşii tăi şi să‑ţi aducă victoria, dar are şi puterea să‑i distrugă cu totul, astfel încât niciodată să nu mai ai de a face cu ei. Dumnezeu are puterea să te facă să‑l şi uiţi cu totul pe vrăjmaşul tău, astfel încât amintirea lui să nu te mai înspăimânte!
Laudă Dumnezeului nostru, Iehova‑Nisi, steagul victoriei peste vieţile noastre!
Iehova‑Mekaddiş: Dumnezeul care ne sfinţeşte
Cuvântul ebraic care înseamnă sfânt sau sfinţit este mekaddiş. Acest termen este folosit pentru a descrie oamenii care au fost puşi deoparte pentru o chemare divină. Mai este folosit pentru a identifica uneltele care au fost curăţite şi puse deoparte pentru folosinţa exclusivă în Templul din Vechiul Testament. În Leviticul 20:7‑8, Dumnezeu spune, “Voi să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.”
Mulţi oameni nu sunt prieteni cu cuvântul sfânt—ei cred că se referă la restricţii fără rost asupra comportamentului lor sau a înfăţişării lor exterioare. Cu toate acestea, cuvântul sfânt înseamnă curăţit şi separat pentru scopurile lui Dumnezeu. Toţi creştinii sunt chemaţi să fie sfinţi. Suntem chemaţi să fim curăţiţi de păcate cu sângele vărsat al lui Hristos, să fim sigilaţi pentru scopurile lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt, şi să trăim vieţi neprihănite pentru Dumnezeu.
La urma urmei, însuşi Dumnezeu este Templul cel Sfânt în care trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa. Ioan a scris în descoperirea sa din cer, “În cetate n‑am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei” (Apocalipsa 21:22).
Noi suntem sfinţiţi nu doar prin trăirea în prezenţa lui Dumnezeu, ci şi prin faptul că avem această prezenţă în noi. Apostolul Pavel a scris foarte grăitor despre faptul că noi suntem temple ale Duhului Sfânt pe acest pământ:
“Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16‑17).
“Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L‑aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19‑20).
Duhul Sfânt care trăieşte în noi ne sfinţeşte. Dacă am fi fost lăsaţi să trăim o viaţă sfântă prin propriile noastre puteri, sau să ne curăţim vieţile prin propriile noastre eforturi, am fi eşuat deja demult. Noi nu ne sfinţim prin eforturile noastre, ci lucrarea lui Dumnezeu în noi ne aduce sfinţirea. Suntem sfinţi fiindcă El spune că suntem sfinţi.
Ce mister imens şi extraordinar, să fim făcuţi şi să fim numiţi sfinţi de către Dumnezeul cel sfânt! Laudă să‑I fie lui Dumnezeu astăzi că El este Iehova‑Mekaddiş. El este sfinţenia noastră!
Iehova‑Şalom: Dumnezeu Pacea noastră
Ghedeon, marele conducător şi judecător al lui Israel, a zidit un altar Domnu­lui şi l‑a numit Iehova‑Şalom, “Domnul Păcii” sau “Domnul este Pacea.” De ce era pacea aşa de importantă pentru el în acel moment?
Israeliţii trăiau sub tirania Madianiţilor şi nu aveau pace. În mod regulat vrăjmaşii le invadau teritoriul şi le distrugeau recoltele, şi le furau sau le omorau oile, vitele sau măgarii. I‑au sărăcit de tot pe Israeliţi (vezi Judecători 6:1‑6).
Prin cuvintele unui prooroc, Israeliţii au ajuns să înţeleagă că ei făceau ce li se părea lor înşişi bine, dar uitaseră de Dumnezeu. A trebuit să înţeleagă că neascultarea de Dumnezeu era rădăcina tuturor problemelor lor. Au strigat către Dumnezeu după ajutor şi El le‑a răspuns, trimiţând un înger să‑i vorbească lui Ghedeon. După că îngerul i‑a transmis mesajul, Ghedeon a înţeles cu cine a vorbit, şi a exclamat, “”Vai de mine, Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului faţă‑n faţă.” Şi Domnul i‑a zis: “Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri”” (Judecători 6:22‑23).
Ca răspuns la această vizită din partea lui Dumnezeu, Ghedeon a zidit un altar pe care l‑a numit Iehova‑Şalom, care înseamnă “Domnul Păcii” sau “Domnul este Pacea.”
Ghedeon avea şi el concepţia obişnuită a oamenilor de atunci, că a‑L vedea pe Dumnezeu—a‑L întâlni faţă în faţă, direct—înseamnă moarte. Prietene, adevărul divin este acesta: Acei ce‑L întâlnesc faţă în faţă pe Dumnezeu şi se supun voiei Lui pentru ei, plecându‑se în faţa Lui cu pocăinţă şi cu laudă, aceia vor trăi, şi nu doar acum, ci pentru veşnicie. Acela însă care respinge legătura şi relaţia personală cu Dumnezeu şi care refuză să‑L mărturisească ca Domn suveran peste viaţa lor, acela este în pericolul morţii eterne.
Singurul mod de a experimenta o pace durabilă şi constantă este să ştim cu siguranţă că Dumnezeu ne‑a întâlnit, ne‑a iertat, ne‑a primit, şi ne‑a dat darul vieţii veşnice. Isus nu doar că ne dă pace; El este pacea noastră. Lucrarea făcută de El pe cruce ne dăruieşte odihna spirituală, adică lipsa agitaţiei sufleteşti cauzată de vinovă­ţie, de ruşine, sau de frica veşniciei.
Dacă nu ai parte de pacea adevărată—pacea profundă, durăbilă, spirituală—te îndemn să te întrebi: L‑am primit sau nu pe Isus ca Mântuitor al meu? Am eu sigu­ranţa deplină că am fost iertat de Dumnezeu şi că am fost primt de El să fiu copil al Său pentru vecie? Am asigurarea deplină că sunt scăpat de consecinţele păcatului şi că am mântuirea Lui şi ea nu va fi luată de la mine? Am încredinţarea deplină că Dumnezeu mi‑a dat darul vieţii veşnice şi că acest dar nu‑mi va fi niciodată luat?
Dacă nu poţi răspunde acestor întrebări cu un “da” plin de încredere, probabil că nu ai pacea lui Dumnezeu în inima ta. Şi dacă aceasta este situaţia ta, te invit să te rogi chiar acum: “Tată din ceruri, mărturisesc că sunt un păcătos şi am încălcat legea Ta. Doar Tu îmi poţi ierta călcarea poruncilor Tale. Îmi dau seama că încălcarea lor mă condamnă la pedeapsa eternă a iadului.
“Îţi mulţumesc, Doamne, că îmi pui la îndemână iertarea prin Fiul Tău, singurul care a împlinit în mod desăvârşit toate poruncile sfinte. El a murit pe cruce ca unica jertfă înlocuitoare şi perfectă pentru păcatul meu. Cred că ceea ce El a făcut pe cruce a făcut pentru mine personal. Cred ce spune Cuvântul Tău, că Isus este unicul Tău Fiu şi că credinţa mea în El îmi asigură viaţa veşnică împreună cu Tine. Îţi cer chiar acum, Doamne, să mă umpli de Duhul Sfânt şi să văd prezenţa Ta şi puterea Ta la lucru în viaţa mea. Cred că faci acestea pentru mine, fiindcă cred că Tu îţi ţii întotdeauna promisiunile. Amin.”
Dacă ai rostit această rugăciune, sau una asemănătoare, tu ai pacea lui Dumnezeu. Cuvântul şalom, care înseamnă pace, înseamnă mult mai mult decât o absenţă a conflictului. El înseamnă mult mai mult decât o stare de mulţumire sau de odihnă la nivel emoţional. Cuvântul şalom înseamnă o stare desăvârşită de bine. Înseamnă să fii umplut de pace deplină, de pace cuprinzătoare, de pace care întrece orice pricepere. Cât trăim pe acest pământ noi nu vom fi deplin eliberaţi de vrăjmaşul sufletelor noastre, însă vom putea să avem pacea de a şti că vrăjmaşul sufletelor noastre nu va avea control asupra destinului nostru etern.
Noi nu doar că ne luptăm cu cel rău în viaţa noastră pământească, dar în această viaţă avem parte şi de încercări, de dificultăţi şi de dureri. Trăim într‑o lume căzută, şi viaţa este plină de probleme. Isus a arătat foarte clar acest lucru când a spus, “În lume veţi avea necazuri.” Însă Isus nu şi‑a terminat mesajul către ucenicii Săi în această notă negativă. El a continuat să spună, “Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Salutul obişnuit în biserica primară era “Şalom.” Cele mai multe din scrisorile apostolului Pavel către biserici încep sau se termină cu urarea de har şi pace de la Dumnezeu (vezi 2 Tesaloniceni 3:16). “Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel.” O, cât de mult doreşte lumea această pace! Şi cât de mult doreşte Domnul să dea această pace celor ce cred în Hristos Isus.
Laudă să fie Domnului astăzi pentru că El este Pacea noastră. El dă sufletelor noastre pacea care întrece într‑adevăr orice pricepere (vezi Filipeni 4:7). El ne dă o pace care nu poate fi zdruncinată de circumstanţele vieţii. El ne dă pacea care vine din a şti că este bine în Domnul şi că avem ca destinaţie veşnicia în lumina glorioasă a prezenţei Sale. Lăudat fie Iehova‑Şalom, Dumnezeu Pacea noastră!
Iehova‑Rohi: Dumnezeu Păstorul nostru
Una din cele mai frumoase imagini ale lui Dumnezeu din Biblie este aceea a unui păstor care îşi conduce oile şi le poartă de grijă. Nu există descriere mai frumoasă şi delicată a relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Rohi este cuvântul ebraic pentru păstor. Poate cel mai cunoscut pasaj care descrie acest nume al lui Dumnezeu este Psalmul 23:
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
El mă paşte în păşuni verzi,
şi mă duce la ape de odihnă;
îmi înviorează sufletul,
şi mă povăţuieşte pe cărări drepte,
din pricina Numelui Său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii,
nu mă tem de nici un rău,
căci Tu eşti cu mine.
Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Tu îmi întinzi masa
în faţa potrivnicilor mei;
îmi ungi capul cu untdelemn
şi paharul meu este plin de dă peste el.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi
în toate zilele vieţii mele,
şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.
Lucrurile pe care le face un păstor sunt descrise detaliat în acest pasaj. Şi este important să legăm aceste lucruri de lauda pe care o aducem noi lui Dumnezeu, Păstorul nostru cel bun.
· Doamne, Te lăudăm că Tu porţi de grijă tuturor nevoilor noastre, aşa încât să nu ducem lipsă de nimic. Întocmai cum un păstor îşi conduce oile spre păşune zi de zi, aşa ne conduci Tu pe noi în fiecare zi.
· Doamne, Te lăudăm că găseşti pentru noi locuri cu hrană îmbelşugată şi de odihnă dulce.
· Doamne, Te lăudăm pentru vremi de împrospătare spirituală şi de între­mare.
· Doamne, Te lăudăm că ne călăuzeşti întotdeauna spre decizii corecte, spre convingeri bune, spre atituduni potrivite, spre cuvinte bune pe care să le rostim, spre acţiuni corecte, spre alegeri înţelepte, astfel încât viaţa noastră să aducă laudă numelui Tău.
· Doamne, Te lăudăm că eşti cu noi în vremi de primejdie şi de pericol şi în faţa morţii. Nu ne laşi niciodată şi noi Îţi suntem recunoscători.
· Doamne, Te lăudăm că alungi teama de la noi. Ştim că în Tine avem biruinţă asupra vrăjmaşului care încearcă să ne fure ce avem din partea Ta şi să ne distrugă.
· Doamne, Te lăudăm că ne‑ai dat Cuvântul tău, Biblia, şi Duhul Tău cel Sfânt, că să ne arate cum să trăim în părtăşie cu alţii—Te lăudăm că ne readuci înapoi oridecâteori ne rătăcim de la calea cea dreaptă.
· Doamne, Te lăudăm că ne dai bucuria Ta chiar şi când suntem prigoniţi de alţii.
· Doamne, Te lăudăm că reverşi asupra noastră Duhul Tău cel Sfânt pentru a ne arăta prin asta că Îţi aparţinem pentru vecie. Doamne, Te lăudăm că ni L‑ai dat pe Fiul Tău, şi că sângele Lui vărsat ne asigură părtăşia veşnică cu Tine.
· Doamne, Te lăudăm că eşti întotdeauna la lucru pentru a ne face asemenea chipului lui Hristos Isus, şi că doreşti să trăim în bunătate şi dragoste în fiecare zi.
· Doamne, Te lăudăm că ai pregătit pentru noi o casă veşnică, astfel încât să nu mai fim niciodată separaţi de Tine.
Protecţia lui Dumnezeu alungă orice teamă, resursele Lui îi tulbură pe vrăj­maşii noştri, iar ungerea Lui ne dă puterea de a face lucrări mari în numele Său. Lăudat să fie Domnul, Păstorul nostru, Iehova‑Rohi!
Iehova‑Ţidkenu: Dumnezeu neprihănirea noastră
În zilele împăratului Iosia, Israel era într‑o strâmtorare cumplită. Iuda se îndrepta către o prăbuşire teribilă, iar ţara era lovită din toate părţile de violenţă şi crimă. Împăratul Iosia a încercat să facă nişte reforme, însă corupţia socială era deja prea înrădăcinată. Conducătorii spirituali erau timizi şi risipiţi. Proorocii spuneau oamenilor minciuni, în loc să proclame adevărul lui Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu îi promite lui Ieremia că vine ziua când va ridica un împărat neprihănit, care va împărăţi cu înţelepciune “şi va face dreptate şi judecată în ţară” (Ieremia 23:5). Ieremia profeţeşte, “Şi iată Numele pe care i‑L vor da: “Domnul, Neprihănirea noastră!”” (23:6).
Cuvântul ţidkenu, termenul ebraic pentru neprihănire sau dreptate, înseamnă de fapt “integru, drept, îngust.” În zilele noastre neprihănirea sau dreptatea înseamnă că greutatea de un kilogram are un kilogram, nici mai mult, nici mai puţin. Sau că da‑ul cuiva este da, iar nu‑ul este nu. Sau că nu ne îndeletnicim cu înşelătoria, că nu şovăim în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Chiar dacă oamenii ne urăsc pentru adevăr, noi continuăm să spunem adevărul.
Când este vorba de neprihănirea lui Dumnezeu şi de poruncile din Cuvântul Său, nu există condiţii pentru a le asculta, şi nu există justificări pentru păcat. Dumnezeu doreşte ca poporul Său să ţină întotdeauna la moralitatea Scripturilor şi să trăiască în neprihănire înaintea Lui.
În 1 Corinteni 1:30, apostolul Pavel spune că Hristos a fost făcut pentru noi neprihănire. Prin darul Duhului Sfânt care locuieşte în noi, Isus ne ajută să umblăm zilnic în neprihănire. Duhul Sfânt ne convinge de păcat, astfel încât să putem cunoaşte ce este bine şi ce este rău, şi să avem puterea de a spune nu ispitelor şi da voinţei lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Integritatea noastră îşi are ca sursă dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea sau neprihănirea Lui defineşte tot ce este cu adevărat bun în această viaţă.
Lăudat fie Iehova‑Ţidkenu! Lăudat fie Dumnezeu Neprihănirea noastră!
Iehova‑Şama: Dumnezeu cel întotdeauna prezent
Dumnezeu este alături de tine în orice moment al zilei. El nu pleacă niciodată, niciodată nu este ocupat. Una din ultimele fraze spuse de Isus ucenicilor Săi a fost, “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Ce adevăr extraordinar: în orice moment şi în orice circumstanţă, toate atributele lui Dumnezeu întruchipate în multele Sale nume ne sunt la îndemână, fiindcă El este Iehova‑Şama, cel întotdeauna prezent. Acest Dumnezeu minunat şi uimitor—Dumnezeul cel Preaînalt, Cel care ne vindecă, ne dă biruinţa şi ne poartă de grijă, care ne dă pacea Lui, sfinţenia Lui, neprihănirea Lui şi puterea Lui—este întotdeauna cu noi. Dumnezeu în deplinătatea Lui este cu noi în orice vreme.
Lăudat fie Iehova‑Şama! El este Acela pe care ne putem baza imediat, şi întotdeauna.
Când Îl lăudăm pe Dumnezeu pe nume, noi suntem schimbaţi
Cred cu toată fiinţa mea că de fiecare dată când începem să lăudăm diferitele nume care ni‑L descoperă pe Dumnezeu— Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt—noi creştem în conşti­en­ti­zarea prezenţei Sale alături de noi. Cu cât înţelegem mai mult ce lucrează Dumnezeu şi cine este El, cu atât vom dori mai mult să‑L lăudăm. Cu cât Îl cunoaştem mai mult prin faptul că‑L lăudăm pe nume, cu atât Îl vom simţi mai mult la lucru în vieţile noastre şi cu atât Îl vom vedea manifestându‑Şi mai mult prezenţa şi puterea în jurul nostru.
Pe când lucram la acest capitol, am experimentat o trezire spirituală a vieţii mele! Când vei începe să lauzi pe Dumnezeu rostindu‑I cu voce tare numele pe care ni le‑a descoperit, sunt convins că vei simţi şi tu acelaşi duh de trezire inundându‑ţi sufletul. Te vei simţi energizat şi înnoit din punct de vedere spiritual. Vei simţi atitudinea ta devenind mai plină de speranţă, iar credinţa ta va fi întărită.
Lăudat fie Dumnezeu, Dumnezeul care ni se revelează prin numele Sale. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, să‑L lăudăm rostindu‑I numele.


Zece
LAUDA IMPLICĂ O DĂRNICIE CU GENEROZITATE
Nu există nici o îndoială că lauda este urmată de binecuvântare. Dumnezeu răspunde cu generozitate la laudele poporului Său. Cu toate acestea, trebuie să înţelegem că bine­cuvântările sunt un produs secundar al laudei. Nu trebuie niciodată să‑L lăudăm pe Dumnezeu în nădejdea de a primi o binecuvântare. Motivaţia laudei este doar aceasta: noi suntem creaţi să‑L lăudăm pe Domnul fiindcă El este Împăratul Atotpu­ternic al Universului, Creatorul nostru, Tatăl nostru iubitor, Mântuitorul nostru, Cel ce ne vindecă şi Cel ce ne izbăveşte.
Trebuie să înţelegem de asemenea că nu‑L motivăm pe Dumnezeu să ne binecuvân­teze prin faptul că rostim cuvinte pe care Lui i‑ar place să le audă. Dimpotrivă. Motivul binecuvântării stă în faptul că lauda ne aşează în locul potrivit în care putem primi binecuvântarea Lui. Când Îl lăudăm, în mod invariabil noi suntem convinşi de păcat. Dacă inimile noastre sunt cuprinse de o laudă veritabilă, vom simţi o dorinţă din adâncul inimii de a ne mărturisi păcatul şi a ne pocăi de el. Vom căuta să ne schimbăm căile, astfel ca gândurile, cuvintele şi faptele noastre să fie conforme cu poruncile lui Dumnezeu. În aceeaşi măsură în care aduce binecuvântare, lauda aduce şi pocăinţă.
Când ne aliniem voiei lui Dumnezeu şi umblăm zilnic înaintea Lui în ascul­tare, binecuvântările Lui curg spre noi. Noi Îl lăudăm pe Dumnezeu prin lauda, slăvirea, cinstirea şi închinarea înaintea Lui. Îl binecuvântăm şi prin ascultarea de El şi prin faptul că urmărim să împlinim voia Lui pentru viaţa noastră. Îl binecuvântăm prin faptul că‑I supunem intelectul, emoţiile şi dorinţele noastre. Îl binecuvântăm prin faptul că‑I dăruim dragostea noastră, şi că o dăruim şi altora.
Tot ce‑I dăruim deplin şi cu bucurie lui Dumnezeu, primim înapoi îmulţit. Acesta este un pricipiu de bază al Scripturii. Isus a spus, “Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38).
Unul din modurile cele mai importante în care Îi dăruim lui Dumnezeu, este de a dărui acelor oameni şi acelor lucrări care răspândesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Când dăruim lui Dumnezeu ca semn al laudei şi al ascultării, ne punem într‑o stare foarte bună pentru a primi binecuvântările Sale.
Este perfect posibil să dăruieşti fără să‑L lauzi pe Dumnezeu. Unii oameni au drept motivaţie a dărniciei lor vina. Unii oameni dăruiesc fiindcă au dobândit acest obicei din copilărie, de la părinţi. Unii dăruiesc fiindcă cred că aşa este bine să facă. Poate exista dărnicie fără laudă, însă nu poate exista laudă autentică fără dărnicie. Atât duhul dărniciei cât şi duhul laudei îşi au originea într‑o revărsare a inimii.
Unul din impulsurile bune ale unei inimi înnoite este impulsul de a‑I dărui întreaga fiinţă lui Dumnezeu, inclusiv resursele proprii. Cineva a spus odată că banii sunt “personalitate sub formă de monedă.” Banii sunt distilarea timpului, energiei şi muncii noastre. Banii nu sunt doar ceva ce posedăm—ei reprezintă un mod de a ne cheltui viaţa. De aceea, când dăruim pentru lucrarea lui Dumnezeu, nu completăm doar un cec, ci îi dăruim înapoi lui Dumnezeu o parte din ceea ce suntem. Dărnicia noastră este un mod de a zice, “Doamne, Îţi mulţumesc şi laud numele Tău cu fiecare părticică din mine. Iată aici o mică parte din ceea ce mi‑ai dăruit Tu mie. Recunosc stăpânirea Ta şi conducerea Ta asupra vieţii mele. Recunosc că Tu eşti sursa tuturor lucrurilor, inclusiv a oportunităţilor mele de a lucra şi de a produce, Tu eşti răsplata mea şi bunăstarea mea. Te laud pentru tot ce mi‑ai dat. Doresc să văd dezvoltarea şi extinderea împărăţiei Tale pe pământ, astfel încât şi alţii să Te laude.
Închinarea înaintea lui Dumnezeu prin dărnicie
Nu am nici o ezitare să vorbesc despre dărnicie, fiindcă ea este o parte a închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Şi nu numai că dărnicia noastră Îl onorează pe Dumnezeu, ci ea ne şi orientează inimile spre lucrarea Sa pe pământ. Unul din marii oameni ai lui Dumnezeu, John R. Mott, a spus odată că “dărnicia şi câştigarea de suflete sunt gemene cu lucrarea de evanghelizare mondială.”[10] Dacă eşti binecuvântat de Dumnezeu, tu nu numai că vei dărui cu credincioşie, ci faptul că‑L iubeşti şi‑L cinsteşti pe Dumnezeu va produce în tine o dorinţă de a vedea pe alţii câştigaţi pentru Hristos. Dacă treci acum printr‑un timp de “seceriş” financiar, înseamnă că acum este timpul să‑L lauzi pe Dumnezeu mai mult decât până acum. Laudă‑L pentru abundenţa pe care o toarnă asupra vieţii tale şi întreabă‑L ce să faci cu resursele pe care El le toarnă înspre tine.
Cu toate acestea, uneori oamenii care au în ei un belşug de laudă trec prin situaţii financiare dificile. Nu neg acest lucru. Situaţiile dificile vin peste vieţile noastre, ale tuturor. Dacă treci printr‑o astfel de situaţie grea, nu înceta să‑L lauzi pe Dumnezeu şi să dăruieşti cu credincioşie. Ferestrele cerului se vor deschide din nou pentru tine şi Dumnezeu îţi va da din nou o binecuvântare. Altfel Dumnezeu n‑ar fi credincios Cuvântului Său (vezi Luca 6:38), lucru care este imposibil. Dumnezeu este credincios în toate circumstanţele vieţii, şi bune şi rele. Încrede‑te în Dumnezeu ca El să schimbe lucrurile în bine.
Lauda noastră Îl onorează pe Dumnezeu, şi dărnicia noastră Îl onorează pe Dumnezeu. Cele două merg mână în mână. Cu toate acestea, nu fiecare are faţă de dărnicie aceeaşi atitudine. Cineva a spus că sunt trei tipuri de dăruitori: de tip cremene, de tip burete şi de tip fagure.
Dăruitorul de tip cremene
Poate te gândeşti că dăruitorul de tip “cremene” este o persoană zgârcită care nu dăru­ieşte deloc, dar nu este aşa. Dintr‑o cremene poţi obţine aşchii şi scântei, dar trebuie s‑o ciocăneşti puternic pentru asta.
Se poveşteşte despre un om de afaceri prosper care a fost vizitat de un grup de creştini pentru a‑i cere să facă o donaţie substanţială pentru lucrarea lor. Le‑a răspuns în felul următor: “Înţeleg că aţi venit cu gândul la un dar substanţial. Eu sunt un om cu văză, care deţine o afacere foarte mare. Dar ştiţi voi că mama mea se găseşte în cel mai scump azil din oraşul nostru?”
“N‑am ştiut asta,” a fost răspunsul.
“Şi aţi ştiut că fratele meu a murit lăsând în urmă o familie de cinci persoane, şi că n‑a avut decât o asigurare de viaţă foarte mică?”
“N‑am ştiut nici asta,” i‑au zis ei.
“Aţi ştiut că fiul meu este un om foarte religios, şi că s‑a dedicat lucrării între cei nevoiaşi, şi că venitul lui este sub nivelul de sărăcie?”
“Nu, n‑am ştiut nici una dintre acestea,” i‑a spus liderul grupului de credin­cioşi, scuzându‑se.
“Ei bine,” a concluzionat omul nostru de afaceri, “dacă eu nu dau nici un bănuţ nici unuia din aceştia, cum credeţi că v‑aş da vouă?”
Acest om este tipul cremene. Eu sunt absolut asigur că el este şi în lauda sa faţă de Dumnezeu exact aşa de zgârcit cum este şi cu banii săi. Ar trebui să fie bătut mult timp cu un ciocan mare—nu numai de oameni, ci şi de Dumnezeu—pentru a scoate de la un astfel de om atât laudă cât şi resurse financiare. Un dăruitor de tip cremene va dărui doar după ce va fi lovit, şi niciodată nu va da cu mulţumire sau cu o inimă plină de laudă.
Dăruitorul de tip burete
Dăruitorul de tip burete este de obicei unul care are mijloace de a dărui mult, dar în realitate trebuie să‑l strângi bine ca să obţii maximum de dărnicie din partea lui. Clovis Chapel, unul din marii predicatori ai anilor trecuţi, spunea, “Îmi place să vorbesc despre dărnicie, fiindcă îmi place să‑i văd pe cei avari foindu‑se şi pe cei generoşi bucurându‑se.”[11] Doar cei avari vor simţi nevoia să se neliniştească, fiindcă ei adună grămadă ce le dă Dumnezeu, în loc să împartă generos cu alţii. Cei generoşi pot să se bucure din inima lor darnică, însă cei de tip burete vor dărui numai după ce sunt strânşi bine.
Dăruitorul de tip fagure
Omul de tip fagure este opus atât celui de tip burete cât şi celui de tip cremene. Fagu­rele împarte cu alţii fără să trebuiască a pune presiune pe el. Fagurele se cunoaşte după generozitate şi bunătate.
Cu câteva zile în urmă am văzut un afiş pe care scria, “Dă‑ţi zeciuiala dacă‑L iubeşti pe Isus. Orice prăpădit poate da din gură.” Dăruitorii de tip fagure de obicei nu se limitează la zeciuială, ci sunt generoşi şi în darurile lor de bunăvoie. Când dăruiesc, ei o fac cu o atitudine de mulţumire faţă de Dumnezeu, şi cu o inimă plină de laude.
Tu ce fel de dăruitor eşti—cremene, burete, sau fagure? Pentru a putea răs­punde, analizează dacă eşti zgârcit sau generos în laudă. Îi dai laudă lui Dumnezeu doar când simţi că un predicator sau un învăţător biblic te loveşte, făcându‑te să te simţi vinovat? Îl lauzi pe Dumnezeu doar când când simţi forţat sau presat de alţii să participi mai intens în lauda şi închinarea înaintea lui Dumnezeu? Sau lauda curge frumos şi generos din viaţa ta, la fel ca mierea dintr‑un fagure?
Generozitatea Îl onorează pe Dumnezeu
Există două pasaje din Scriptură care fac o legătură apropiată între dărnicie şi cinstirea sau onorarea lui Dumnezeu. Primul din ele se găseşte în ultimele capitole ale cărţii 1 Cronici; al doilea, din Noul Testament, îl descrie pe Pavel care duce o donaţie creştinilor din Ierusalim.
Darurile pentru Templu
În 1 Cronici 28, citim că David a ajuns să înţeleagă că Dumnezeu nu doreşte ca el să zidească templul. David a strâns pe toate căpeteniile lui Israel şi le‑a zis, “Ascul­taţi‑mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului nostru, şi mă pregăteam s‑o zidesc. Dar Dumnezeu mi‑a zis: “Să nu zideşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om de război şi ai vărsat sânge”” (28:2‑3).
Apoi David l‑a provocat pe fiul său Solomon să termine lucrarea. El a zis, “Vezi acum că Domnul te‑a ales, ca să zideşti o Casă care să‑I slujească de locaş sfânt. Întăreşte‑te şi lucrează” (28:10). David i‑a dat lui Solomon toate planurile pentru templu şi pentru odăile care ţineau de el, şi pentru visterii, împreună cu planurile de conducere a slujirii lui Dumnezeu şi rânduiala privitoare la cantităţile şi tipurile de metale preţioase care trebuiau folosite pentru confecţionarea diferitelor unelte ale templului.
Apoi David a făcut această afirmaţie extraordinară: “Fiul meu Solomon, singurul pe care l‑a ales Dumnezeu, este tânăr şi plăpând şi lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru un om, ci este pentru Domnul Dumnezeu. Mi‑am între­buinţat toată puterea să pregătesc pentru Casa Dumnezeului meu aur pentru ceea ce trebuie să fie de aur, argint pentru ceea ce trebuie să fie de argint, aramă pentru ceea ce trebuie să fie de aramă, fier pentru ceea ce trebuie să fie de fier, şi lemn pentru ceea ce trebuie să fie de lemn, pietre de onix şi pietre scumpe de legat, pietre strălucitoare şi de felurite culori, tot felul de pietre scumpe şi marmură albă multă” (1 Cronici 29:1‑2). În calitate de lider al naţiunii, David a vrut să fie sigur că proiectul de înălţare al acestei construcţii uriaşe va fi terminat.
Însă implicarea lui nu s‑a terminat odată cu responsabilităţile lui de împărat al lui Israel. Remarcaţi ce spune el: “Mai mult, în dragostea mea pentru Casa Dumnezeului meu, dau Casei Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care‑l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaş” (29:3). În calitatea lui de împărat, David a adunat mari cantităţi de materiale pentru zidirea templului. În calitate de persoană individuală care-L urmează pe Dumnezeu, el i‑a dăruit lui Dumnezeu averea lui. Biblia spună că din averea lui personală el a dăruit trei mii de talanţi de aur, şi şapte mii de talanţi de argint curăţit. David a dăruit personal 110 tone de aur, valorând mai mult decât jumătate de miliard de dolari, socotit în banii de astăzi. Pe lângă asta, a dăruit mai mult de 250 de tone de argint. Care a fost motivaţia declarată a lui David? El şi‑a considerat darul drept o chestiune de devotament (vezi 29:3‑4).
Darul lui David a iniţiat o serie masivă de dărnicie personală pentru proiectul templului. Biblia ne spune că toate “căpeteniile caselor părinteşti, căpeteniile seminţiilor lui Israel, căpeteniile peste mii şi peste sute, şi îngrijitorii averii împă­ratului” au adus mari cantităţi de aur, argint, aramă, şi fier, dar şi pietre scumpe (vezi 29:6‑8).
O astfel de dărnicie n‑a fost făcută de o “cremene” sau de un “burete.” N‑a fost nevoie să‑i loveşti sau să‑i forţezi pe oameni pentru o contribuţie. Biblia declară, “Poporul s‑a bucurat de darurile lor de bunăvoie, căci le dădeau cu dragă inimă Dom­nului; şi împăratul David, de asemenea s‑a bucurat mult” (29:9).
Ca urmare a acestei dărnicii extraordinare, David L‑a lăudat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a avut o înţelegere profundă despre Sursa tuturor bogăţiilor, declarând despre Domnul:
Căci ce sunt eu, şi ce este poporul meu, ca să putem să‑Ţi aducem daruri de bună voie? Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce‑Ţi aducem. Înaintea Ta, noi suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra, şi fără nici o nădejde. Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogăţii, pe care le‑am pregătit ca să‑Ţi zidim o casă, Ţie, Numelui Tău cel sfânt, şi ale Tale sunt toate. Ştiu, Dumnezeule, că Tu cercetezi inima, şi că iubeşti curăţia de inimă, de aceea Ţi‑am adus toate aceste daruri de bunăvoie în curăţia inimii mele şi am văzut acum cu bucurie pe poporul Tău, care se află aici, aducându‑Ţi de bunăvoie darurile lui. Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri Avraam, Isaac şi Israel! Ţine totdeauna în inima poporului Tău aceste porniri şi aceste gânduri, şi întăreşte‑i inima în Tine. (29:14‑18)
David a sumarizat apoi tot ce s‑a petrecut în acea zi prin îndemnul: “Bine­cuvân­taţi pe Domnul, Dumnezeul vostru” (29:20). Poporul a răspuns imediat binecu­vân­tând şi lăudând pe Dumnezeu, plecându‑se şi închinându‑se înaintea Domnului şi a împă­ratului lor. Cuvintele “Binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru” sunt ulti­mele cuvinte scrise ale împăratului David înainte de a muri. Ce mărturie extraordinară!
Dărnicia şi lauda sunt făcute să meargă mână în mână. Şi când sunt împreună, dărnicia este cu bucurie, şi lauda este productivă.
Darurile pentru biserica din Ierusalim
Al doilea pasaj care demonstrează cu putere relaţia dintre dărnicie şi laudă se află în Noul Testament. În 2 Corinteni 8, apostolul Pavel se pregăteşte să se întoarcă la Ieru­salim. Intenţiona să ducă o contribuţie financiară credincioşilor de acolo, care erau prigoniţi pentru credinţa lor şi erau repudiaţi de societatea iudaică, ceea ce le‑a atras o stare de greutăţi financiare şi materiale extreme. Pavel scrie Corintenilor despre situ­aţia grea a creştinilor din Ierusalim. De asemenea, el descrie dărnicia bisericilor din Macedonia:
În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne‑au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi. Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s‑au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu. (2 Corinteni 8:2‑5)
Pavel le‑a făcut apoi creştinilor din Corint următoarea provocare: “După cum sporiţi în toate lucrurile¼ căutaţi să sporiţi şi în această binefacere. Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:7,9).
Remarcaţi în aceste versete că Pavel îi felicită pe credincioşii din Macedonia pentru dărnicia lor făcută cu mare jertfă, afirmând că ei au dăruit “peste puterile lor.” De asemenea Pavel laudă felul în care creştinii macedoneni au hotărât cât să dăru­iască. Mai întâi au cerut sfatul Domnului, şi apoi au venit la Pavel şi au insistat să le fie dat privilegiul de a fi părtaşi la această slujire în favoarea sfinţilor persecurtaţi. Nu cunosc nici un singur păstor căruia să nu‑i placă să aibă un grup de oameni care să vină să‑i spună, “În timp ce căutam voia Domnului, El ne‑a spus să dăruim. Iată darul nostru. Folosiţi‑l pentru binecuvântarea credincioşilor şi extinderea vestirii Evanghe­liei pentr cei pierduţi!” O, ce puternică mărturie ar fi aceasta, nu doar pentr cei din biserică, ci şi pentru toţi cei care privesc biserica din exterior.
Remarcaţi de asemenea faptul că macedonenii au fost nerăbdători şi entuziaşti în dărnicia lor. N‑au avut impresia că au pierdut ceva sau că şi‑au diminuat resursele în vreun fel. Din contră, ei au considerat dărnicia lor drept un mare privilegiu.
Oamenii care au strâns aceste daruri erau, în marea lor majoritate, robi sau oameni cu mijloace modeste de trai. Pavel vorbeşte chiar de “sărăcia lor lucie” sau “extremă.” Sumele dăruite n‑au fost cu siguranţă la nivelul dărniciei din timpul lui David. Însă nu sumele sunt apreciate de fapt în faţa lui Dumnezeu. Dărnicia din inimă, dărnicia după voia şi după porunca lui Dumnezeu, dărnicia cu jertfă şi cu un duh de devotare, şi dărnicia cu bucurie, aceasta este cea apreciată de Dumnezeu.
În ambele dărnicii, aducă cea din vremea lui David şi ce din vremea lui Pavel, a existat aceeaşi atitudine în dărnicie—o atitudine de mulţumire faţă de Dumnezeu, de ascultare voită, şi de cinstire a lui Dumnezeu. Scopul final al ambelor dărnicii a fost acelaşi—de a împlini nişte nevoi concrete şi de a aduce laudă lui Dumnezeu. Natura dărniciei a fost aceeaşi: dărnicie cu jertfă. În ambele cazuri, dărnicia a fost însoţită de bucurie şi de sentimentul de privilegiu în a putea contribui personal în dărnicie.
Remarcaţi în acelaşi timp lucrul care s‑a întâmplat înainte de amblele strângeri de daruri, anume: dedicarea faţă de Domnul. David i‑a înterebat pe Israeliţi: “Cine vrea să‑şi mai aducă de bunăvoie astăzi darurile înaintea Domnului?” (1 Cronici 29:5). Tot aşa, Pavel a spus despre Macedoneni: “S‑au dat mai întâi pe ei înşişi Dom­nu­lui” (2 Corinteni 8:5). Consacrarea vieţii—devotarea profundă pentru Domnul—este centura de temelie a laudei veritabile. În acelaşi timp, ea este şi temelia ascunsă a dărniciei binecuvântate de Dumnezeu. Ea este esenţa închinării—cheltuirea vieţii şi suflării cuiva în slujirea lui Dumnezeu. În aceste pasaje nu există nici o urmă de for­ţare a mâinii cuiva, sau de rugăminţi şi insistenţe pentru ca oamenii să dăruiască. Când există dedicare, dărnicia va fi spontană şi imediată. Când devotamentul şi consa­crarea sunt prezente, dărnicia este făcută cu bucurie. În ambele situaţii de dăruire amintite, banii, aurul sau pietrele scumpe, au fost lucruri din planul al doilea. Lucrul cel mai important a fost dăruirea inimilor pentru Dumnezeu.
Parteneriatul dintre dărnicie şi laudă
Când citim aceste relatări de dăruire generoasă, remarcăm trei teme comune. Aceleaşi teme se aplică şi laudei noastre către Dumnezeu. Mai întâi, recunoaştem stăpânirea lui Dumnezeu peste toate lucrurile. Apoi conştientizăm faptul că dărnicia noastră poate fi o metodă de extindere a lucrării noastre şi a impactului nostru. În a treilea rând, Îl lăudăm pe Dumnezeu prin dărnicia noastră.
Dărnicia demonstrează că Dumnezeu posedă toate lucrurile
Dacă nu reuşeşti să recunoşti—nu doar la nivel intelectual, ci în adâncul inimii tale—că Dumnezeu este stăpânul şi proprietarul tuturor lucrurilor care există, ai ratat primul principiu nu doar al dărniciei ci şi al cunoaşterii lui Dumnezeu. Dumnezeu este Sursa şi Dătătorul a toate. La urma urmei, tu şi eu nu posedăm nimic pe acest pământ. Casele noastre, maşinile noastre, copiii noştri, şi tot ce avem aparţin lui Dumnezeu. Peste cinci sute de ani, să zicem, dacă Domnul nu va reveni între timp, nu va mai ră­mâne nimic din tot ce posezi acum. Nu vor mai exista nici urme că ai trecut pe acolo. Cu toate acestea, şi atunci Dumnezeu va avea sub controlul Său tot ce există acum. El încă va fi stăpân peste distribuirea şi redistribuirea tuturor averilor materiale şi a bunurilor tangibile.
Adevărul despre posesiunile noastre este că totul ne este împrumutat de Dumnezeu. El ne‑a îngăduit să folosim şi să ne bucurăm de aceste lucruri pentru o vreme. Pentru o astfel de atitudine, trebuie să recunoaştem stăpânirea lui Dumnezeu asupra oricărui lucru.
Dacă un om este doar primitor, nu şi dăruitor, dacă este un adunător, nu un împărţitor, ar putea să ajungă să creadă că tot ce are este al său. El se va lega de ceea ce are şi se va mânia sau se va amărî pe oricine care va încerca să folosească sau să împrumute ceva ce el simte că este al său. La rădăcina acestor sentimente de proprie­tar este mândria. Persoana care doar primeşte şi adună este focalizată asupra propriei persoane şi asupra “posesiunilor” proprii. Doar când vom înţelege că Dumnezeu este sursa şi proprietarul a tot ce avem, vom simţi libertatea să împărţim cu alţii şi să ne bucurăm în a dărui cu generozitate.
Poţi tu să‑I spui lui Dumnezeu din toată inima, “Doamne, tot ce am eu este al tău?”
Dărnicia îţi extinde lucrarea şi impactul
Dărnicia generoasă este o metodă de a‑ţi mări impactul, influenţa şi lucrarea. Poate vei considera să dăruieşti o sumă de bani, o proprietate a ta, o parte din timpul tău, sau un dar din talentul tău. În orice cazi, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, tu dăru­ieşti ceva din tine. Dumnezeu priveşte darul tău ca o sămânţă a întregii tale vieţi.
Dumnezeu a stabilit principiul la Creaţie semănării şi secerării, şi El i l‑a repe­tat lui Noe după potop: “Cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!” (Geneza 8:22). Dumnezeu ia seminţele pe care le semeni şi ţi le înmulţeşte transformându‑le într‑o recoltă în viaţa ta. Cu cât semeni mai mult, cu atât vei obţine mai mult. Pavel a afirmat acest lucru foarte clar: “Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera¼ Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:6,8).
Dorinţa lui Dumnezeu pentru noi este abundenţa—“prisosirea” în toate lucrurile în orice vreme—astfel încât nu doar să avem ce ne lipseşte, ci să avem şi un surplus care să ne facă în stare să creştem, să dăruim şi altora, şi să înflorim. Totuşi, dacă noi nu dăruim—adică dacă viaţa noastră nu produce seminţe pe care să le plantăm—este imposibil ca roadele să ne fie înmulţite. Isus ne‑a învăţat în legătură cu dărnicia: “Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38).
Oportunitatea de dezvoltare este întotdeauna prezentă, şi aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi. Dar pentru a experimenta această creştere, noi trebuie să ne deschidem inimile pentru Dumnezeu şi să dăruim din noi înşine aşa cum ne îndeamnă El. Pavel a mai spus Corintenilor, “Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hra­nă, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie” (2 Corinteni 9:10‑11). O, dacă fiecare din noi ar fi “îmbogăţit în toate privinţele” şi apoi “generos în orice dărnicie”!
Dar punctul fierbinte urmează abia acum. Poţi să recunoşti de dimineaţa până seara că Dumnezeu este stăpânul tuturor lucrurilor. Poţi să crezi din toată inima ta că Dumnezeu va înmulţi orice sămânţă pe care o semeni cu inima consacrată. Însă până nu începi să dăruieşti, tu nu vei putea demonstra credinţa ta că Dumnezeu este Pro­prietarul şi Sursa şi Stăpânul a toate. Până nu dăruieşti, tu nu semeni nici o sămânţă pe care Dumnezeu să o poată multiplica. Atunci mărturiseşti cu adevărat calitatea de Stăpân a lui Dumnezeu, când dăruieşti. Atunci mărturiseşti controlul lui Dumnezeu asupra sămânţei pe care o sameni, când dăruieşti.
Nici lauda singură, nici dărnicia singură, nu sunt suficiente să ne pună în po­ziţia de a primi binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu. Doar lauda consacrată împreună cu dărnicia devotată ne pun în poziţia în care putem primi din abundenţa extraordinară, uimitoare şi atotsuficientă a lui Dumnezeu!
Odată am crezut că pot negocia cu Dumnezeu asupra acestui aspect. I‑am spus, “Doamne, ai făcut o afacere bună luându‑mă şi înrolându‑mă ca slujitor cu normă întreagă al Tău. Cred că eşti mulţumit de folosul obţinut. Ai în slujba Ta un om care Te iubeşte, care Te laudă şi Te recunoaşte ca Sursă a tuturor lucrurilor. Ai un om care este dispus să lucreze multe ore pe zi pentru Tine şi să cheltuiască multă energie în slujba Ta.”
Dumnezeu mi‑a răspuns, “Pune banii jos! Începe să dăruieşti” Şi vreau să‑ţi spun, prietenul meu, că doar atunci când L‑am ascultat deplin pe Dumnezeu în ceea ce priveşte dărni­cia şi am devenit un zeciuitor regulat am început să fiu copleşit de bine­cuvân­tările revărsate de Dumnezeu în viaţa mea. Nu poţi spune, “Păi eu dăruiesc din ideile mele la fiecare şedinţă de comitet al bisericii. Eu îmi pun la dispoziţie talentele de fiecare dată când sunt solicitat. Dau din timpul meu şi din energia mea.” Mai tre­buie să pui şi banii jos, să dăruieşti din ei pentru Domnul. Nici o doză de slujire personală nu poate înlocui dăruirea concretă din bunurile pe care le‑am primit de la Dumnezeu.
Îmi place povestea despre o femeie care avea o casă cât un palat, mulţi servi­tori, şi o limuzină Rolls‑Royce. Avea bucătar, grădinar, menajeră, secretar şi şofer. A murit, şi când a ajuns în cer a fost condusă de Petru către o locuinţă umilă. Acolo ea l‑a întrebat cu dispreţ, “Crezi că eu pot locui în această baracă?”
Petru a răspuns, “Ştiţi, nu avem alte fonduri pentru construcţie, afară de ce ne trimite persoana respectivă în avans. Şi dumneavoastră n‑aţi trimis prea mult.”
A fost indignată. “Dar maşina? Ce maşină voi avea aici?”
Petru i‑a arătat o rablă veche, ruginită şi terminată.
“Ce, asta‑i maşină?” a exclamat ea. “Eu sunt obişnuită cu un Rolls‑Royce!” Petru s‑a mulţumit doar să zâmbească şi s-a depărtat.
În ziua următoare femeia îl vede pe grădinarul ei la volanul unui Mercedes şi se duce direct la Petru. “Cum îmi explici faptul că grădinarul meu are o maşină mai bună decât mine?” Petru i‑a răspuns, “El a trimis mai mult decât dumneata.”
Peste o zi îl vede pe bucătarul ei într‑o maşină arătoasă. Nu mult după asta, o vede şi pe menajera ei într‑o maşină frumoasă. De fiecare dată când îl întâlnea pe Petru, se plângea. Apoi, într‑o zi, Petru o vede fericită şi cântând şi o întreabă, “Ce s‑a întâmplat, de ţi‑ai schimbat dintr‑o dată atitudinea?” Ea i‑a răspuns, “Chiar l‑am zărit pe păstorul meu. Era pe rotile!”
Dumnezeu nu ne cere doar să dăruim cu generozitate, dar şi să dăruim cu bucurie. Sezonul de semănat pentru un fermier este un sezon de bucurie. Este primă­vara—pământul este din nou încălzit după îngheţul iernii, mugurii pomilor plesnesc, viaţa se reînnoieşte. Semănatul este un timp de mari speranţe şi aşteptări. Un astfel de duh doreşte Dumnezeu să avem—nu doar când punem banul nostru în farfuria de colectă, ci oridecâte ori Îi dăruim Lui sau altora. El doreşte să dăruim cu un sentiment de anticipare plină de bucurie.
Dărnicia îţi hrăneşte lauda, iar lauda îţi hrăneşte dărnicia
Când începem să‑L lăudăm pe Dumnezeu şi să dăruim pentru El, se pune în mişcare o reacţie în lanţ colosală. Lauda noastră îi încurajează şi pe alţii să‑L laude pe Domnul. Vedem acest ciclu în dărnicia pentru Templu. David a dăruit mai întâi şi prin asta i‑a provocat pe cei care erau căpetenii ale poporului să dăruiască. Căpeteniile au dăruit, şi atunci poporul a dăruit, ceea ce a dus la o mare bucurie (vezi 1 Cronici 29:3‑4). Darul lui David s‑a transformat, întocmai ca în cazul unui bulgăre de zăpadă, întruna din cele mai masive dărnicii voluntare din toate timpurile!
Darul Macedonenilor a avut un efect similar. Dărnicia lor generoasă pentru creştinii din Ierusalim i‑a împins şi pe Corinteni să dăruiască. Pavel scrie despre efectul anticipat al darului Corintenilor:
Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acopere nevoile sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţumiri către Dumnezeu. Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos, şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi; şi‑i face să se roage pentru voi şi să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi. (2 Corinteni 9:12‑14)
Dărnicia noastră şi lauda noastră adusă lui Dumnezeu stau mărturie în faţa altora despre lucrarea lui Dumnezeu. Dărnicia şi lauda noastră atrag atenţia asupra lu­crării lui Hristos Isus în vieţile credincioşilor. Dărnicia şi lauda noastră produc o foame după Dumnezeu în vieţile celor pierduţi. Lucrul cel mai evanghelistic pe care‑l putem face este să‑L lăudăm pe Dumnezeu şi să dăruim pentru Dumnezeu, simultan, şi să unim acestea cu rugăciunea de mijlocire şi cu cuvintele de mărturie.
Nu există limită la ceea ce poate face Dumnezeu dacă‑i deschidem deplin ini­mile, dacă ne deschidem buzele spre a‑L lăuda, şi dacă ne deschidem portofelul spre a dărui pentru lucrarea Lui. Fiecare din noi trebuie să se întrebe, “Plantez eu multă sămânţă pentru ca viaţa mea să fie roditoare? Plantez cu generozitate? Plantez cât pot mai mult?” De răspunsul tău depinde mărimea binecuvântării pe care o vei primi de la Dumnezeu. Cel care‑L laudă pe Dumnezeu pentru ceea ce este şi pentru ce a făcut El, şi cel care‑L laudă într‑o expresie tangibilă de dărnicie şi de slujire, se pune în cea mai bună poziţie de a primi puterea şi binecuvântarea maximă care pot veni prin laudă.
Acei care‑L laudă pe Dumnezeu sunt trecuţi automat pe modul “primire” atunci când li se deschid ferestrele cerului. Dacă tu Îl lauzi în mod consecvent, gene­ros şi veritabil, pe Dumnezeu, pregăteşte‑te să primeşti binecuvântarea Sa. Apoi foloseşte‑o pentru extinderea lucrării Sale pe acest pământ.


Partea a 4‑a
PUTEREA LAUDEI
Unsprezece
LAUDA ÎL ÎNFRÂNGE PE VRĂJMAŞ
Lauda activează puterea lui Dumnezeu în vieţile noastre, şi în nici un loc nu este mai evident acest lucru decât pe tărâmul bătăliei spirituale. Lauda autentică adusă lui Dumnezeu ne face în stare să‑l înfrângem pe diavolul.
Lauda are un mare efect fiindcă ea înseamnă o afirmare a adevărului despre Dumnezeu, lucru care are două rezultate. Ne măreşte credinţa şi încrederea, şi‑l înfurie pe Satana. Diavolul nu poate suferi să audă adevărul despre Dumnezeu. Din moment ce este specializat în minciună, el nu poate suporta să audă despre natura lui Dumnezeu, despre lucrările lui Dumnezeu, şi despre legătura Lui de dragoste cu poporul Său.
Înainte de a putea folosi adevărul despre Dumnezeu împotriva atacurilor celui rău, trebuie să răspundem mai întâi la două întrebări extrem de importante din Biblie. Prima a fost adresată de Domnul Isus ucenicilor Săi: “Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” (Matei 22:42). Destinul etern al unui om atârnă de răspunsul lui la această întrebare. Isus a făcut clar faptul că “dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8:24).
A doua întrebare foarte importantă la care trebuie să avem un răspuns se găseşte în Psalmul 8:4: “Ce este omul¼ ca să Te gândeşti la el?” Trebuie să răspundem la această întrebare folosind cuvântul lui Dumnezeu, nu teoriile oamenilor. Este oare omul doar un animal cu o dezvoltare mai avansată, cum afirma Darwin? Este omul un copil nedezvoltat, cum credea Freud? Este omul doar un factor econo­mic, cum învăţa Karl Marx?
Plato îl definea pe om drept o “pasăre golaşă.” După asta unul din rivalii săi s‑a prezentat la uşa lui cu o găină jumulită de pene, şi a strigat, “Iată! Omul lui Plato.” Plato şi‑a schimbat apoi definiţia despre om, numindu‑l “o fiinţă în căutarea unui înţeles.”[12] Filozoful Blaise Pascal a avut o altă perspectivă, declarând, “Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare.”[13] Mark Twain şi‑a cerut scuze în legătură cu omul, explicând că Dumnezeu l‑a făcut pe om la sfârşitul săptămânii, când era deja obosit.[14]
Împăratul David redă adevărul lui Dumnezeu în Psalmi:
L‑ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l‑ai încununat cu slavă şi cu cinste. I‑ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le‑ai pus sub picioarele lui. (Psalmul 8:5‑6)
Omul şi‑a aruncat coroana de glorie şi cinste când a păcătuit împotriva lui Dumnezeu în Grădina Eden. Dumnezeul‑Om Isus Hristos redă această cinste, demnitate şi autoritate tuturor bărbaţilor şi femeilor care vin sub scutul puterii Sale mân­tuitoare. Poziţia noastră de astăzi ca credincioşi în Hristos este din nou o poziţie de încoronare cu slavă şi cinste.
De ce este aşa de important acest lucru în bătălia noastră continuă cu Satana? Găsim răspunsul în Psalmul 8, pe care, după părerea celor mai mulţi învăţaţi, David l‑a scris după înfrângerea lui Goliat. Aceasta este mărturia unui cioban de la oi, nu prea înalt şi nu foarte format fizic, care s‑a încumetat să lupte cu un campion încercat în turniruri, înalt de vreo trei metri, şi de categorie grea, şi l‑a biruit. Însă lupta dintre David şi Goliat are un sens mult mai adânc decât o simplă luptă între un tânăr păstor de la oi evreu care l‑a învins pe cel mai renumit luptător din armata Filistenilor. Istoria dintre David şi Goliat este o imagine prevestitoare a luptei spirituale cruciale care urma să fie dată o mie de ani mai târziu între Isus Hristos şi Satana. De fapt, înfrângerea lui Goliat de către David este un model al întregului război spiritual din biserica de azi.
Goliat a fost campionul Satanei. Goliat a pierdut pentru totdeauna, din pricina rănii fatale suferite. Tot aşa, Satana a pierdut, definitiv, în înfruntarea cu Isus pe cruce. Satana continuă să piardă bătăliile pe măsură ce credincioşii pun stăpânire peste teritoriile controlate de el pe acest pământ—pierzând inclusiv controlul pe care-l are asupra inimilor şi minţilor oamenilor.
Proclamarea de către tine a adevărului prin laudă—şi în mod deosebit răspun­su­rile la întrebările “Cine este Hristos?” şi “Ce este omul, în Hristos?”—vor determina câştigarea sau pierderea bătăliilor spirituale în care eşti implicat. Lauda noastră faţă de Dumnezeu este cea care dă la iveală ceea ce credem noi despre Hristos, al cui Fiu este El, şi ce credem despre om şi despre relaţia lui cu Dumnezeu.
Dumnezeu, Biruitorul
Proclamarea în lauda noastră a adevărului lui Dumnezeu ne aduce puterea Biruitorului care a câştigat deja bătălia contra Satanei. Doar Dumnezeu are puterea să astupe gura vrăjmaşului şi omului cu dor de răzbunare (vezi Psalmul 8:2). Nu este la întâmplare faptul că Psalmul 8 începe cu o proclamare de laudă: “Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!” (versetul 1).
David continuă şi descrie “poziţia” Domnului:
Slava Ta se înalţă
mai presus de ceruri.
Din gura copiilor şi a celor ce sug la ţâţă,
Ţi‑ai scos o întăritură de apărare împotriva
potrivnicilor Tăi,
ca să astupi gura vrăjmaşului
şi omului cu dor de răzbunare. (Psalmul 8:1‑2)
Amintiţi‑vă că este foarte probabil ca David să fi scris aceste cuvinte după înfrângerea uriaşului Goliat. Luptătorul Filistean era un vrăjmaş teribil a cărui înver­şu­nare era multiplicată de dorinţa “răzbunării,” dorinţa de a plăti armatei lui Israel pentru toate înfrângerile provocate Filistenilor. Vedem aceeaşi dinamică la lucru şi în ziua de azi. Dacă examinăm cursul conflictului din Orientul Mijlociu, o mare parte din acesta îl constituie luptele “de răzbunare”—vechiul mod de a gândi, modul ochi‑pentru‑ochi, este încă prezent între inamici. Goliat n‑a dorit moartea tuturor Israe­liţilor. Nu, ci el a dorit să‑i înrobească pe toţi. Câştigătorul acelei bătălii avea dreptul de a‑i face robi pe toţi cei din naţiunea înfrântă. Înrobirea i‑ar fi adus câştigătorului putere şi autoritate, iar celor înfrânţi le‑ar fi adus durere şi suferinţă, despărţirea familiilor şi pierderea tradiţiilor de închinare.
Satana duce astăzi o luptă similară de răzbunare. El a pierdut bătălia spirituală de la Calvar, şi‑şi revarsă furia încă de atunci până acum. El nu doreşte să te ucidă imediat. Mai întâi doreşte să te supună, să‑i împlineşti poruncile, să‑i asculţi ordinele. El vrea să‑ţi înrobească trupul cu dependenţă şi excese, să‑ţi înrobească mintea cu erezii şi îndoieli paralizante, şi spiritul cu vinovăţie şi cu ruşine. Satana vrea să‑ţi pro­voa­ce dureri şi suferinţe fizice, să‑ţi fure bucuria, să‑ţi sfâşie familia, şi să distrugă total relaţia ta cu Hristos Isus şi biserica Sa.
Goliat şi‑a bătut joc şi i‑a luat în râs pe Israeliţi, spunând, “Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi‑mi un om, ca să mă lupt cu el” (1 Samuel 17:10). Satana îşi bate joc şi ne ia în râs şi pe noi astăzi, strigând în adâncul nostru, “Îţi sfidez credinţa! Vino şi luptă‑te cu mine, şi să vedem cine este mai tare.” Ne vom ridica noi oare cu indignare şi neprihănire, la fel ca David, şi vom spune, “Cine este Filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului cel viu?” (1 Samuel 17:26), sau ne vom ghemui de frică, la fel ca împăratul Saul şi restul armatei lui Israel?
Este timpul să apelăm la puterea din cer şi să ne umilim înaintea lui Dumnezeu, strigând, “Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!” (Psalmul 8:1). Este vremea să‑L căutăm pe Dumnezeu, Biruitorul asupra tuturor vrăjmaşilor Săi şi asupra tuturor celor care au dor de răzbunare împotriva poporului Său. Când te afli în faţa unei bătălii spirituale—fie o descurajare sau o ispită, o teamă sau o îndoială—cel mai bun lucru este să înalţi şi să lauzi, în lupta pentru sufletele bărbaţilor şi femeilor, poziţia de Biruitor al lui Dumnezeu. Pentru a câştiga lupta împotriva răzbunării Satanei, trebuie să‑L lauzi pe Dumnezeu că L‑a trimis pe Isus să câştige războiul etern pentru sufletul tău. Laudă‑L pe Dumnezeu că L‑a înviat pe Isus în a treia zi pentru ca tu să ai nădejdea vieţii veşnice. Laudă‑L că ai auzit Evanghelia şi că El te‑a convins, prin puterea Duhului Sfânt, de natura ta păcătoasă, astfel încât tu să doreşti să‑L primeşti pe Isus ca Salvator al tău. Apoi laudă‑L pe Dumnezeu pentru că a asigurat răscumpărarea pentru toţi cei ce cred în Isus Hristos. Laudă‑L că te iubeşte îndeajuns încât să te conducă zilnic pentru a te face asemenea chipului lui Hristos.
Poţi petrece ore întregi lăudându‑L pe Dumnezeu pentru mântuirea ta, şi cu toate acestea nu vei fi reuşit decât să atingi puţin subiectul vredniciei Sale în a fi lăudat. În mijlocul războiului spiritual, laudă‑L pe Dumnezeu că Satana este pentru noi un vrăjmaş înfrânt pentru vecie. Laudă‑L pe Dumnezeu că vom trăi în lumina gloriei Sale pentru eternitate. Dumnezeu ne‑a asigurat mântuirea prin Hristos, şi aceasta este tăria noastră împotriva atacurilor Satanei.
Dragostea fără margini a lui Dumnezeu
Cu cât Îl vom lăuda mai mult pe Dumnezeu pentru ceea ce este El, cu atât El va deveni mai măreţ pentru noi. Apoi va trebui să ne întrebăm: “De ce să‑i pese acestui Dumnezeu sfânt, perfect, atotputernic şi atotştiutor, de mine? De ce să‑i pese de oricare fiinţă umană?”
David a exprimat întrebarea referitoare la relaţia omului cu Dumnezeu în felul următor: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să‑l bagi în seamă?” (Psalmul 8:4). Dacă nu răspunzi acestei întrebări în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, diavolul îţi va şopti printre rânduri o altă întrebare: “Cine te crezi tu că eşti? De ce oare ar dori Dumnezeu să mântuiască viaţa ta? Uită‑te numai la viaţa ta! Ce motiv crezi că ar avea Dumnezeu să aibă de a face cât de cât cu un astfel de om?”
David nu ne oferă o explicaţie a dragostei lui Dumnezeu. El însă ne oferă adevărul poziţiei noastre de oameni creaţi de Dumnezeu:
L‑ai făcut [pe om] cu puţin mai prejos decât Dumnezeu,
şi l‑ai încununat cu slavă şi cu cinste.
I‑ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale,
toate le‑ai pus sub picioarele lui:
oile şi boii laolaltă,
fiarele câmpului,
păsările cerului şi peştii mării,
tot ce străbate cărările mărilor. (Psalmul 8:5‑8).
Prietene, nu există o altă explicaţie pentru faptul că Dumnezeu doreşte să fie în relaţie cu tine; singura explicaţie este dragostea Lui necondiţionată. Nimic din ceea ce ai făcut tu nu justifică dragostea Lui. Ea este un dar într‑adevăr gratuit şi nemeritat de la Dumnezeu.
Atâţia oameni se silesc să facă nenumărate fapte bune în încercarea de a câştiga destule puncte pentru a‑şi asigura dragostea lui Dumnezeu. Luptă să câştige afecţiunea Sa, atenţia Sa şi mântuirea Sa. Şi în tot acest timp ei nu‑şi dau seama că ei deja au dragostea şi atenţia Lui. Ei au deja făgăduinţa mântuirii pe care Isus le‑o întinde cu mâinile Lui deschise larg pe cruce.
Cât timp trăim pe acest pământ, niciunul din noi nu va înţelege de ce ne iubeşte Dumnezeu. Dar acest adevăr rămâne totuşi în picioare. Dumnezeu ne iubeşte. Şi din pricina marei Lui iubiri faţă de noi, El ne‑a încununat cu slavă şi cinste (vezi Psalmul 8:5). El ne‑a făcut stăpâni peste toate lucrările mâinilor Lui, şi a pus toate celelalte făpturi de pe pământ sub autoritatea noastră.
Ce L‑a motivat pe Isus să vină pe pământ ca să sufere o moarte cruntă pentru ca noi să fim mântuiţi? Dragostea. Ce L‑a motivat pe Isus să moară în locul tău, astfel că tu să fii scăpat de consecinţele eterne ale păcatului tău de neiertat? Dragostea. Ce L‑a motivat pe Isus să trimită Duhul Său cel Sfânt care să pecetluiască credinţa ta în El? Există un singur răspuns: Dragostea.
Tot ce a fost Isus, şi tot ce a făcut, este o reflectare a dragostei lui Dumnezeu în termeni pe care noi să‑i putem înţelege. Isus a îmbrăţişat copilaşii, s‑a purtat blând cu acei ce şi‑au mărturisit păcatele, a vindecat pe cei bolnavi, a dat nădejde celor asupriţi, a izbăvit pe cei legaţi şi stăpâniţi de demoni, şi i‑a eliberat pe cei prinşi în cursa ruşinii şi vinovăţiei. Isus a spus, “Cine M‑a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Ucenicii care‑L urmau au ştiut că era motivat de dragoste.
Citiţi cele scrise de apostolul Ioan:
Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n‑a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s‑a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne‑a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. (1 Ioan 4:7‑10)
Nu există explicaţie pentru dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Nici nu există o explicaţie satisfăcătoare pentru îndurarea, iertarea şi harul care curg din această dra­gos­te a Sa. Cu toate acestea, Dumnezeu ne iubeşte fără măsură.
Lăudat să fie Dumnezeu pentru dragostea Lui infinită, necondiţionată, veşni­că! Lăudat să fie Dumnezeu pentru îndurarea şi iertarea Lui pentru toţi păcătoşii care primesc jertfa Fiului Său. Lăudat să fie Dumnezeu pentru harul care te face în stare să trăieşti cu evlavie într‑o lume întinată. Dar nu numai atât. Lăudat să fie Dumnezeu pentru dragostea Lui care nu te va lăsa şi care nu va înceta niciodată!
Scopul lui Dumnezeu pentru noi
Dumnezeu, plin de dragoste, l‑a creat pe om cu capacitatea de a fi stăpân peste lucrările mâinilor Sale şi de a supune toate făpturile create de El (vezi Psalmul 8:6‑8 si Geneza 1:28). Porunca Lui pentru noi nu s‑a schimbat niciodată: “Creşteţi, înmul­ţiţi‑vă, umpleţi pământul, şi supuneţi‑l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:28).
Peste veacuri, auzim aceeaşi temă în cuvintele lui Isus atunci când dă o ultimă poruncă ucenicilor Săi: “Toată puterea Mi‑a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi‑vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându‑i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18‑20).
Suntem creaţi de Dumnezeu cu autoritatea de a împlini scopurile Sale pe acest pământ. Nu avem doar autoritatea naturală pe care a dat‑o Dumnezeu tuturor oame­nilor la creaţie, ci şi autoritatea spirituală care ne‑a fost dăruită la renaşterea noastră spirituală. Dumnezeu ne‑a încredinţat sarcina să purtăm bătăliile pe care El le‑a câştigat deja pentru noi. Noi trebuie să aducem pe acest pământ victoriile tangibile pe care Isus Hristos le‑a câştigat deja pentru noi pe tărâmul spiritual!
Lăudat să fie Dumnezeu pentru că te‑a creat cu o cunună de slavă şi cinste (vezi Psalmul 8:5). Lăudat să fie Dumnezeu că te‑a creat cu un scop şi a pregătit pentru tine o lucrare pe care trebuie s‑o faci, suflete pe care trebuie să le câştigi, şi redute sau întărituri spirituale pe care trebuie să le cucereşti mijlocind în rugăciune. Lăudat să fie Dumnezeu pentru că ţi‑a dat o măsură de autoritate prin care să poţi pune în aplicare planul Său şi să măreşti împărăţia Sa pe pământ.
Dacă reuşim să prindem o licărire din faptul că Dumnezeu este Biruitorul măreţ împo­triva a tot ce ne pune diavolul în faţă, răspunsul nostru va fi lauda. Dacă prindem cu adevărat viziunea marei iubiri a lui Dumnezeu faţă de noi şi a planului Său extraordinar pentru viaţa noastră, există un singur mod în care putem răspunde: “Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!” (Psalmul 8:9).
Psalmul 8 se încheie exact cum a început, cu laudă pentru poziţia Dumnezeului înălţat deasupra tuturor lucrurilor. Suntem împinşi să‑L lăudăm pe Dumnezeu pentru dragostea‑I mare care Îl motivează să se aplece spre noi şi să se îngrijească de noi. Îl lăudăm pe El pentru că ne‑a mântuit. Deci sfârşim cu ceea ce am şi început: Dumnezeu este vrednic să fie înălţat peste toate lucrurile.
PREGĂTIREA ARMELOR DE LUPTĂ
David l‑a înfruntat pe Goliat cu laudă pe buze şi cu o praştie în mână. Lauda lui poate că l‑a suprins pe Goliat, şi poate chiar l‑a făcut să lase garda jos. Însă lauda singură nu l‑a doborât pe Goliat. A fost nevoie ca David să culeagă pietrele şi să‑şi încarce praşti­a. Mai apoi a trebuit să alerge spre Goliat. După aceea a trebuit să tragă cu praştia, aruncând o piatră care a pornit spre uriaş cu viteza unui glonte.
Noi astăzi, ce avem oare de făcut, ce lucruri care să fie asemeni unor “muşchi spirituali” pentru lauda noastră? Mai întâi, trebuie să ne încărcăm lauda cu mesajul Scripturii. Când a stat în faţa Satanei în pustie, Isus n‑a spus nici măcar un singur lucru bazat pe gândurile sau simţirile omeneşti. Nu, ci El a citat din Scriptură.
Diavolul i‑a spus, “Porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4:3). Isus a răspuns, “Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4; vezi de asemenea Deuteronomul 8:3).
Diavolul i‑a zis, “Aruncă‑te jos [de pe streaşina Templului]” (Matei 4:6). Isus a răspuns, “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4:7; vezi şi Deutero­nomul 6:16).
Diavolul i‑a zis, “Toate aceste lucruri [împărăţiile pământului] Ţi le voi da Ţie¼ dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie” (Matei 4:9). Isus a răspuns, “Pleacă, Satano! Căci este scris: “Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să‑I slujeşti”” (Matei 4:10; vezi şi Deuteronomul 6:13).
Apostolul Pavel, scriind Efesenilor, le spune să se îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu în luptele lor spirituale. Îi învaţă să rămână tari, fiind dotaţi cu armura defensivă care constă din brâul adevărului, platoşa neprihănirii, scutul credinţei, coiful mântuirii, picioarele încălţate cu râvna sau disponibilitatea Evangheliei păcii. Care a fost însă arma ofensivă numită de Pavel? “Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17).
Isus a citat din Scriptură ca răspuns la ispitirile diavolului. Pavel îi învaţă pe credincioşi să se înarmeze cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astăzi trebuie să folosim aceeaşi armă în bătălia noastră spirituală.
Adună pietre
Dacă treci chiar acum printr‑o luptă spirituală, apleacă‑te spre Cuvântul lui Dumnezeu şi adună‑ţi pietrele de care ai nevoie. David a ales drept “muniţie” cinci pietre netede. Îţi recomand şi ţie să găseşti în Scriptură cel puţin cinci versete care se referă direct la domeniul pe care Satana încearcă să‑l atace. Studiază cu atenţie ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, şi înţelege întregul mesaj al lui Dumnezeu despre acel lucru. Fii convins în duhul tău că Dumnezeu este Biruitorul peste situaţia cu care te confrunţi şi că El doreşte să lucreze pentru tine spre binele tău etern.
Încarcă‑ţi praştia
Următorul lucru pe care‑l ai de făcut este să‑ţi scrii versetele care se adresează în mod specific dificultăţii cu care te confrunţi tu. Citeşte aceste versete cu voce tare mereu şi mereu în fiecare zi, în tot timpul cât durează această dificultate, Lasă adevărul Cuvântului lui Dumnezeu să‑ţi pătrundă adânc în inimă. Memorează şi citează aceste versete în timpul activităţilor tale de zi cu zi.
Ţinteşte şi trage
De fiecare dată când simţi că creşte frica în tine, de fiecare dată când te simţi ame­ninţat de duşmanul sufletelui tău, de fiecare dată când îţi dai seama că te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu sau de biruinţa Lui, este timpul să începi să‑L lauzi pe Dumnezeu. Laudă‑L că este autorul Cuvântului puternic şi neschimbat. Laudă‑L pentru ce îţi vorbeşte din Scriptură.
· “Tată, Te laud pentru Cuvântul tău pe care‑l citesc în Ioan 15. Tu eşti Viţa şi eu sunt mlădiţa. Cuvintele Tale rămân în mine şi eu voi aduce roadă. Tu ai spus că dacă rămân în Tine, pot cere tot ce doresc şi îmi va fi dat. Eu doresc să rămân în Tine necontenit. Iată ce te rog: Învinge‑l Tu pe duşmanul meu. Alungă‑l pe cel rău departe. Protejează‑mă şi fie ca viaţa Ta să curgă prin mine, ca să fiu roditor pentru Tine.”
· “Tată, Te laud pentru că eşti întotdeauna vrednic de încredere. După cum scrie în Cuvântul Tău în Psalmul 25, Tu eşti Cel ce îmi înalţă sufletul. Eu mă încred în Tine chiar acum, o, Doamne! Cuvântul Tău spune că Tu vei face anumite lucruri pentru cel ce se teme de Tine; Tu îi vei arăta calea pe care i‑o alegi, Tu îi vei da propăşire în viaţă. Tu îi vei face descoperit legământul Tău şi‑i vei da revelaţia fiinţei Tale. Ochii mei se îndreaptă spre Tine, Doamne. Declar că Tu eşti Biruitorul în viaţa mea şi că Tu vei înfrânge îndoiala şi confuzia cu care mă înconjoară cel rău. Tu‑l vei învinge pe diavolul care vrea să fure ce am. Tu îmi vei schimba sărăcia sufletească în belşug.”
· “Tată, Te laud chiar acum pentru cuvântul Tău din Psalmul 28, care‑mi spune că Tu auzi întotdeauna glasul rugăciunilor. Tu eşti tăria mea şi scutul meu. Inima mea se încrede întotdeauna în Tine. Mărturisesc că tu eşti Biruitorul asupra tuturor vrăjmaşilor care încearcă să‑mi facă rău şi care nu cinstesc lucrările Tale. Declar chiar acum că Tu eşti marele Biruitor asupra celor care încearcă să mă doboare. Te laud că‑mi asculţi strigătele şi că‑mi porţi de grijă în această încercare, întocmai ca un Bun Păstor.”
În anumite momente, lauda ta se poate transforma într‑o recitare de versete. Lasă cântarea ta să se transforme într‑o “lansare” de pietre sau de bombe din Scriptură în direcţia vrăjmaşului:
· “Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt¼ se odihneşte la umbra Celui Atotputernic” (Psalm 91:1).
· “Scoală‑Te, Judecătorul pământului şi răsplăteşte celor mândri după faptele lor!” (Psalmul 94:2).
· Ajutorul îmi vine de la Domnul care a făcut cerurile şi pământul. Da, El nu va îngădui să [mi] se clatine piciorul; Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce [mă] păzeşte” (Psalmul 121:2‑3, personalizat).
· “Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie. Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi până în veac” (Psalmul 125:1‑2).
· “Căci toiagul de cârmuire al răutăţii nu va rămâne pe moştenirea celor neprihăniţi” (Psalmul 125:3).
· “Dar, Tu, Doamne, Tu eşti scutul meu, Tu eşti slava mea, şi Tu îmi înalţi capul!” (Psalmul 3:3).
Când îl iei la ţintă pe cel rău cu versete din Scriptură, el sau fuge sau cade. În oricare din cazuri, tu ai parte de pacea lui Dumnezeu şi de purtarea Lui de grijă suverană. Isus l‑a numit pe diavolul tată al minciunii, deci el fuge întotdeauna cât poate de departe de adevăr. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu îl ciomăgeşte pe diavolul, atunci când este folosit cu un duh de laudă şi mulţumire. Lauda bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu risipeşte puterea Satanei. Lăudarea lui Dumnezeu îl pune pe diavol cu botul pe labe.
Lauda şi mijlocirea zilnică
Când pricepem faptul că Dumnezeu este Conducătorul suveran şi maiestuos peste toate lucrurile, şi astfel El este Biruitor asupra tuturor forţelor răului, începem să soco­tim o mare bucurie faptul că El ne pune în situaţia de a ne angaja în lupta spirituală. Cheia câştigării bătăliilor spirituale este lauda.
De ce este lauda esenţială pentru victoria spirituală? Să‑ţi fie foarte clar: Nimic din ceea ce spui nu este neutru. Când spui, “Astăzi nu‑mi va merge prea bine,” tu prezici calitatea zilei care‑ţi stă în faţă. Când îi spui copilului tău, “Nu se alege nimic de tine,” este ca şi când ai blestema viitorul copilului tău.
Modul în care‑l putem birui pe Satana şi ne putem bucura de bunătatea lui Dumnezeu pe acest pământ este chiar inversul acestor exemple. Când spui, “Aceasta este ziua pe care a făcut‑o Domnul,” tu stabileşti direcţia zilei tale, cu credinţă în Domnul ca Biruitor peste toate circumstanţele. Când spui, “Ce minunat este să trăieşti în Domnul Isus!” tu‑l inviţi pe Duhul Sfânt, Domnul şi Dătătorul vieţii, să conducă circum­stanţele în care te găseşti. Când îi spui copilului tău, “Lăudat fie Dumnezeu—El ţi‑a dat să faci lucruri care‑I aduc slavă şi să câştigi suflete pentru împărăţia Lui,” tu stabileşti pentru copilul tău un destin etern plin de răsplătire divină.
În lauda noastră, noi învingem forţele iadului care încearcă să ne distrugă, să ne slăbească credinţa, să ne diminueze influenţa, şi să ne distrugă integritatea. Când David alerga să‑l întâlnească pe Goliat în Valea terebinţilor, el a strigat: “David a zis Filisteanului: “Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât‑o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî, şi‑ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei Filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre” (1 Samuel 17:45‑47). Ce strigăt fenomenal de laudă!
Goliat a strigat în direcţia lui David insulte legate de persoana lui. David a strigat în direcţia lui Goliat laude la adresa lui Dumnezeu. Tot astfel, când diavolul vine şi te insultă referi­tor la ce nu eşti, ce nu ai şi ce nu vei fi niciodată, imediat răspunde cu laudă către Dumnezeu pentru că El ţi‑a dat un scop, o moştenire, şi o mântuire veşnică! Când diavolul vine să‑ţi arate o listă lungă de motive pentru care nu eşti vrednic de bunătatea lui Dumnezeu, drept răspuns laudă‑L pe Dumnezeu pentru dragostea Lui neîntrecută pe care a turnat‑o asupra ta. Când diavolul vine să‑ţi spună că‑ţi pierzi vremea şi viaţa, răspunde cu laude către Dumnezeu pentru că este Biruitorul vieţii tale pentru totdeauna!
Când Fariseii L‑au mustrat în timpul intrării Sale triumfale în Ierusalim, Isus a citat din Psalmul 8. El a răspuns, “Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug” (Matei 21:16). Ce a vrut să spună cu asta? Ce a vrut psalmistul să spună când a cântat cel dintâi aceste cuvinte? Să ne gândim pentru un moment la credinţa unui copil. Un copil nu se îndoieşte de Dumnezeu. Un copil nu are nevoie de argumente că Dumnezeu ar face sau n‑ar face ceva. Un copil pur şi simplu iubeşte şi crede şi speră. La fel trebuie să facem şi noi.
În concluzie, marele atu al laudei noastre într‑o luptă este faptul că lauda noastră declară că Dumnezeu ne iubeşte şi că Dumnezeu a câştigat victoria asupra Satanei. Clar ca bună‑ziua. Dumnezeu ne iubeşte şi Dumnezeu învinge. Punct.
Cu adevărat, numele Domnului este atât de minunat pe tot pământul!


Doisprezece
LAUDA ÎNVINGE CIRCUMSTANŢELE NEGATIVE
Cu câţiva ani în urmă, o mare companie care produce băuturi răcoritoare a avut un slo­gan publicitar care suna astfel: “Lucrurile merg mai bine cu¼” Nu sunt sigur la ce “lucruri” se referea sloganul cu pricina, dar daţi‑mi voie să vă asigur că întreaga viaţă merge mai bine cu laudă.
Poate te gândeşti, Da, cu siguranţă că lucrurile merg mai bine în domeniul spiritual şi emoţional atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu. Însă are lauda vreun impact semnificativ şi asupra vieţii mele de zi cu zi, în domeniul fizic?
Cu siguranţă! Lauda schimbă circumstanţele noastre fizice în două moduri, după cum putem vedea în Psalmul 67:
Te laudă, popoarele, Dumnezeule,
toate popoarele Te laudă.
Pământul îşi dă roadele;
Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne binecuvântează,
Dumnezeu ne binecuvântează
şi toate marginile pământului se tem de El. (versetele 5‑7)
Cea dintâi schimbare produsă de laudă este binecuvântarea lui Dumnezeu peste orice fel de roadă sau de recoltă (vezi versetul 6). În al doilea rând, există un impact în vieţile acelora care văd binecuvântarea lui Dumnezeu în vieţile noastre. Când alţii văd că Dumnezeu ne binecuvântează, ei se simt îndemnaţi să se teamă de Domnul (vezi versetul 7). Asta înseamnă, pe de o parte, că ei se vor teme să ne atace în mod deschis. S‑ar putea să ne atace în ascuns, însă în acest punct lauda noastră va fi sprijinită de lupta spirituală a rugăciunii şi credinţei. Când vom folosi armele lui Dumnezeu în lupta spirituală, vrăjmaşii noştri din tărâmul spiritual vor fi înfrânţi. Aici se întâmplă schimbările cu adevărat importante. Biruinţe pe care nu le credeam posibile devin realităţi în lumea fizică.
Când citim Scripturile, întâlnim două exemple dramatice referitoare la acest adevăr. Primul este cel al lui Iosafat, împăratul lui Iuda, şi victoria militară uimitoare pe care i‑a dat‑o Dumnezeu. Al doilea este întâmplarea miraculoasă prin care au trecut Pavel şi Sila când au fost eliberaţi din temniţa din Filipi.
Lauda aduce o victorie militară
Iosafat, unul din conducătorii credincioşi ai lui Iuda, a făcut tot ce s-a putut pentru a‑i întoarce pe Israeliţi înapoi la Dumnezeu. Dar după ce a numit Leviţi, preoţi şi căpe­tenii peste casele părinteşti care să pună în aplicare poruncile Domnului, a izbucnit o primejdie mare. De multe ori problemele ni se ivesc în cale chiar în momentele când ne străduim mai mult să fim ascultători.
Trei neamuri înconjurătoare şi‑au unit forţele şi au închegat o mare oştire care a atacat naţiunea lui Iuda cu scopul de a cuceri Ierusalimul. Alarmat de vestea oştirii care înainta, Iosafat a făcut cel mai înţelept lucru pe care putea să‑l facă cineva. Întâi de toate, el “şi‑a îndreptat faţa să caute [sau să‑L întrebe] pe Domnul” şi apoi “a vestit un post pentru tot Iuda” (2 Cronici 20:3). Când ne confruntăm cu opoziţie sau cu un pericol potenţial, avem nevoie să alergăm la Domnul pentru a vedea ce lecţie doreşte să ne transmită şi ce direcţie de acţiune doreşte să apucăm. Apoi trebuie să postim şi să ne rugăm până primim răspunsul Lui, cerând şi altor credincioşi din jurul nostru să ni se alăture în post şi rugăciune.
Iosafat s‑a dus la templu, unde şi‑a început rugăciunea cu laudă: “Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n‑ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?” (20:6). Apoi el îi cere lui Dumnezeu să protejeze pe poporul Său, recunoscând că “noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înain­tează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” (20:12). Împăratul a predat totul în mâna lui Dumnezeu. El n‑a pretins nici o putere sau o înţelepciune a sa. Şi‑a supus complet eul şi coroana în faţa Domnului.
Dumnezeu i‑a răspus lui Iosafat cu nişte instrucţiuni foarte specifice, pe care i le‑a dat prin cuvintele profetice descoperite unui om cu numele Iahaziel:
“Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: “Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine coborâţi‑vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Ţiţ, şi‑i veţi găsi la capătul văii, în faţa pustiei Ieruel. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi‑vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v‑o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi; mâine, ieşiţi‑le înainte, şi Domnul va fi cu voi!” (20:15‑17).
Iosafat s‑a plecat cu faţa la pământ în închinare înaintea Domnului, la primirea acestor instrucţiuni, la fel cum a făcut şi poporul lui Iuda adunat împreună cu el. Apoi Leviţii s‑au sculat şi au lăudat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, “cu glas tare şi puternic” (20:19).
Şi priviţi cum s‑a desfăşurat bătălia! A doua zi dimineaţa devreme, Iosafat a spus poporului, “Încredeţi‑vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi, încredeţi‑vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti” (20:20). Apoi a numit nişte cântăreţi care să‑I cânte Domnului şi să‑L laude “pentru splendoarea sfinţeniei Lui” (20:21, într‑o altă traducere). I‑a pus să meargă înaintea oştirii, unde deschideau drumul către bătălie lăudând pe Domnul şi cântând: “Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac!” (20:21).
În clipa când au început cântările şi laudele, Domnul a pus o pândă sau o ambuscadă, un atac prin surprindere, împotriva armatelor fiilor lui Amon, lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir. Aceste armate au început să lupte una împotriva celeilalte şi s‑au nimicit unii pe alţii, astfel că atunci când a ajuns Iuda pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, au văzut doar nişte trupuri moarte întinse pe pământ. Nici măcar un singur duşman nu scăpase. Deci, în loc să trebuiască să lupte, Iosafat şi oamenii lui au adunat prada de război. Le‑au trebuit trei zile pentru a aduna toată bogăţia găsită, şi chiar şi aşa au trebuit să mai lase unele lucruri.
În cea de‑a patra zi, s‑au strâns toţi în Valea Beraca pentru a‑L binecuvânta pe Domnul (vezi 20:26). S‑au întors la Ierusalim cu bucurie, şi odată ajunşi în cetate s‑au dus imediat la templu cu harfe, alăute şi trâmbiţe să‑L laude pe Dumnezeu.
Întreaga povestire a acestei izbânzi militare este o istorie a laudei, de la început până la sfârşit. Poporul lui Dumnezeu a trăit o mare binecuvântare, şi până la urmă “groaza Domnului a apucat toate împărăţiile celorlalte ţări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmaşilor lui Israel. Şi împărăţia lui Iosafat a fost liniştită, şi Dumnezeul lui i‑a dat pace de jur împrejur” (20:29‑30). Nu numai Iosafat şi naţiunea lui au fost binecuvântate, dar şi naţiunile înconjurătoare au ajuns să se teamă de Dumnezeu şi de puterea Sa.
Dacă tu ai parte de persecuţie sau eşti atacat într‑un domeniu al vieţii tale, în­cepe să‑L lauzi pe Dumnezeu. Poate că Dumnezeu nu‑ţi va da instrucţiuni detailate, aşa cum i‑a dat lui Iosafat. Dar El poate să facă şi asta, de ce nu? Ce putem şti cu siguranţă este următorul lucru: Este bine să‑L lauzi pe Dumnezeu în orice vreme şi în orice loc, în vreme de pace şi în vreme de luptă lăuntrică, sau de împotrivire. De fapt, avem nevoie să‑L lăudăm pe Dumnezeu îndeosebi în vremuri de dificultăţi, de dureri, şi de opoziţie.
Lauda deschide uşile temniţei
În Noul Testament, citim o întâmplare cu multe elemente similare. Pavel şi Sila se bucurau de o lucrare roditoare în Filipi. Totuşi, pe când se duceau împreună cu alţi credincioşi spre “locul de rugăciune,” au fost întâmpinaţi de o roabă stăpânită de un duh care o făcea în stare să deosebească alte duhuri şi să prezică viitorul. Această tânără s‑a luat după ei, şi striga: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Cel Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii” (Fapte 16:17). A făcut aşa timp de mai multe zile.
Duhul cel rău nu vorbea prin ea cu scopul de a promova cauza lui Hristos, ci mai degrabă pentru a încerca să reducă la tăcere lucrarea lui Pavel şi a lui Sila. În cele din urmă, Pavel, necăjit din pricina acestui duh, s‑a întors, şi a poruncit duhului: “În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea” (Fapte 16:17). Şi el ieşit pe loc din ea.
Stăpânii roabei sau mâniat, evident, fiindcă şi‑au dat seama că s‑a dus nădejdea câştigului lor în urma ghicirii. Ei au pierdut mult în urma acţiunii lui Pavel. Aşa că au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i‑au târât în piaţă în faţa judecătorilor, acu­zându‑i că au tulburat întreaga cetate prin susţinerea unor obiceiuri nepotrivite pentru Romani. Era o exagerare, însă au fost destul de pricepuţi încât să stârnească o împotrivire frenetică, şi drept urmare magistraţii au ordonat ca lui Pavel şi lui Sila să li se smulgă hainele de pe ei şi să fie bătuţi cu nuiele (vezi 16:20‑22).
Bătuţi şi învineţiţi—suferind fizic în urma loviturilor primite şi acuzaţi pe nedrept—Pavel şi Sila au fost aruncaţi într‑o celulă a temniţei. Primind porunca să‑i aibă sub observaţie atentă, temnicerul i‑a închis în celula dinlăuntru şi le‑a prins picioarele în butuci. Ceea ce începuse ca o plimbare spre locul de rugăciune s‑a terminat într‑o privare de libertate într‑o celulă neagră ca smoala, în lanţuri, în durere, şi, fără îndoială, cu răni adânci pline de sânge şi multe vânătăi în urma loviturilor de bici şi de nuiele.
Care a fost răspunsul lor? Biblia ne spune că “pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau, şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau” (16:25). Pavel şi Sila nu gemeau din pricina rănilor şi nu se plângeau că au fost reţinuţi pe nedrept, ci în schimb Îl lăudau pe Dumnezeu cu voce tare. Ei au schimbat întemniţarea într‑o oportunitate de evanghelizare, cântând tare pentru a aduce mesajul Evangheliei şi încurajare celorlalţi întemniţaţi. Ei au transformat condamnarea la închisoare într‑un serviciu de laudă.
Şi dintr‑o dată, în timp ce ei lăudau pe Dumnezeu şi se rugau, “s‑a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s‑au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s‑au deschis toate uşile, şi s‑au dezlegat legăturile fiecăruia” (16:26). Temnicerul s‑a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a presupus că toţi cei închişi au fugit, lucru care ar fi însemnat nu numai să‑şi piardă slujba, dar şi că însăşi viaţa lui ar fi fost în primejdie. A scos sabia, şi era să se omoare, când Pavel a strigat, “Să nu‑ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici!” (16:28).
Temnicerul a cerut o lumină, a sărit înăuntru, şi, tremurând de frică, s‑a arun­cat în faţa lui Pavel şi a lui Sila. I‑a scos afară, şi le‑a zis: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Ei i‑au răspuns: “Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (16:30‑31).
I‑au vestit Evanghelia, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui, şi temnicerul şi familia lui au fost botezaţi.
Dumnezeu nu doar că i‑a eliberat pe Pavel şi pe Sila din lanţurile închisorii, ci în dimineaţa următoare magistraţii i‑au trimis vorbă temnicerului, “Dă drumul oame­nilor acelora.” Şi magistraţii, sau dregătorii, au avut parte de o schimbare a inimii în timpul nopţii. Temnicerul le‑a dat drumul cu o binecuvântare (vezi 16:35‑36).
Simpla eliberare din temniţă însă n‑a fost destul pentru Pavel, însă. El a pretins ca magistraţii să vină să‑i escorteze ei înşişi până afară din închisoare, din moment ce au pus să fie bătuţi în public fără un proces, deşi erau cetăţeni romani. Autorităţile s‑au alarmat şi imediat au venit să‑i potolească şi să‑i escorteze afară din temniţă. Le‑au cerut lui Pavel şi lui Sila să părăsească cetatea, ceea ce au şi făcut—însă nu înainte de a se duce şi a‑i întâlni pe ceilalţi credincioşi pentru a‑i încuraja şi a le împărtăşi această mare biruinţă câştigată de Domnul (vezi 16:37‑40).
Când alţi credincioşi ne observă lăudându‑L pe Dumnezeu în mijlocul opoziţi­ei sau suferinţei—şi văd cum Dumnezeu ne ajută să trecem prin momentele dificile—credinţa lor este întărită. Alţi oameni din jurul nostru care suferă sunt încurajaţi. Şi acei care nu sunt credincioşi de multe ori ajung să dorescă să‑L primească pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor.
Lauda ne dă putere să stăm tari
În anul 1900, oraşul Galveston de pe coasta statului Texas a fost măturat de un val de flux uriaş, care a cauzat multe pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale. La puţin timp după aceea, un inginer de renume a fost angajat să realizeze un dig care să reziste oricărei furtuni ulterioare. I s‑a spus să nu se uite la preţ—siguranţa oraşului era tot ce conta. A acceptat propunerea, şi după patru ani digul era complet. El consta într‑o barieră masivă lungă de vreo opt kilometri, care se ridica cu vreo cinci metri deasupra marcajului de flux maxim. Inginerul, care considera acest dig ca fiind lu­crarea lui cea mai măreaţă, a declarat cu mândrie că nici vijelia cea mai năprasnică n‑ar putea distruge digul, ameninţând astfel oraşul Galveston.
Peste mai mulţi ani, inginerul lucra la un proiect în Alaska când a primit o telegramă prin care era informat că un alt val de flux a măturat din nou oraşul Galves­ton, demolând digul masiv proiectat de el. Întorcându‑se către asociaţii săi, inginerul a spus, “Este imposibil. Eu l‑am făcut să rămână acolo, de neclintit. Trebuie să fie o greşeală.” El era mai mult decât convins că telegrama era o greşeală.
Avea dreptate. Telegrama fusese trimisă într‑un moment de panică, înainte ca să i se verifice conţinutul sau distrugerile sau digul. Chiar şi astăzi, digul care prote­jează oraşul Galveston stă tare ca Stânca Gibraltarului.
Prietene, Dumnezeu vrea să te întărească încât nici o tragedie sau încercare a vieţii să nu te copleşească şi să te distrugă. El doreşte să te zidească în aşa fel încât chiar atunci când furtunile vieţii se abat asupra ta, tu să stai tare şi să declari, “Dumnezeu este locul meu de adăpost.”
Ce ne aduce în situaţia de a şti fără nici un fel de îndoială că acuzaţiile cu care ne împroaşcă cel rău nu sunt altceva decât minciuni goale? Ce ne aduce în situaţia de a şti fără nici un fel de îndoială că toate persecuţiile cu care suntem confruntaţi se vor sfârşi într‑un eşec total, şi că Dumnezeu va primi toată slava din eliberarea noastră? Ce ne zideşte într‑atât încât să ne putem demonstra credinţa în acţiune—mijlocind în rugăciune plină de putere, vorbind şi acţionând cu încrederea deplină a mântuirii, făcând lucrările măreţe ale lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi fără credinţă, pierdută din punct de vedere spiritual?
Singurul răspuns este credinţa născută din laudă. Lauda ne dă puterea de a răbda—puterea de a persevera, puterea de a nu ceda în faţa diavolului—de a ne împotrivi vrăjmaşului până la obţinerea biruinţei care, ştim cu siguranţă, că este voia lui Dumnezeu faţă de noi. În faţa calamităţii, noi trebuie să exprimăm lauda psal­mistului:
Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Să mi se laude sufletul în Domnul!
Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!
Eu am căutat pe Domnul, şi mi‑a răspuns:
m‑a izbăvit din toate temerile mele.
Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie
şi nu ţi se umple faţa de ruşine.
Când strigă un nenorocit, Domnul aude
şi‑l scapă din toate necazurile lui.
Îngerul Domnului tăbărăşte împrejurul celor ce se tem de El
şi‑i scapă din primejdie.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
Temeţi‑vă de Domnul, voi, sfinţii Lui,
căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El! (Psalm 34:1‑9)
Indiferent cât de cumplite ţi‑ar părea circumstanţele vieţii, poţi trăi cu credinţa că Dumnezeu este suveran peste univers. Nimic nu se întâmplă fără permisiunea Lui. Trăieşte deci cu încrederea că El te protejează şi îţi poartă de grijă. Nu te îndoi deloc că braţele Dumnezeului etern te sprijină. Aripile Lui te acoperă. Ochii Săi te privesc. Mâna Lui puternică te susţine.
Duhul Său cel Sfânt îţi dă putere. Braţul Său puternic este gata să te apere. Dumnezeu este cu tine. Da, El este pururi prezent lângă tine.
Lăudat să fie Domnul!


Treisprezece
LAUDA DĂ PUTERE RUGĂCIUNII ŞI LUCRĂRII
R. A. Torrey, un mare om al lui Dumnezeu din secolul trecut, a spus odată, “Rugăciu­nea este cheia care deschide toate cămările harului şi puterii infinite a lui Dumnezeu¼ Tot ce este Dumnezeu şi tot ce are Dumnezeu este la dispoziţia acelui care se roagă.”[15] Dacă ar trebui să adaug ceva la această afirmaţie, aş spune, “Lauda pune la dispoziţie puterea de a învârti cheia rugăciunii în lacătul cămărilor lui Dumnezeu!”
Lauda ne deschide să ne putem ruga cu mai multă credinţă şi cu mai mare eficacitate. Lauda înseamnă recunoaşterea de către noi a tot ce este, şi a tot ce a făcut, face şi a promis că va face Dumnezeu. Lauda pregăteşte terenul pentru rugăciunea concretă, specifică şi puternică.
Însuşi Domnul Isus a aşezat prioritatea laudei în rugăciune. În modelul de ru­găciune pe care l‑a dat ucenicilor Săi, El i‑a învăţat să se roage, “Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească‑se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă‑se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:9‑10). Isus i‑a învăţat pe cei mai apropiaţi Lui că lauda este la începutul rugăciunii.[16]
Când sfinţim numele lui Dumnezeu, noi “punem deoparte ca sfânt” numele Său. Noi avem o atitudine de reverenţă şi laudă la adresa naturii lui Dumnezeu şi a prezenţei Sale cu noi. Când dorim ca împărăţia lui Dumnezeu să vină pe acest pământ, noi lăudăm tot ce a făcut, face şi a promis că va face Dumnezeu în viitor pentru a conforma vieţile noastre şi întreaga lume planului şi scopului Său.
Doar după ce L‑am lăudat pe Dumnezeu pentru ceea ce este şi ce face, putem să aducem cererile noastre înaintea Sa. După ce L‑am lăudat pe Dumnezeu, îi cerem pâinea de toate zilele, îi cerem iertare, izbăvire din perioadele de testare, şi izbăvirea de cel rău (vezi Matei 6:11‑13).
Isus a arătat clar că lauda trebuie să fie şi încheierea rugăciunii noastre. După ce i‑am făcut cunoscute lui Dumnezeu cererile şi nevoile noastre, Isus ne‑a învăţat că trebuie să ne încheiem rugăciunea spunând, “Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci” (Matei 6:13). Rugăciunea începe şi se termină cu laudă.
Când ne încheiem rugăciunile cu laudă, Îi cerem Domnului să asculte cererile noastre şi să le răspundă la timpul Său, în conformitate cu metodele sale, şi în felul care se potriveşte perfect cu voia Sa. Îi cedăm întreaga autoritate lui Dumnezeu, inclusiv autoritatea peste felul în care va răspunde rugăciunilor noastre. Îi supunem lui Dumnezeu toată metodologia, inclusiv detaliile despre când şi unde şi pe cine va alege El pentru a ne purta de grijă, a ne proteja, sau prin cine să ni se reveleze. Îi cedăm lui Dumnezeu toată cinstea, dându‑i Lui tot creditul pentru orice lucrare bună împlinită în folosul nostru, împlinită prin noi, sau împlinită în noi.
În Rugăciunea Domnească, rugăciunea dată de Domnul Isus drept model ucenicilor, grosul sau partea cea mai însemnată a rugăciunii este lauda. Rugăciunea începe cu laudă, şi cererile curg din laudă. Apoi cererile ne conduc înapoi către laudă.
Vedem acelaşi tipar în multe din epistolele apostolului Pavel. Mereu şi mereu, el îşi deschide epistolele cu cuvinte de mulţumire şi laudă. El începe epistola către Efeseni spunând, “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne‑a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3). Corintenilor le scrie, “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:3‑4). Vedem un tipar similar de laudă şi mulţumire şi la începutul epistolelor sale către Filipeni, Coloseni şi Tesaloniceni. Pavel a fost un om al laudei şi mulţumirii, şi dorea ca acei pe care‑i învăţa să adopte aceeaşi atitudine.
Lauda dă putere rugăciunii noastre
Ce legătură este între lauda noastră şi cererile exprimate de noi în rugăciune? Cu cât Îl lăudăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât realizăm mai mult că El nu doar că ştie despre nevoile noastre, ci şi doreşte să ni le împlinească. Dumnezeu doreşte ca noi să‑I cerem să ne împlinească nevoile, nu atât pentru ca El să fie mai bine informat despre aceste nevoi, ci pentru ca prin asta noi înşine să devenim mai conştienţi ce anume ne stă pe suflet, care este povara noastră adevărată, sau ce ne stârneşte cel mai mult. Lauda ne pune în situaţia de a primi răspunsuri de la Dumnezeu. Să ne gândim puţin la cei care‑L laudă pe Dumnezeu în felul următor:
“Doamne, Tu eşti Tatăl atotputernic. Tu poţi face totul.”
“Tu eşti Tatăl preaîndurător cu copiii Tăi. Tu doreşti să ne binecuvântezi în orice fel.”
“Tată, Tu eşti răbdător şi iertător. Tu doreşti să‑i apropii tot mai mult pe copiii Tăi de Tine.”
“Tată, Tu eşti marele Biruitor asupra vrăjmaşului în orice situaţie şi în orice circumstanţă. Tu ai câştigat deja bătălia împotriva celui rău.”
După ce aducem lui Dumnezeu o asemenea laudă, spuneţi‑mi, ce rugăminte i‑am putea face, de care El să nu fie adânc interesat şi cu totul capabil să o împli­nească?
O femeie mi‑a spus odată despre o experienţă pe care a trăit‑o în timpul unui serviciu de închinare, într-o tabără la care a participat. Slujitorul cu Cuvântul le‑a ce­rut oamenilor să‑şi îndrepte atenţia către crucea lui Hristos, aşa cum stăteau în locul respectiv, şi pur şi simplu să‑L adore pe Domnul. Adorarea poate fi considerată, într‑un unume sens, o “laudă tăcută.” Ea înseamnă focalizarea minţii noastre spre mulţumire şi laudă.
Femeia de care vă spun s‑a trezit lăudându‑L pe Dumnezeu în tăcere pentru diversele Lui calităţi şi pentru ceea ce a făcut El pentru ea. Şi apoi, mi‑a spus ea, “A fost ca şi când Domnul ar fi venit şi ar fi ocupat scaunul gol de lângă mine. Prezenţa Lui era atât de profundă—eram convinsă că dacă deschid ochii Îl voi vedea lângă mine. Am început să mă gândesc, Ce să Îi spun oare? M‑am gândit la lista mea de rugăciune şi m‑am gândit, Poate ar trebui să Îi cer nu lucruri pentru viaţa mea, ci lucrurile pe care aş dori să le facă El în vieţile prietenilor şi rudelor care trec prin nevoi sau frământări lăuntrice. Apoi aproape imediat m‑am gândit, Dar El cunoaşte deja totul despre orice situaţie i‑aş prezenta.
“Am concluzionat că am să‑i spun Domnului doar un singur lucru. Îi voi spune că‑L iubesc. “Te iubesc” era singurul lucru care simţeam că e potrivit. Dar ştiam şi că atunci când Îi voi spune aceste cuvinte, El va zâmbi. El ştia deja că‑L iubesc. Dar şi aşa, ştiam că se va bucura să audă din nou din partea mea acest lucru.”
Această întâmplare a schimbat viaţa de rugăciune a acestei femei. “După această experienţă,” mi‑a spus ea, “mi‑am dat seama că esenţa rugăciunii este lauda. Lauda pune toate cererile adresate în perspectiva lor corectă. Ea Îl păstrează pe Dumnezeu în centrul atenţiei, El fiind Acel în care mă încred oricând în orice detaliu, în orice provocare, şi în orice relaţie a vieţii mele.”
Înseamnă asta oare că n‑ar mai trebui să ne exprimăm cererile în faţa Domnu­lui? Deloc. În schimb, lauda ne face să ne focalizăm asupra lucrurilor cu adevărat semnificative, şi care fac cu adevărat parte din voia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne invită să‑I facem cunoscute nevoile şi dorinţele, însă la urma urmei rugăciunea nu este un mijloc de a obţine tot ce dorim. Din contră, rugăciunea este procesul de a înţelege voia lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. Rugăciunile noastre primesc răspunsuri pozitive atunci când sunt în acord cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru noi.
Cum putem însă şti dacă lucrurile pe care le‑am cerut sunt în voia lui Dumnezeu? Începem prin a cerceta toate promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Câteodată aceste promisiuni sunt doar pentru o anumită persoană, aşa că trebuie să fim siguri că pretindem lucru promise tuturor credincioşilor. Să ne gândim la câteva din cele scrise de apostolul Pavel bisericii primare, referitoare la cererile făcute de el pentru ei:
· Pavel scrie Efesenilor: “Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17‑19)
· Pavel scrie Tesalonicenilor: “De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împli­nească în voi cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorâtă din credinţă, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 1:11‑12).
Poate că aţi remarcat accentul pus de Pavel pe aspectele spirituale. Înseamnă oare asta că n‑ar trebui să ne rugăm Domnului să ne împlinească o nevoie financiară concretă sau să vindece o anume boală? Nicidecum. Totuşi, noi ar trebui să ne aducem cererile în lumina lucrurilor cu adevărat importante—acele lucruri care au importanţă veşnică. Amintiţi‑vă ce a spus Isus ucenicilor Săi:
De aceea, vă spun: “Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi‑vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?¼
Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi‑vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi, vă spun că nici chiar Solo­mon, în toată slava lui, nu s‑a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? (Matei 6:25‑26, 28‑30)
Isus a concluzionat,
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. (Matei 6:33)
Rugăciunile noastre trebuie să se concentreze întotdeauna asupra planului etern al lui Dumnezeu şi asupra scopurilor Sale divine. Evident, Domnul doreşte să ne împlinească nevoile practice, şi nu suntem condamnaţi de Dumnezeu când ne expri­măm aceste nevoi. În schimb, noi creştem în credinţă şi ne dezvoltăm maturitatea spirituală atunci când ne direcţionăm cererile spre acele lucruri care aduc într‑adevăr împlinirea spirituală şi izbăvirea cuiva de toate cele rele.
Lauda ne conduce în prezenţa intimă a lui Dumnezeu, şi odată ce suntem acolo noi descoprim voia Lui pentru noi. Lauda ne conduce în situaţia de a primi putere de la Dumnezeu pentru a rămâne neclintiţi în faţa ispitelor, necazurilor şi atacurilor Satanei.
Lauda ne energizează credinţa
Lauda dă tărie rugăciunilor noastre şi de asemenea ne zideşte credinţa astfel încât, atunci când aducem cereri înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm cu nădejdea şi încredinţarea că vom primi ce are El mai bun. Să ne gândim la persoana care‑L laudă pe Dumnezeu, spunând: “O, Doamne, Tu eşti puternic şi măreţ. Tu ai făcut cerurile şi pământul. Tu eşti Căpetenia [Autorul, Începutul] şi Desăvârşirea [Finalitatea] credinţei nostre, Creatorul şi Susţinătorul a tot ce este bun. Tu eşti Dumnezeul Atotputernic.”
Cum poate cineva care‑L laudă pe Domnul în felul acesta să mai rostească o rugăciune slabă, insipidă, de felul, “Doamne, nădăjduiesc că Tu îmi vei împlini nevoile”? Lauda noastră zideşte credinţa noastră, făcându‑ne în stare să rostim în rugăciune, “Toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Tine, Dumnezeul meu.” Aceasta a fost atitudinea apostolului Pavel când a scris dintr‑o celulă de închisoare, “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” şi “Dumnezeul meu să îngrijească [va îngriji] de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:13, 19).
Mereu şi mereu în Scripură găsim sfatul de a ne ruga “cu credinţă”:
· “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s‑o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s‑o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1:5‑8).
· Isus le‑a zis: “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21:22).
· Isus a mai zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl, şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:12‑14).
Doar cei care se roagă cu credinţă Îl vor vedea pe Dumnezeu cum sfărâmă întăriturile sau redutele vrăjmaşului. Se cere credinţă pentru a declara că eşti proprie­tatea lui Dumnezeu şi că diavolul este un infractor. Se cere credinţă pentru a mărturisi că trupul tău este templul Duhului Sfânt care locuieşte în tine şi lucrează prin tine. Se cere credinţă pentru a te împotrivi vrăjmaşului minţii şi trupului tău.
În adâncul Deşertului Arabiei, există o mică fortăreaţă care stă tăcută în mijlocul vastelor întinderi de nisipuri eterne. Fortăreaţa a fost folosită de multe ori de Thomas Edward Lawrence, cunoscut mai bine sub numele de Lawrence al Arabiei. Deşi nepretenţioasă, fortăreaţa asigura multă securitate celor dinlăuntru. Locuitorii de demult ai deşertului povesteau despre cât de încrezător a fost Lawrence în respectiva fortăreaţă. El credea că ea l‑ar fi putut apăra de orice asalt vrăjmaş.
Vreau să vă asigur că numele lui Isus şi sângele Lui vărsat este pentru noi o fortăreaţă cu mult mai sigură decât orice ziduri de piatră ridicate în deşertul Arabiei. Asaltul împotriva noastră este de natură spirituală; armele noastre de laudă şi rugă­ciune sunt de asemenea spirituale. Când credinţa noastră se bazează pe bunătatea şi puterea Mântuitorului şi Domnului nostru puternic, incomparabil şi biruitor, ea este tare.
Lauda ne pune în poziţia de a vedea că Dumnezeu este mai mare şi mai puternic decât orice vrajmaş care vine să se războiască cu noi. Lauda ne face în stare că credem cu adevărat că “Cel ce este în noi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Lauda ne zideşte credinţa astfel încât să cerem cu îndrăzneală şi încre­dere. După cum citim în Evrei, “Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfânt¼ şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină¼ Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa” (10:19, 21‑23).
Lauda ne dă încredere în Domnul. Petru şi Ioan au fost arestaţi fiindcă au vin­decat pe un olog la Poarta Frumoasă a templului. După ce au fost ameninţaţi de autorităţi să nu mai predice niciodată despre Isus—lucru cu care ei n‑au fost deloc de acord—Petru şi Ioan s‑au întors la grupul credincioşilor şi le‑au povestit tot ce s‑a întâmplat. În loc să dea înapoi ca laşii, plini de frică, credincioşii au început să‑şi înalţe glasurile în laudă şi rugăciune, zicând:
Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău:
“Pentru ce se întărâtă neamurile,
şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului s‑au răsculat,
şi domnitorii s‑au unit
împotriva Domnului
şi împotriva Unsului Său.”
În adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L‑ai uns Tu, s‑au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău. Şi acum, Doamne, uită‑Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde‑ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău cel Sfânt Isus. (Fapte 4:24‑30)
Biblia ne spune că după ce s‑au rugat, “s‑a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s‑au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4:31). Aceşti credincioşi au început, din acea zi înainte, să demonstreze puterea lui Dumnezeu în cuvinte şi fapte.
Te găseşti sub atac? Te simţi înfrânt? Eşti tentat să faci un compromis sau să te dai bătut? Atunci există un singur lucru pe care trebuie să‑l faci: Cântă laudă Domnului! Laudele tale te vor face să te rogi cu îndrăzneală. Şi când vei face asta, Dumnezeu îşi va răspunde dându‑ţi putere prin Duhul Sfânt, astfel încât să poţi demonstra în jurul tău puterea lui Dumnezeu. Lauda duce la credinţă, aceasta duce la îndrăzneală în rugăciune, şi aceasta duce la revărsarea Duhului lui Dumnezeu, ceea ce duce la încredere şi îndrăzneală în fapte. Lauda devine reazămul nostru tare în faţa celui rău, întărindu‑ne inimile pentru a nu fi purtaţi şi zdrobiţi de vânturile potrivnice.
Lauda dă îndrăzneală în lucrare
Exprimarea laudei faţă de Dumnezeu constă până la urmă în felul în care ne trăim vieţile. O viaţă de ascultare faţă de Domnul—de poruncile Lui scrise şi de călăuzirea zilnică prin Duhul Sfânt—este o viaţă de laudă. Iar persoana care a primit prin Duhul Sfânt puterea de a trăi cu îndrăzneală şi încredere—folosind orice oportunitate de a spune despre numele lui Isus şi de a arăta dragostea lui Dumnezeu—este motivată spre slujire la orice pas. Lauda din belşug duce la o mărturie efectivă şi atentă către cei pierduţi. Lauda din belşug duce la o slujire constantă şi plină de dragoste către cei în nevoie.
Cum pot să spun aşa ceva? Atunci când înălţăm cu credincioşie bunătatea şi iertarea şi purtarea de grijă şi protecţia lui Dumnezeu, realizăm că suntem recipienţi ai acestor binecuvântări. Când realizăm că suntem recipienţi ai îngrijirii pline de atenţie a lui Dumnezeu, dezvoltăm o tot mai mare dorinţă să împărţim şi altora din această îngrijire plină de gingăşie şi să‑i conducem la Dumnezeu, ca să poată beneficia de binecuvântările Sale.
Când ne focalizăm asupra a tot ce este Dumnezeu, noi dorim să devenim mai mult asemenea Lui. Suntem motivaţi să ne întindem spre alţii. Când ne focalizăm asupra a tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, dorim să facem altora bine. Dorim să ne dăruim altora. Când ne focalizăm asupra frumuseţii faptului de a fi numit copil al lui Dumnezeu şi recunoaştem realitatea măreaţă că am fost salvaţi din ghearele celui rău şi de la iadul veşnic, simţim îndemnul de a‑i conduce şi pe alţii la Hristos, ca să poată şi ei să fie mântuiţi.
În tot cursul Vechiului Testament, închinarea înaintea lui Dumnezeu a fost concepută în termenii ritualurilor şi slujbelor din cort şi mai târziu din templu. A te închina lui Dumnezeu însemna “să‑L slujeşti” pe Dumnezeu în templul Său. Însemna să faci acele lcururi care erau pe placul lui Dumnezeu—să‑I oferi jertfa de laudă pe care El o dorea, să aduci darurile şi jertfele poruncite de El, să te consacri trăirii unei vieţi neprihănite, să împlineşti nevoile văduvelor, orfanilor, şi altor oameni aflaţi în nevoie. Închinarea însemna o acţiune exterioară, nu doar nişte cuvinte rostite.
Tot aşa este şi închinarea noastră de azi. Dumnezeu caută nu doar oameni care ascultă cu urechea şi rostesc cu gura lor Cuvântul Său, ci El caută împlinitori ai Cuvântului Său (vezi Iacov 1:22). Când plecăm spre casă după un timp de laudă, noi ar trebui să ne punem lauda în acţiune—să ne folosim mâinile şi picioarele pentru a arăta celor din jur că credem cu adevărat ceea ce am spus despre Dumnezeu.
Declarăm Domnului Isus în lauda noastră: “Tu eşti Dumnezeul întrupat. Tu eşti Mân­tui­torul nostru. Tu ai murit ca să plăteşti întreaga datorie pentru păcatul nostru. Tu eşti singra cale către o relaţie cu Dumnezeu. Tu eşti Domnul.” După ce L‑am lăudat pe Isus în felul acesta, avem în faţă două provocări: să spunem aceleaşi lucruri unuia care nu‑L cunoaşte pe Isus ca Mântuitor al său şi care este descurajat în ceea ce priveşte credinţa, şi al doilea lucru, să trăim într‑un aşa fel încât să exprimăm în purtarea noastră realitatea că Isus este Dumnezeul întrupat. Că El este Mântuitorul. Că am fost iertaţi de păcatele noastre. Că suntem într‑o relaţie bună cu Dumnezeu. Că Îl urmăm ca Mântuitor al nostru.
Ceea ce credem despre Isus devine motivaţie de laudă. Ceea că credem că este Isus şi ceea ce credem că a făcut El, devine mărturia noastră în faţa altora. Ceea ce spunem altora despre Isus devine tiparul trăirii noastre înaintea lor. Lauda nu doar că ne dă putere în rugăciune şi energizează credinţa noastră, ci şi ne dă îndrăzneală în lucrarea către alţii. Ea ne ajută să trăim ceea ce credem despre Dumnezeu. Lăudat să fie Domnul pentru darul laudei!
Trăirea în puterea laudei
Odată ce începem viaţa de laudă, descoperim că lauda se zideşte pe sine însuşi. Cu cât Îl lăudăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât dorim să‑L lăudăm mai mult.
Când Îl lăudăm pe Domnul, dezvoltăm o mai mare conştienţă a naturii, puterii şi majestăţii lui Dumnezeu. Dacă rostim cu inima şi cu mintea laudele pe care le avem pe buze, vom fi atinşi de suveranitatea, sfinţenia şi puterea lui Dumnezeu. Cu cât Îl vom lăuda mai mult pe Dumnezeu, cu atât vom găsi motive mai multe de a‑L lăuda. Cu cât Îl vom lăuda mai mult, cu atât vom avea o dorinţă mai mare de a‑L lăuda. Cu cât Îl vom lăuda mai mult, cu atât vom avea o plăcere mai mare în a‑L lăuda. Cu cât vom sta mai mult faţă în faţă cu providenţa, harul şi slava lui Dumnezeu, cu atât vom dori mai mult să‑L lăudăm din nou.
Începe să‑L lauzi pe Dumnezeu astăzi, şi îţi garantez că nu vei mai fi la fel niciodată. Începe să‑L lauzi pe Dumnezeu astăzi, şi nu vei mai dori niciodată să te opreşti!


Ghid de Studiu
A TRĂI ÎN PUTEREA LAUDEI
Ghid de Studiu
A TRĂI ÎN PUTEREA LAUDEI
Îl lăudăm pe Dumnezeu fiindcă El este singurul vrednic de glorie şi cinste, nu fiindcă urmărim să primim binecuvântările Sale. Însă este clar că lauda adusă lui Dumnezeu ne schimbă viaţa. Ne măreşte credinţa, ne deschide ochii să înţelegem natura lui Dumnezeu şi lucrarea Lui pe pământ, ne pune la dispoziţie puterea de a rezista atacurilor celui rău, schimbă circumstanţele adverse, şi ne aduce o mai mare eficacitate în slu­jirea altora. Avansarea noastră în viaţa de laudă este o aventură—o aventură dătătoare de putere.
Acest studiu este gândit pentru a te călăuzi în experienţa care schimbă vieţi—experienţa laudei aduse lui Dumnezeu. Întrebarea din fiecare lecţie te va îndemna la o refletare şi la o acţiune care‑ţi va schimba modul de înţelegere al laudei. În timpul acestui studiu ţine‑ţi Biblia deschisă, şi întreabă‑L pe Domnul cum poţi să aplici mai bine aceste adevăruri.
Această carte şi acest ghid de studiu poate fi folosit atât personal, cât şi pentru studiul în grup. Întrebările fiecărui capitol sunt împărţite în trei părţi. Prima secţiune este numită Reflecţii asupra Laudei, cu întrebări menite să declanşeze un proces de reflectare, meditaţie, rugăciune, şi uneori chiar acţiune. Aceste întrebări sunt de asemenea folositoare pentru discuţiile dintr‑un grup mic.
Al doilea grup de întrebări se numeşte Practicarea Laudei. În multe cazuri, vei fi provocat să scrii o frază sau să faci o listă care te va ajuta să aplici adevărul discutat în capitolul respectiv. Te încurajez să cumperi un carneţel pe care să‑l foloseşti pe post de jurnal de laudă. Scrie în el listele sau frazele cerute, şi în timpul tău de laudă şi rugăciune foloseşte‑te de ceea ce ai scris.
Al treilea grup de întrebări se numeşte Opţiunile dintr‑un Grup Mic. Aceste activităţi sunt sugerate pentru a fi folosite într‑un grup de studiu. Folosiţi aceste sugestii pentru a iniţia discuţii, pentru părtăşie, unire în rugăciune, sau împărtăşirea experienţelor trăite care au legătură cu lauda lui Dumnezeu. (Dacă folosiţi acest studiu în formula de grup, asiguraţi‑vă că toţi membrii grupului citesc capitolul cores­punzător înainte de discuţiile în cadrul grupului.)
Capitolul 1: Lauda Îl aduce pe Dumnezeu mai aproape
Înainte de a răspunde întrebărilor de studiu, citiţi introducerea cărţii şi capito­lul 1, care arată câteva din binecuvântările care ne vin din faptul că‑L lăudăm pe Dumnezeu. În timp ce citiţi capitolul, gândiţi‑vă la perioade din viaţa voastră în care Dumnezeu a părut că este departe.
Reflecţii asupra Laudei
1. Pune‑ţi trei întrebări referitoare la modul în care practici lauda.
· Ce crezi cu adevărat despre natura lui Dumnezeu? Eşti convins că El este singurul care merită cu adevărat lauda şi adoraţia ta?
· Crezi că Dumnezeu este absolut de bun în toate acţiunile Sale referitoare la tine?
· Ai întrebări legate de dragostea lui Dumnezeu faţă de tine, de dorinţa Sa de a te binecu­vânta, sau de capacitatea Sa de a face toate lucrurile să lucreze împreună spre binele tău? Dacă da, scrie o listă a acestor întrebări în jurnalul tău de laudă, şi pune deoparte un timp în care să te rogi în legătură cu ele, după ce L‑ai lăudat pe Dumnezeu.
2. Eşti satisfăcut cu nivelul laudei din viaţa ta? Dacă nu, în ce domenii simţi că ai neglijat lauda pentru Dumnezeu?
3. Eşti mulţumit de rata ta de creştere spirituală? Cum ar putea o mărire a nivelului laudei tale adusă lui Dumnezeu să ducă la o creştere spirituală mai accentuată şi la o mai mare maturitate în Domnul?
Practicarea Laudei
1. Petrece cincisprezece minute în fiecare dimineaţă a săptămânii următoare făcând nimic altceva decât lăudându‑L pe Domnul (fără să‑I faci nici o cerere în rugăciune). La sfârşitul celor şapte zile, fă o evaluare a efectului pe care lauda adusă lui Dumnezeu l‑a avut asupra vieţii tale, asupra provocărilor de zi cu zi, şi asupra dragostei tale faţă de Dumnezeu. Notează în mod concret:
· Ce schimbări ai putut identifica în sentimentele şi atitudinile tale?
· Te‑ai simţit mai puţin supărat sau frustrat, mai ales în circumstanţe negative? (Dacă nu, mai repetă încă o săptămână acest exerciţiu. Dedică cincisprezece minute în fiecare dimineaţă pur şi simplu pentru lauda către Dumnezeu).
2. Gândeşte‑te cum ai dori să lucreze Dumnezeu în viaţa ta. Identifică un anumit domeniu cheie, de exemplu sănătatea ta, sau o relaţie, sau partea financiară, sau productivitatea în munca ta, şi apoi fă următoarele:
· Găseşte cinci versete sau pasaje din Scriptură legate direct de suveranitatea lui Dumnezeu peste acel domeniu al vieţii. Scrie aceste versete. În dreptul fiecărui verset, scrie o frază da laudă către Dumnezeu. Începe să‑L lauzi pe Dumnezeu cu voce tare pentru promisiunile Lui făcute Ţie, pentru puterea Lui care lucrează în viaţa ta, şi pentru că‑ţi împlineşte orice nevoie de care te izbeşti.
· Identifică situaţii specifice legate de aria ta de preocupare. De exemplu, o întâlnire pe care o doreşti sau o conversaţie pe care urmează s‑o porţi. Înainte de a te ocupa de acea situaţie, laudă‑L pe Dumnezeu cu voce tare pentru ceea ce este El, pentru dragostea şi călăuzirea Lui, şi pentru binecuvântarea Lui în viaţa ta şi în vieţile celorlalţi.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
3. Invită pe membrii grupului să‑şi aducă jurnalele lor de laudă cu ei la întâlnirea următoare.
4. Cere fiecărui membru din grup să fie pregătit să împărtăşească o binecuvântare, o înţelegere personală despre persoana lui Dumnezeu, sau un beneficiu personal asociat cu exprimarea regulată a laudei către Dumnezeu.
Capitolul 2: Lauda ne uneşte cu cerul
În capitolul 2, autorul ne arată cum lauda ne conectează cu tărâmul ceresc. În timp ce citiţi acest capitol, gândiţi‑vă la bucuriile cerului şi la lauda continuă care se aduce lui Dumnezeu în cer.
Reflecţii asupra Laudei
5. Citeşte Matei 6:19‑21 şi Matei 12:33‑35. Cuvintele noastre reflectă ce preţuim cu adevărat în inimile noastre. Gândeşte‑te despre ce ai vorbit cel mai mult în ultimele două zile. Ce concluzii tragi din conversaţia ta în legătură cu ceea ce preţuieşti mai mult? Ai descoperit că iubeşti mai mult lucrurile din cer sau lucrurile de pe pământ?
6. Gândeşte‑te la această afirmaţie din capitolul 2: “[În Apocalipsa] nu se aminteşte de persoane care să cânte individual în ceruri. Lauda din ceruri este comu­nă, şi este o laudă care se uneşte cu lauda tuturor celor care‑L înalţă pe Dumnezeu şi‑L proclamă pe Isus ca Domn.” Cum ai putea să începi şi tu să‑L lauzi pe Dumnezeu în mod regulat împreună cu soţia sau soţul tău, cu copiii tăi, cu prietenii tăi apropiaţi, sau cu alţi membri din grupul de studiu?
7. Care este atmosfera predominantă din viaţa ta? Ce ai putea să faci altfel, începând de astăzi, pentru a face din laudă atmosfera vieţii tale—să faci cuvintele, gândurile şi atitudinile tale să fie mai pozitive, să‑L cinstească mai mult pe Dumnezeu, şi să fie mai pline de laudă pentru El?
Practicarea Laudei
8. În ceruri, îngerii şi sfinţii Îl laudă continuu pe Dumnezeu. Din pricină că lauda ne conectează cu tărâmul lui Dumnezeu, putem să ne alăturăm laudele noastre încă de pe acum celor exprimate în ceruri. Foloseşte cuvintele laudei cereşti pe care le găseşti în Apocalipsa 4:8‑11; 5:9‑14; şi 7:9‑12 în rugăciunile tale de laudă din ziua de azi.
9. În timpul acestei săptămâni, foloseşte versetele din Apocalipsa care să inspire propriile tale cuvinte de laudă pentru Dumnezeu.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
10.Dacă membrii grupului şi‑au adus cu ei jurnalele de laudă, invită‑i să împărtăşească un gând semnificativ în legătură cu lauda din ultima săptămână.
11.Încheiaţi întâlnirea voastră cu comunicarea de către fiecare membru al grupului a unei binecuvântări de care s‑a bucurat în urma laudei către Dumnezeu.
12.Planificaţi să începeţi următoarea întâlnire a voastră cu un timp de unire împreună în lăudarea lui Dumnezeu cu voce tare.
Capitolul 3: Lauda cere o schimbare personală
În timp ce pregătiţi pentru acest studiu, gândiţi‑vă la unele moduri în care lauda vă schimbă, aşa cum se discută în capitolul 3. În timp ce citiţi capitolul, fiecare să se gândească la schimbările personale pe care Dumnezeu vrea să le facă în viaţa Lui.
Reflecţii asupra Laudei
13.Fă un inventar personal al laudei din viaţa ta, întrebându‑te:
· Cât de des răsar pe buzele mele cuvinte de laudă?
· Câtă pasiune pun în lauda mea către Dumnezeu?
· Cât de mult pot să-L laud pe Dumnezeu, înainte de a epuiza motivaţiile de laudă?
· Ce atribute ale lui Dumnezeu sunt cel mai des menţionate în lauda mea?
Gândeşte‑te la răspunsurile tale. Cere‑I lui Dumnezeu să‑ţi descopere moduri în care ai nevoie să‑ţi dezvolţi viaţa de laudă.
14.Gândeşte‑te la concepţia ta despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Întreabă‑te:
· Ce cred eu despre natura lui Dumnezeu?
· Ce cred despre ce vrea El să facă pentru mine?
· Din ce m‑a izbăvit Dumnezeu?
· În ce moduri mă binecuvântează El astăzi?
15.Analizează valoarea pe care o dai relaţiei tale cu Dumnezeu. Există alte lucruri pe care le preţuieşti mai mult decât această relaţie mântuitoare? Dacă da, înşiră aceste lucruri în jurnalul tău de laudă. Apoi reflectează la dragostea lui Dumnezeu demonstrată prin sacrificiul Fiului Său pentru salvarea ta din păcat.
16.Reia întrebările 1‑3. Fă o listă a lucrurilor care te‑ar putea împiedica să‑L lauzi pe Dumnezeu mai mult decât o faci acum. Fă‑ţi timp să te rogi în legătură cu aceste piedici în calea laudei, cerând lui Dumnezeu să te ajute să faci din lauda adusă Lui cea mai mare prioritate.
Practicarea Laudei
17.Identifică un domeniu în care Dumnezeu doreşte să te schimbe. Gândeşte‑te la atitudinea ta, la nivelul tău de putere, la relaţiile tale, la percepţiile tale şi sensibilitatea ta spirituală, şi la dorinţele tale. Scrie o frază de laudă la adresa lui Dumnezeu:
· pentru dorinţa Sa de a te schimba în bine
· pentru puterea Sa de a‑ţi schimba viaţa
· pentru metodele Sale pline de dragoste prin care produce o astfel de schimbare
Poartă cu tine carnetul cu fraza notată şi rosteşte‑o cu voce tare—dând astfel glas laudei tale—de câteva ori pe zi în tot cursul săptămânii.
18.Scrie următoarele îndemnuri pe nişte foi de hârtie şi lipeşte‑le în locuri în care să le poţi observa des încursul zilei:
· Laudă‑L pe Dumnezeu mai des!
· Laudă‑L pe Dumnezeu mai mult timp de fiecare dată!
· Laudă‑L pe Dumnezeu cu mai multă pasiune!
După două săptămâni întreabă‑te: “Îl laud eu pe Dumnezeu mai des, pentru mai mult timp odată, şi cu mai multă intensitate?” Dacă nu, de ce oare?
19.Dacă ai reuşit să creşti, să prelungeşti şi să intensifici lauda ta, gândeşte‑te la schimbările care au avut loc ca urmare a acestui lucru. Gândeşte‑te în mod deosebit la atitudinea ta, la puterea ta, relaţiile tale, percepţia şi receptivitatea ta spirituală, şi la dorinţele tale.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
20.Începeţi întânirea voastră unindu‑vă împreună într‑un timp de laudă adusă cu voce tare înaintea lui Dumnezeu.
21.Dacă membrii grupului şi‑au adus jurnalele de laudă cu ei, fiecare să împărtăşească în faţa tuturor o binecuvântare sau o problemă legată de viaţa lor de laudă în timpul săptămânii care a trecut.
22.Înainte de terminarea întâlnirii, împărtăşeşte unui alt membru al grupului un obstacol care stă în calea vieţii de laudă. Cere celuilalt să se roage pentru tine în săptămâna care urmează.
23.La următoarea întâlnire, întreabă‑l pe cel care ţi‑a solicitat să te rogi pentru el dacă în viaţa lui s‑au produs schimbări.
Capitolul 4: Lauda atinge emoţiile profunde
Mulţi dintre noi evită lucrurile care ne afectează emoţiile sau sentimentele cele mai pro­funde. Cu toate acestea, Dumnezeu ne cheamă să‑L cinstim şi să‑L lăudăm cu întreaga noastră fiinţă, inclusiv cu sentimentele noastre. În timp ce citiţi capitolul 4, gândiţi‑vă dacă aveţi vreo ezitare când este vorba de a‑L lăuda pe Dumnezeu cu sentimentele voastre.
Reflecţii asupra Laudei
24.Gândeşte‑te la această afirmaţie din capitolul 4: “[Dumnezeu] este vrednic de exprimarea dragostei noastre în orice formă, incluzând exprimarea emoţiilor noastre profunde.” Cât de uşor îţi este ţie să‑ţi exprimi emoţiile? Ce crezi că te‑ar ajuta să te simţi mai confortabil în exprimarea emoţiilor către cei apropiaţi, către prietenii din biserică, şi către Dumnezeu?
25.Citeşte 1 Cronici 15:27‑28 şi 2 Samuel 6:14‑15. Dacă ai fi fost şi tu prezent în procesiunea evreilor care aduceau chivotul înapoi la Ierusalim, cum te‑ai fi sinţit văzând pe alţii cum cântă şi joacă înaintea Domnului? Te‑ai fi unit în bucuria lor? De ce, sau de ce nu?
26.Ce simţi că‑ţi spune Dumnezeu despre exprimarea emoţiilor tale când Îl lauzi?
Practicarea Laudei
27.Mâine, în timp ce conduci către locul tău de muncă sau spre alte locuri, pune o casetă cu muzică de laudă. Cântă şi tu împreună cu ei, unidu‑te în exprimarea muzicală a laudei către Dumnezeu. Poţi bate şi din palme, când eşti oprit cu maşina în trafic.
28.Când ieşi la plimbare, sau faci sport, sau când lucrezi la computer în această săptămână, ascultă refrene de laudă în căşti. Laudă‑L pe Dumnezeu în tăcere rostind cuvintele cântării de laudă.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
29.Lăudaţi pe Domnul împreună ca grup! Puneţi o casetă sau un CD cu refrene de laudă şi cântaţi împreună. Membrii grupului trebuie să se simtă liberi să se ridice, să stea pe scaune, să îngenuncheze sau să bată din palme în timpul acestui timp de laudă. Dacă vreunul din grup ştie să cânte la un instrument muzical, invitaţi‑l să vă acompanieze.
30.Dacă cineva ţi‑a cerut la ultima întâlnire să te rogi pentru El, apropie‑te şi întreabă care este situaţia acum.
31.Cere membrilor grupului să‑şi aducă la următoarea întâlnire jurnalele de laudă, astfel încât să‑L puteţi preamări pe Dumnezeu împreună (vezi studiul pentru capitolul 5).
Capitolul 5: Lauda ne cheamă să ducem mărturia
Cei mai mulţi creştini nu fac o legătură între a‑L lăuda pe Dumnezeu şi a‑L mărturisi pe Dumnezeu celor din afara familiei Sale. Totuşi, Scriptura face o legătură clară între cinstirea lui Dumnezeu şi propovăduirea Evangheliei. În timp ce citiţi capitolul 5, căutaţi idei despre modalităţi de a combina lauda dumneavoastră cu oportunităţile de a spune altora despre Dumnezeu.
Reflecţii asupra Laudei
32.Autorul defineşte preamărirea lui Dumnezeu ca o proclamare a bunătăţii şi măreţiei Sale în prezenţa altora. Eziţi vreodată să‑L preamăreşti pe Dumnezeu când sunt şi alţii de faţă? Reflectează asupra motivaţiilor.
33.Ce crezi că va face Dumnezeu în viaţa ta în următoarele douăsprezece luni? Pentru fiecare lucru pe care doreşti să‑L facă Dumnezeu, identifică două pasaje din Scriptură care dovedesc că El doreşte să facă aceste lucrări în viaţa ta şi în vieţile tuturor copiilor Săi.
Practicarea Laudei
34.Autorul defineşte adorarea ca fiind o experienţă de închinare înaintea lui Dumnezeu. Petrece un anumit timp astăzi doar adorându‑L pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău.
35.Prezintă‑L pe Dumnezeu şi grija Lui faţă de tine cel puţin la trei oameni în săptămâna care vine. Preamăreşte‑L intenţionat în faţa altora, chiar dacă nu ştii să spui mai mult decât, “Lăudat să fie Domnul,” când auzi o veste bună. Sau când un prieten îţi povesteşte despre o problemă a lui, spune‑i, “Cred că Dumnezeu te va ajuta în această problemă; El este mai puternic decât orice problemă din această lume.”
36.Compune un cântec de laudă—cuvintele nu trebuie să rimeze, şi melodia nu trebuie neapărat să fie una pe care s‑o cânte şi alţii. Dă glas laudei tale faţă de Dumnezeu prin cântare.
37.În jurnalul tău de laudă, scrie o descriere a modului cum Dumnezeu s‑a revelat în viaţa ta. Foloseşte termeni personali, de exemplu “Mântuitorul meu,” “Domnul meu,” şi “Cel care mă vindecă.” Înşiră cât mai mulţi termeni de laudă.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
38.Dacă cei din grup şi‑au adus jurnalele de laudă, invită fiecare persoană să‑şi citească descrierea personală despre Dumnezeu.
39.La finalul întâlnirii, zidiţi‑vă anii pe alţii în credinţă prin a‑L lăuda împreună pe Dumnezeu pentru faptul că este Mântuitorul, Domnul, Vindecătorul, Păstorul nostru, şi folosind alte descrieri personale împărăşite de membrii grupului.
Capitolul 6: Lauda luptă împotriva mândriei noastre
Poate cel mai mare obstacol în calea laudei este faptul că nu dorim să renunţăm la mândrie. Lauda Îl cinsteşte pe Dumnezeu pentru ceea ce este El, lucru care ne aşează într‑o poziţie de supunere faţă de El. În timpul parcurgerii capitolului 6, sesizaţi mo­duri în care mândria dumneavostră limitează lauda.
Reflecţii asupra Laudei
40.Autorul susţine că lauda şi mândria nu pot sta împreună, ci una din ele o va copleşi şi învinge pe cealaltă. Lauda ne abate atenţia de la propria noastră persoană şi ne fixează privirea asupra lui Dumnezeu. Lauda ne cere să ne predăm pe deplin lui Dumnezeu şi voii Sale. Ai predat tu toate domeniile vieţii tale Domnului? Cum te‑ai simţit când i‑ai dat totul? (Dacă n‑ai făcut acest lucru, poţi s‑o faci chiar astăzi!)
41.Opreşte‑te şi reflectează asupra luptei lăuntrice cu mândria. În ce fel îi ceri lui Dumnezeu să te ajute să renunţi la dorinţele tale egoiste pentru a putea urmări dorinţele, scopurile şi planul Lui pentru viaţa ta?
42.Satana încearcă să ne înşele prin minciunile sale, pentru a ne împiedica să‑L lăudăm pe Dumnezeu. În care din următoarele domenii ai căzut în capcana diavolului: în favoritism, în sentimente sau emoţii, sau în imaginea de sine (vezi capitolul 6)? Cum ar putea o viaţă mai intensă de laudă să te ajute să respingi minciunile Satanei şi să supui acel domeniu în totalitate lui Dumnezeu?
43.Ce s‑ar schimba în viaţa ta dacă i‑ai permite lui Dumnezeu s‑o controleze deplin—inclusiv intelectul tău, sentimentele tale, şi voinţa ta?
Practicarea Laudei
44.Pune în aplicare “jertfa de laudă” (Evrei 13:15) prin a te ruga Domnului rugăciunea de predare găsită în partea finală a capitolului 6. Dacă doreşti, poţi personaliza această rugăciune adăugând detalii din propria ta viaţă pe care doreşti să le supui domniei lui Hristos.
45.În această săptămână, în timpul unui timp prelungit de rugăciune şi laudă, umileşte‑te înaintea Domnului. Îngenunchează înaintea Domnului sau pleacă‑te cu faţa la pământ, prosternat în faţa Lui. Rămâi în această poziţie în tot cursul timpului de laudă. Reflectează după aceea la modul cum a afectat acest lucru atmosfera din timpul de laudă.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
46.Sugerează membrilor grupului să scrie în jurnalele lor de laudă cum îi ajută lauda să identifice şi să se împotrivească minciunilor Satanei. Cere‑le să fie pregătiţi să împărăşească cu ceilalţi, la următoarea întânire, gândurile scrise.
47.Invită pe membrii grupului să menţioneze fiecare un anumit domeniu în care el se luptă mult cu mândria, gândindu‑vă la partea intelectului, a sentimentelor, şi a voinţei. Rugăţi‑vă unul pentru altul înainte sfârşitul întâlnirii.
Capitolul 7: Lauda curge dintr‑o inimă mulţumitoare
Multora le este dificil să fie mulţumitori, fiindcă asta ne aminteşte să fim total depen­denţi de Dumnezeu. Mulţumirea nu ni se cuvine nouă. În timp ce citiţi capitolul 7, gândiţi‑vă la anumite lucruri pe care Dumnezeu le‑a făcut pentru voi, şi pentru care nu I‑aţi mulţumit niciodată. Pe măsură ce vă vin în minte, opriţi‑vă şi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru bunătatea şi grija Sa.
Reflecţii asupra Laudei
48.Expresiile de mulţumire dau la iveală starea inimii. Ştiind acest lucru, pune‑ţi următoarele întrebări:
· Când ai simţit ultima dată o recunoştinţă reală faţă de Dumnezeu pentru ceva ce ţi‑a dat El sau pentru ce a făcut El pentru tine?
· Când i‑ai mulţumit ultima dată lui Dumnezeu pentru dragostea Lui nemărginită?
· Când i‑ai mulţumit ultima dată lui Dumnezeu pentru că L‑a trimis pe Isus să moară pe cruce, ca tu să poţi fi salvat de consecinţele păcatului?
49.În jurnalul tău de laudă, scrie trei lucruri pe care poţi să le faci, începând de azi, care să te ajute să cultivi o atitudine mai mare de mulţumire.
Practicarea Laudei
50.Scrie în jurnalul tău o listă de douăzecişicinci de lucruri pentru care eşti mulţumitor. Fă‑ţi timp să‑L lauzi pe Dumnezeu şi să‑I mulţumeşti pentru fiecare din ele.
51.Citeşte Ioan 3:13‑18 şi Ioan 10:10 şi scrie o “scrisoare de mulţumire” către Domnul pentru că ţi‑a dat viaţa veşnică şi o viaţă din belşug aici pe pământ.
52.Scrie pe o coală de hârtie sau pe o plăcuţă “ACUM MULŢUMEŞTE‑I DOMNULUI!” şi aşeaz‑o într‑un loc unde s‑o poţi vedea în fiecare zi—şi când o vezi fă ce scrie acolo.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
53.Cere cuiva din grup să citească cu voce tare Psalmul 100. În timp ce se citeşte psalmul, gândeşte‑te care sunt lucrurile pentru care eşti cel mai mulţumitor.
54.Pune pe fiecare din grup să‑şi scrie, în ordinea importanţei, primele cinci lucruri pentru care este mulţumitor. Apoi fiecare să citească aceste binecuvântări în faţa celorlalţi. Poate doriţi să le grupaţi pe categorii—primele cinci legate de familie, de cartier, de comunitatea locală, de biserica locală, de locul de muncă, de umblarea cu Dumnezeu, şi aşa mai departe.
55.Spune membrilor grupului să privească în jurnalele lor de laudă la ceea ce au scris la precedenta întâlnire şi să povestească cum i‑a ajutat lauda să identifice şi să se împotrivească minciunilor Satanei.
56.Petreceţi timp împreună mulţumind lui Dumnezeu în mod specific pentru unele din biruinţele şi binecuvântările pe care le‑aţi împărtăşit unii cu alţii.
Capitolul 8: Lauda Îl onorează pe Dumnezeu pentru ce este El
Dacă nu suntem obişnuiţi cu practica laudei, este uşor să epuizăm foarte curând lista lucrurilor pentru care Îl lăudăm pe Dumnezeu. Dar Scriptura este plină cu pasaje care‑L descriu pe Dumnezeu pe măsură ce ne revelează numele Sale, atributele Sale, şi acţiunile Sale. În timp ce citim capitolul 8, căutaţi să găsiţi moduri noi de a‑L lăuda pe Dumnezeu pentru natura Sa.
Reflecţii asupra Laudei
57.În Apocalipsa 11:18, Dumnezeu este lăudat ca fiind Cel ce răsplăteşte, dar şi ca Judecător. Îţi este greu să‑L lauzi pe Dumnezeu ca Judecător al vieţii tale? Dacă da, care este motivul? Ce paşi crezi că doreşte Dumnezeu să faci pentru ca să‑L poţi lăuda fără rezerve ca Judecător al vieţii tale? (vezi Apocalipsa 15:3‑4)?
58.Poţi identifica lucruri specifice pentru care ştii că Dumnezeu te va răsplăti (vezi Evrei 11:6)? Eziţi să le numeşti? Dacă da, care este motivul? De ce este important să identifici acele lucruri pentru care eşti răsplătit de Dumnezeu?
Practicarea Laudei
59.Scrie o propoziţie de laudă către Dumnezeu ca Elohim, Dumnezeul cel Peaînalt, Creatorul a toate, atât a lumii fizice cât şi a lumii spirituale.
60.Scrie o propoziţie de laudă către Dumnezeu ca El Şadai, Dumnezeul Atotputernic, Protectorul nostru şi Cel ce guvernează toate circumstanţele vieţilor noastre.
61.Scrie o propoziţie de laudă către Dumnezeu ca Judecător al nostru şi ca Răsplătirea noastră.
În aceste propoziţii, fii specific şi personal. Menţionează lucruri care ţin în mod direct de viaţa ta. Poate vei dori să pui la dispoziţie câte o pagină întreagă pentru fiecare din aceste subiecte. Adaugă alte lucruri, în săptămânile şi lunile următoare, la ceea ce ai scris iniţial.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
62.Împărtăşiţi unii cu alţii răspunsurile către Dumnezeu ca:
· Elohim, Dumnezeul cel Peaînalt, Creatorul
· El Şadai, Dumnezeul Atotputernic, Domn peste craţie
· Dumnezeu Judecătorul, a cărui judecată este dreaptă şi adevărată
· Dumnezeu răsplătirea noastră, care‑i resplăteşte pe cei ce se tem de El şi “pe cei ce‑L caută” (Evrei 11:6).
63.Cere membrilor grupului să împărtăşească unii cu alţii ceea ce au scris. Scrie o listă combinată a răspunsurilor pe o tablă sau pe un panou, apoi alocaţi un timp în care să‑L lăudaţi împreună pe Dumnezeu ca Elohim, El Şadai, Judecătorul şi Răsplatirea.
Capitolul 9: Lauda Îi spune lui Dumnezeu pe nume
Studierea diferitelor nume ale lui Dumnezeu ne ajută să înţelegem mai mult despre caracterul Său. În timp ce citiţi capitolul 9, gândiţi‑vă la momente din viaţa voastră când L‑aţi văzut pe Dumnezeu la lucru în conformitate cu fiecare din numele Lui.
Reflecţii asupra Laudei
64.Din lista următoare de nume ale lui Dumnezeu, alege pe cel sau cele mai semnificative pentru tine. Alege unul din numele lui Dumnezeu şi laudă‑L pentru că este în viaţa ta.
· Iehova‑Iire, Dumnezeu care ne poartă de grijă
· Iehova‑Rafa: Dumnezeul care ne vindecă
· Iehova‑Nisi: Dumnezeu steagul nostru
· Iehova‑Mekaddiş: Dumnezeul care ne sfinţeşte
· Iehova‑Şalom: Dumnezeu Pacea noastră
· Iehova‑Rohi: Dumnezeu Păstorul nostru
· Iehova‑Ţidkenu: Dumnezeu neprihănirea noastră
· Iehova‑Şama: Dumnezeu cel întotdeauna prezent
65.Identifică moduri specifice în care Dumnezeu s‑a manifestat către tine. Întreabă‑te:
· În ce fel mi‑a purtat mie de grijă Iehova‑Iire?
· În ce fel m‑a vindecat Iehova‑Rafa?
· În ce moduri m‑a protejat sau m‑a condus spre biruinţă Iehova‑Nisi?
· În ce fel m‑a sfinţit Dumnezeu, în calitea Lui de Iehova‑Mekaddiş?
· În ce moduri mi‑a dat Dumnezeu pacea Lui, ca Iehova‑Şalom?
· În ce fel s‑a manifestat faţă de mine Dumnezeu, Păstorul cel Bun, Iehova‑Rohi?
· În ce mod m‑a întărit Dumnezeu, ca Iehova‑Ţidkenu, ca să umblu în neprihănire?
· În ce moduri am simţit prezenţa lui Dumnezeu cu mine “întotdeana” ca Iehova‑Şama?
Practicarea Laudei
66.Folosind răspunsurile la întrebările de mai sus, scrie o afirmaţie de laudă în legătură cu fiecare din numele acestea ale lui Dumnezeu Iehova. Poate doreşti să aloci o întreagă pagină din jurnalul tău de laudă pentru fiecare nume. Adaugă ulterior la ceea ce ai scris, pe măsură ce‑ţi aminteşti diferite incidente sau experienţe din viaţa ta, sau pe măsură ce primeşti o nouă înţelegere despre modul în care Dumnezeu a fost la lucru în viaţa ta sau prin viaţa ta.
67.Direcţionează lauda ta din zilele care urmează pe fiecare din numele lui Dumnezeu. Reaminteşte‑ţi modurile în care Dumnezeu s‑a manifestat pe Sine însuşi ca Creator, Părinte, Păstor, şi aşa mai departe. Concentrează‑ţi lauda pe evenimentele, întâmplările şi descoperirile din Cuvânt avute în ultimele câteva zile. Poţi să‑ţi începi lauda aşa, “Doamne, Te laud şi Îţi mulţumesc fiindcă chiar ieri mi te‑ai descoperit ca Iehova‑Ţidkenu, neprihănirea mea, prin faptul că…”
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
68.Pune pe membrii grupului să spună care din numele lui Dumnezeu‑Iehova are cea mai mare importanţă pentru ei, şi să argumenteze de ce.
69.Aveţi împreună un timp de rugăciune în care să‑L lăudaţi pe Dumnezeu fiindcă s‑a descoperit pe Sine însuşi prin cele opt nume de Iehova ale Sale.
Capitolul 10: Lauda implică o dărnicie cu generozitate
Lauda şi dărnicia merg mână în mână. În capitolul 10, autorul scrie: “Poate exista dărnicie fără laudă, însă nu poate exista laudă autentică fără dărnicie.” În timp ce citiţi capitolul 10, gândiţi‑vă la atitudinea pe care o aveţi faţă de dărnicie şi gândiţi‑vă dacă dărnicia voastră este legată cu lauda veritabilă.
Reflecţii asupra Laudei
70.Gândeşte‑te la modul tău de dăruire. De ce dăruieşti lui Dumnezeu? Ce crezi că reprezintă darurile tale pentru Dumnezeu? Ce reprezintă aceste daruri pentru tine?
71.Autorul descrie trei atitudini în dărnicie: dăruitorul de tip cremene, care dăruieşte numai după ce este lovit; dăruitorul de tip burete, care dăruieşte după ce este strâns; şi dăruitorul de tip fagure, care dăruieşte cu bucurie şi generozitate. Tu ce fel de dăruitor eşti? De ce?
Practicarea Laudei
72.Citeşte 2 Corinteni 8:1‑5, 7, 9. Uită‑te la atitudinea jertfitoare demonstrată de darurile generoase ale creştinilor din Macedonia. Apoi roagă‑te să poţi aduce şi tu un dar ca jertfă pentru Domnul.
73.În timp ce te rogi în legătură cu dărnicia jertfitoare, exprimă‑ţi în faţa Domnului convingerea că El este proprietarul a toate lucrurile din viaţa ta. Cere‑I să primească darul tău drept expresie a dragostei. Apoi încrede‑te în El în ce priveşte rezultatul jertfei tale.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
74.Discutaţi modurile în care studiul în grup al subiectului laudei şi dărniciei v‑a ajutat să fiţi mai generoşi şi mai doritori de a dărui imediat pentru lucrarea Domnului.
75.Discutaţi impactul pe care credeţi că l‑ar avea asupra întregii biserici o mai intensă viaţă de laudă între voi.
Capitolul 11: Lauda îl înfrânge pe vrăjmaş
Un motiv pentru care nu ne bucurăm de mai multă biruinţă asupra ispitelor este pentru că neglijăm lauda către Dumnezeu. În timp ce citiţi capitolul 11, gândiţi‑vă la domeniile din viaţa voastră în care simţiţi că vă lipseşte puterea. Cum poate lauda pentru Dumnezeu să vă deschidă viaţa pentru puterea Lui?
Reflecţii asupra Laudei
76.Biruinţa asupra vrăjmaşului nostru, asupra Satanei, este posibilă doar prin puterea lui Dumnezeu şi jertfa lui Hristos pe cruce. Pentru a te ajuta să te îmbraci în puterea lui Hristos, întreabă‑te:
· Cine este Hristos?
· Cine sunt eu în Hristos?
77.Citeşte cuvintele de laudă rostite de David când s‑a dus la luptă împotriva lui Goliat (1 Samuel 17:45‑47). Ce luptă spirituală duci tu astăzi? În ce fel te conduce Domnul ca să poţi începe lupta cu laudă pe buze?
78.Despre David se crede că a scris Psalmul 8 după ce l‑a învins pe Goliat. Citeşte afirmaţiile pozitive pe care le face El despre Dumnezeu în acest psalm, apoi meditează asupra străduinţei tale zilnice de a rosti expresii pozitive de încredere în Dumnezeu. Ce ai putea tu face pentru a mări doza de vorbire pozitivă în exprimare?
Practicarea Laudei
79.Identifică un domeniu major care te preocupă în viaţă. Scrie o declaraţie de război împotriva diavolului, legată de acel domeniu dificil, de acea luptă, încercare, sau nerealizare a ta. Include în declaraţia ta de război următoarele arme:
· Scrie cel puţin cinci versete sau pasaje din Scriptură privitoare la nevoia ta cea mai mare.
· Scrie ce crezi că a făcut Isus deja pentru a‑l înfrânge pe diavolul în acest domeniu.
80.Odată ce ţi‑ai completat declaraţia de război, citeşte‑o cu voce tare! Începe să‑l lauzi pe Dumnezeu pentru biruinţa pe care a câştigat‑o deja prin sângele vărsat al lui Hristos.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
81.Spune unui alt membru din grup despre lupta ta lăuntrică. Cere‑i să se roage pentru tine în fiecare zi a acestei săptămâni pentru ca să ai parte de biruinţă asupra Satanei. Spune acelei persoane să te întrebe regulat despre progresul înregistrat.
82.Oferă şi tu sprijinul tău în rugăciune altui membru al grupului care se luptă cu o anumită ispită. Aminteşte‑ţi să te rogi în fiecare zi lui Dumnezeu să lucreze în viaţa acelei persoane, şi laudă‑L pentru că va da biruinţa Lui asupra vrăjmaşului.
Capitolul 12: Lauda învinge circumstanţele negative
Noi trebuie să‑L lăudăm pe Dumnezeu în orice vreme, în mod deosebit în vremuri de luptă lăuntrică. Gândiţi‑vă la puterea lui Dumnezeu de a învinge dificultăţile, în timp ce citiţi capitolul 12.
Reflecţii asupra Laudei
83.Gândindu‑te la ultimele câteva săptămâni, scrie trei circumstanţe din viaţa ta care te‑au tulburat cel mai mult.
84.Pentru fiecare din aceste circumstanţe, gândeşte‑te la un mod în care l‑ai fi putut lăuda pe Dumnezeu în ciuda acelei situaţii. Apoi mergi mai departe şi laudă‑L pe Domnul.
85.Citeşte Fapte 16:20‑40 şi reflectează la felul în care Îl lăudau Pavel şi Sila pe Dumnezeu în timp ce erau închişi fără motiv într‑o celulă de închisoare. În ce mod a unit lauda lor cerul cu pământul? Care a fost urmarea laudei lor, şi a cui viaţă a fost schimbată drept rezultat?
86.Ce binecuvântare aştepţi tu de la Dumnezeu? Ai o confirmare biblică pentru o astfel de binecuvântare? Îl lauzi deja pe Dumnezeu pentru această binecuvântare?
Practicarea Laudei
87.Identifică un lucru pe care‑l poţi numi “dorinţa inimii tale.” Asigură‑te că este un lucru conform cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru tine. Apoi începe să‑L lauzi pe Dumnezeu pentru promisiunile Sale din Biblie, că îţi va împlini dorinţele inimii tale.
88.Adu înaintea Domnului aceeaşi laudă în fiecare zi, până în ziua când vei primi un răspuns.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
89.Cere membrilor grupului să împărtăşească celorlalţi un lucru pe care doresc să‑l facă Dumnezeu în viaţa cuiva apropiat lor. Aplicaţi la aceste situaţii o promisiune a lui Dumnezeu din Scriptură, care arată voia Lui pentru situaţia respectivă.
90.Laudaţi‑L pe Dumnezeu împreună, ca grup, cu nădejdea că promisiunile Lui se vor împlini în vieţile celor pentru care vă rugaţi.
Capitolul 13: Lauda dă putere rugăciunii şi lucrării
Dacă vieţii voastre de rugăciune îi lipseşte puterea sau dacă lucrării voastre îi lipseşte îndrăzneala, poate că asta este din pricină că nu investiţi în laudă o doză suficientă din viaţa voastră. În timp ce citiţi capitolul 13, gândiţi‑vă cum aţi dori să lucreze Dumnezeu în viaţa voastră de rugăciune, şi prin voi în vieţile altora.
Reflecţii asupra Laudei
91.Autorul face afirmaţia că “lauda ne energizează credinţa.” Reflectează asupra acestei afirmaţii, şi scrie în jurnalul tău de laudă modul cum lauda adusă în ultimele săptămâni lui Dumnezeu ţi‑a activat şi ţi‑a întărit încrederea în El.
92.În ce mod te conduce Domnul către o slujire mai importantă sau către o lucrare mai extinsă? Îl lauzi deja pe Domnul pentru vieţile care vor fi atinse de către Duhul Sfânt care lucrează prin tine?
93.După ce te gândeşti la fiecare din lucrurile de mai jos, scrie un exemplu despre felul cum le‑ai văzut devenind realitate în propria ta viaţă.
· Lauda dă putere rugăciunilor.
· Lauda energizează credinţa.
· Lauda dă îndrăzneală în lucrarea cu alţii.
· Lauda se zideşte pe sine însuşi (Cu cât Îl lăudăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât dorim să‑L lăudăm mai mult).
Practicarea Laudei
94.Scrie în jurnalul tău cuvinte de laudă lui Dumnezeu pentru soţul tău sau pentru soţia pe care ţi‑a dat‑o, sau pentru copiii pe care îi ai. Dacă nu eşti căsătorit, scrisoarea ta să‑I mulţumească lui Dumnezeu pentru un prieten bun, pentru un nepot sau nepoată, pentru o rudă sau o altă persoană apropiată. Laudă‑L pe Dumnezeu pentru felul în care a lucrat în viaţa acestei persoane, cu binecuvântare, biruinţă, pace, vindecare, şi aşa mai departe.
95.Scrie o laudă către Domnul pentru păstorul pe care‑l ai.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
96.Lucrând împreună, ca grup, construiţi o scrisoare “amestecată” cu laude adresate lui Dumnezeu pentru că a lucrat în vieţile voastre în următoarele domenii:
· Că s‑a apropiat de voi
· Că v‑a schimbat vieţile
· Că v‑a dat la iveală sentimentele
· Că v‑a chemat să fiţi o mărturie
· Că vă ajută să biruiţi mândria
· Că vă îndeamnă la mulţumire şi dărnicie cu inimă largă
· Că biruieşte minciuna şi ispitele celui rău
· Că învinge circumstanţele negative
· Că dă putere rugăciunii şi lucrării voastre
97.Fiţi atenţi ca fiecare din grup să contribuie cu cel puţin un motiv de laudă din viaţa lui sau a ei. Scrieţi lista combinată pe o tablă sau pe un panou mare, apoi alocaţi un timp de rugăciune în care să‑L lăudaţi pe Dumnezeu pentru lucrarea Sa în voi.


Despre dr. michael youssef şi organizaţia LEADING THE wAy
Dr. Michael Youssef este păstor fondator al Bisericii Apostolilor, din Atlanta, Georgia, care a început în anul 1987 cu mai puţin de patruzeci de membri. Astăzi biserica nondenominaţională, fondată în tradiţia evanghelică Anglicană, este una congregaţiile din cele mai dinamice şi cu cea mai rapidă creştere din Statele Unite.
Dr. Youssef este în acelaşi timp preşedinte şi fondator al organizaţiei Leading the Way with Dr. Michael Youssef, o lucrare naţională şi internaţională de transmisi­uni media creştine, fondată în 1988. Misiunea acestei organizaţii este să vestească tot planul lui Dumnezeu, spre mântuirea celor pierduţi şi echiparea sfinţilor.
Emisiunea zilnică de douăzeci‑şi‑patru de minute Leading the Way, în limba engleză, poate fi ascultată la peste opt sute de posturi din Statele Unite, dar şi în Canada, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă. Lansat în luna Mai 2001, programul lunar de televiziune, de treizeci de minute, este transmis în prezent de mai mult de o sută de posturi locale şi de două reţele de cablu în Statele Unite şi în Australia.
Un program în limbile Arabă şi Engleză este transmis de trei ori în fiecare săptămână prin staţii de mare putere prin care se face auzit în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Un program în limbile Mandarin şi Engleză se transmite de două ori în fiecare săptămână în partea de nord‑est a Chinei.
Pentru informaţii despre programele de radio şi televiziune ale Leading the Way, puteţi consulta pagina Web http://www.leadingtheway.org. Vizitând această pagină Web, puteţi asculta online programe radio curente sau din trecut, şi puteţi solicita resurse practice pentru lucrare. Pentru mai multe informaţii scrieţi la adresa: Leading the Way with Dr. Michael Youssef, P.O. Box 20100, Atlanta, GA 30325.
Ghid de Studiu
A TRĂI ÎN PUTEREA LAUDEI
Îl lăudăm pe Dumnezeu fiindcă El este singurul vrednic de glorie şi cinste, nu fiindcă urmărim să primim binecuvântările Sale. Însă este clar că lauda adusă lui Dumnezeu ne schimbă viaţa. Ne măreşte credinţa, ne deschide ochii să înţelegem natura lui Dumnezeu şi lucrarea Lui pe pământ, ne pune la dispoziţie puterea de a rezista atacurilor celui rău, schimbă circumstanţele adverse, şi ne aduce o mai mare eficacitate în slu­jirea altora. Avansarea noastră în viaţa de laudă este o aventură—o aventură dătătoare de putere.
Acest studiu este gândit pentru a te călăuzi în experienţa care schimbă vieţi—experienţa laudei aduse lui Dumnezeu. Întrebarea din fiecare lecţie te va îndemna la o refletare şi la o acţiune care‑ţi va schimba modul de înţelegere al laudei. În timpul acestui studiu ţine‑ţi Biblia deschisă, şi întreabă‑L pe Domnul cum poţi să aplici mai bine aceste adevăruri.
Această carte şi acest ghid de studiu poate fi folosit atât personal, cât şi pentru studiul în grup. Întrebările fiecărui capitol sunt împărţite în trei părţi. Prima secţiune este numită Reflecţii asupra Laudei, cu întrebări menite să declanşeze un proces de reflectare, meditaţie, rugăciune, şi uneori chiar acţiune. Aceste întrebări sunt de asemenea folositoare pentru discuţiile dintr‑un grup mic.
Al doilea grup de întrebări se numeşte Practicarea Laudei. În multe cazuri, vei fi provocat să scrii o frază sau să faci o listă care te va ajuta să aplici adevărul discutat în capitolul respectiv. Te încurajez să cumperi un carneţel pe care să‑l foloseşti pe post de jurnal de laudă. Scrie în el listele sau frazele cerute, şi în timpul tău de laudă şi rugăciune foloseşte‑te de ceea ce ai scris.
Al treilea grup de întrebări se numeşte Opţiunile dintr‑un Grup Mic. Aceste activităţi sunt sugerate pentru a fi folosite într‑un grup de studiu. Folosiţi aceste sugestii pentru a iniţia discuţii, pentru părtăşie, unire în rugăciune, sau împărtăşirea experienţelor trăite care au legătură cu lauda lui Dumnezeu. (Dacă folosiţi acest studiu în formula de grup, asiguraţi‑vă că toţi membrii grupului citesc capitolul cores­punzător înainte de discuţiile în cadrul grupului.)
Capitolul 1: Lauda Îl aduce pe Dumnezeu mai aproape
Înainte de a răspunde întrebărilor de studiu, citiţi introducerea cărţii şi capito­lul 1, care arată câteva din binecuvântările care ne vin din faptul că‑L lăudăm pe Dumnezeu. În timp ce citiţi capitolul, gândiţi‑vă la perioade din viaţa voastră în care Dumnezeu a părut că este departe.
Reflecţii asupra Laudei
98.Pune‑ţi trei întrebări referitoare la modul în care practici lauda.
· Ce crezi cu adevărat despre natura lui Dumnezeu? Eşti convins că El este singurul care merită cu adevărat lauda şi adoraţia ta?
· Crezi că Dumnezeu este absolut de bun în toate acţiunile Sale referitoare la tine?
· Ai întrebări legate de dragostea lui Dumnezeu faţă de tine, de dorinţa Sa de a te binecu­vânta, sau de capacitatea Sa de a face toate lucrurile să lucreze împreună spre binele tău? Dacă da, scrie o listă a acestor întrebări în jurnalul tău de laudă, şi pune deoparte un timp în care să te rogi în legătură cu ele, după ce L‑ai lăudat pe Dumnezeu.
99.Eşti satisfăcut cu nivelul laudei din viaţa ta? Dacă nu, în ce domenii simţi că ai neglijat lauda pentru Dumnezeu?
100. Eşti mulţumit de rata ta de creştere spirituală? Cum ar putea o mărire a nivelului laudei tale adusă lui Dumnezeu să ducă la o creştere spirituală mai accentuată şi la o mai mare maturitate în Domnul?
Practicarea Laudei
101. Petrece cincisprezece minute în fiecare dimineaţă a săptămânii următoare făcând nimic altceva decât lăudându‑L pe Domnul (fără să‑I faci nici o cerere în rugăciune). La sfârşitul celor şapte zile, fă o evaluare a efectului pe care lauda adusă lui Dumnezeu l‑a avut asupra vieţii tale, asupra provocărilor de zi cu zi, şi asupra dragostei tale faţă de Dumnezeu. Notează în mod concret:
· Ce schimbări ai putut identifica în sentimentele şi atitudinile tale?
· Te‑ai simţit mai puţin supărat sau frustrat, mai ales în circumstanţe negative? (Dacă nu, mai repetă încă o săptămână acest exerciţiu. Dedică cincisprezece minute în fiecare dimineaţă pur şi simplu pentru lauda către Dumnezeu).
102. Gândeşte‑te cum ai dori să lucreze Dumnezeu în viaţa ta. Identifică un anumit domeniu cheie, de exemplu sănătatea ta, sau o relaţie, sau partea financiară, sau productivitatea în munca ta, şi apoi fă următoarele:
· Găseşte cinci versete sau pasaje din Scriptură legate direct de suveranitatea lui Dumnezeu peste acel domeniu al vieţii. Scrie aceste versete. În dreptul fiecărui verset, scrie o frază da laudă către Dumnezeu. Începe să‑L lauzi pe Dumnezeu cu voce tare pentru promisiunile Lui făcute Ţie, pentru puterea Lui care lucrează în viaţa ta, şi pentru că‑ţi împlineşte orice nevoie de care te izbeşti.
· Identifică situaţii specifice legate de aria ta de preocupare. De exemplu, o întâlnire pe care o doreşti sau o conversaţie pe care urmează s‑o porţi. Înainte de a te ocupa de acea situaţie, laudă‑L pe Dumnezeu cu voce tare pentru ceea ce este El, pentru dragostea şi călăuzirea Lui, şi pentru binecuvântarea Lui în viaţa ta şi în vieţile celorlalţi.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
103. Invită pe membrii grupului să‑şi aducă jurnalele lor de laudă cu ei la întâlnirea următoare.
104. Cere fiecărui membru din grup să fie pregătit să împărtăşească o binecuvântare, o înţelegere personală despre persoana lui Dumnezeu, sau un beneficiu personal asociat cu exprimarea regulată a laudei către Dumnezeu.
Capitolul 2: Lauda ne uneşte cu cerul
În capitolul 2, autorul ne arată cum lauda ne conectează cu tărâmul ceresc. În timp ce citiţi acest capitol, gândiţi‑vă la bucuriile cerului şi la lauda continuă care se aduce lui Dumnezeu în cer.
Reflecţii asupra Laudei
105. Citeşte Matei 6:19‑21 şi Matei 12:33‑35. Cuvintele noastre reflectă ce preţuim cu adevărat în inimile noastre. Gândeşte‑te despre ce ai vorbit cel mai mult în ultimele două zile. Ce concluzii tragi din conversaţia ta în legătură cu ceea ce preţuieşti mai mult? Ai descoperit că iubeşti mai mult lucrurile din cer sau lucrurile de pe pământ?
106. Gândeşte‑te la această afirmaţie din capitolul 2: “[În Apocalipsa] nu se aminteşte de persoane care să cânte individual în ceruri. Lauda din ceruri este comu­nă, şi este o laudă care se uneşte cu lauda tuturor celor care‑L înalţă pe Dumnezeu şi‑L proclamă pe Isus ca Domn.” Cum ai putea să începi şi tu să‑L lauzi pe Dumnezeu în mod regulat împreună cu soţia sau soţul tău, cu copiii tăi, cu prietenii tăi apropiaţi, sau cu alţi membri din grupul de studiu?
107. Care este atmosfera predominantă din viaţa ta? Ce ai putea să faci altfel, începând de astăzi, pentru a face din laudă atmosfera vieţii tale—să faci cuvintele, gândurile şi atitudinile tale să fie mai pozitive, să‑L cinstească mai mult pe Dumnezeu, şi să fie mai pline de laudă pentru El?
Practicarea Laudei
108. În ceruri, îngerii şi sfinţii Îl laudă continuu pe Dumnezeu. Din pricină că lauda ne conectează cu tărâmul lui Dumnezeu, putem să ne alăturăm laudele noastre încă de pe acum celor exprimate în ceruri. Foloseşte cuvintele laudei cereşti pe care le găseşti în Apocalipsa 4:8‑11; 5:9‑14; şi 7:9‑12 în rugăciunile tale de laudă din ziua de azi.
109. În timpul acestei săptămâni, foloseşte versetele din Apocalipsa care să inspire propriile tale cuvinte de laudă pentru Dumnezeu.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
110. Dacă membrii grupului şi‑au adus cu ei jurnalele de laudă, invită‑i să împărtăşească un gând semnificativ în legătură cu lauda din ultima săptămână.
111. Încheiaţi întâlnirea voastră cu comunicarea de către fiecare membru al grupului a unei binecuvântări de care s‑a bucurat în urma laudei către Dumnezeu.
112. Planificaţi să începeţi următoarea întâlnire a voastră cu un timp de unire împreună în lăudarea lui Dumnezeu cu voce tare.
Capitolul 3: Lauda cere o schimbare personală
În timp ce pregătiţi pentru acest studiu, gândiţi‑vă la unele moduri în care lauda vă schimbă, aşa cum se discută în capitolul 3. În timp ce citiţi capitolul, fiecare să se gândească la schimbările personale pe care Dumnezeu vrea să le facă în viaţa Lui.
Reflecţii asupra Laudei
113. Fă un inventar personal al laudei din viaţa ta, întrebându‑te:
· Cât de des răsar pe buzele mele cuvinte de laudă?
· Câtă pasiune pun în lauda mea către Dumnezeu?
· Cât de mult pot să-L laud pe Dumnezeu, înainte de a epuiza motivaţiile de laudă?
· Ce atribute ale lui Dumnezeu sunt cel mai des menţionate în lauda mea?
Gândeşte‑te la răspunsurile tale. Cere‑I lui Dumnezeu să‑ţi descopere moduri în care ai nevoie să‑ţi dezvolţi viaţa de laudă.
114. Gândeşte‑te la concepţia ta despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Întreabă‑te:
· Ce cred eu despre natura lui Dumnezeu?
· Ce cred despre ce vrea El să facă pentru mine?
· Din ce m‑a izbăvit Dumnezeu?
· În ce moduri mă binecuvântează El astăzi?
115. Analizează valoarea pe care o dai relaţiei tale cu Dumnezeu. Există alte lucruri pe care le preţuieşti mai mult decât această relaţie mântuitoare? Dacă da, înşiră aceste lucruri în jurnalul tău de laudă. Apoi reflectează la dragostea lui Dumnezeu demonstrată prin sacrificiul Fiului Său pentru salvarea ta din păcat.
116. Reia întrebările 1‑3. Fă o listă a lucrurilor care te‑ar putea împiedica să‑L lauzi pe Dumnezeu mai mult decât o faci acum. Fă‑ţi timp să te rogi în legătură cu aceste piedici în calea laudei, cerând lui Dumnezeu să te ajute să faci din lauda adusă Lui cea mai mare prioritate.
Practicarea Laudei
117. Identifică un domeniu în care Dumnezeu doreşte să te schimbe. Gândeşte‑te la atitudinea ta, la nivelul tău de putere, la relaţiile tale, la percepţiile tale şi sensibilitatea ta spirituală, şi la dorinţele tale. Scrie o frază de laudă la adresa lui Dumnezeu:
· pentru dorinţa Sa de a te schimba în bine
· pentru puterea Sa de a‑ţi schimba viaţa
· pentru metodele Sale pline de dragoste prin care produce o astfel de schimbare
Poartă cu tine carnetul cu fraza notată şi rosteşte‑o cu voce tare—dând astfel glas laudei tale—de câteva ori pe zi în tot cursul săptămânii.
118. Scrie următoarele îndemnuri pe nişte foi de hârtie şi lipeşte‑le în locuri în care să le poţi observa des încursul zilei:
· Laudă‑L pe Dumnezeu mai des!
· Laudă‑L pe Dumnezeu mai mult timp de fiecare dată!
· Laudă‑L pe Dumnezeu cu mai multă pasiune!
După două săptămâni întreabă‑te: “Îl laud eu pe Dumnezeu mai des, pentru mai mult timp odată, şi cu mai multă intensitate?” Dacă nu, de ce oare?
119. Dacă ai reuşit să creşti, să prelungeşti şi să intensifici lauda ta, gândeşte‑te la schimbările care au avut loc ca urmare a acestui lucru. Gândeşte‑te în mod deosebit la atitudinea ta, la puterea ta, relaţiile tale, percepţia şi receptivitatea ta spirituală, şi la dorinţele tale.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
120. Începeţi întânirea voastră unindu‑vă împreună într‑un timp de laudă adusă cu voce tare înaintea lui Dumnezeu.
121. Dacă membrii grupului şi‑au adus jurnalele de laudă cu ei, fiecare să împărtăşească în faţa tuturor o binecuvântare sau o problemă legată de viaţa lor de laudă în timpul săptămânii care a trecut.
122. Înainte de terminarea întâlnirii, împărtăşeşte unui alt membru al grupului un obstacol care stă în calea vieţii de laudă. Cere celuilalt să se roage pentru tine în săptămâna care urmează.
123. La următoarea întâlnire, întreabă‑l pe cel care ţi‑a solicitat să te rogi pentru el dacă în viaţa lui s‑au produs schimbări.
Capitolul 4: Lauda atinge emoţiile profunde
Mulţi dintre noi evită lucrurile care ne afectează emoţiile sau sentimentele cele mai pro­funde. Cu toate acestea, Dumnezeu ne cheamă să‑L cinstim şi să‑L lăudăm cu întreaga noastră fiinţă, inclusiv cu sentimentele noastre. În timp ce citiţi capitolul 4, gândiţi‑vă dacă aveţi vreo ezitare când este vorba de a‑L lăuda pe Dumnezeu cu sentimentele voastre.
Reflecţii asupra Laudei
124. Gândeşte‑te la această afirmaţie din capitolul 4: “[Dumnezeu] este vrednic de exprimarea dragostei noastre în orice formă, incluzând exprimarea emoţiilor noastre profunde.” Cât de uşor îţi este ţie să‑ţi exprimi emoţiile? Ce crezi că te‑ar ajuta să te simţi mai confortabil în exprimarea emoţiilor către cei apropiaţi, către prietenii din biserică, şi către Dumnezeu?
125. Citeşte 1 Cronici 15:27‑28 şi 2 Samuel 6:14‑15. Dacă ai fi fost şi tu prezent în procesiunea evreilor care aduceau chivotul înapoi la Ierusalim, cum te‑ai fi sinţit văzând pe alţii cum cântă şi joacă înaintea Domnului? Te‑ai fi unit în bucuria lor? De ce, sau de ce nu?
126. Ce simţi că‑ţi spune Dumnezeu despre exprimarea emoţiilor tale când Îl lauzi?
Practicarea Laudei
127. Mâine, în timp ce conduci către locul tău de muncă sau spre alte locuri, pune o casetă cu muzică de laudă. Cântă şi tu împreună cu ei, unidu‑te în exprimarea muzicală a laudei către Dumnezeu. Poţi bate şi din palme, când eşti oprit cu maşina în trafic.
128. Când ieşi la plimbare, sau faci sport, sau când lucrezi la computer în această săptămână, ascultă refrene de laudăîn căşti. Laudă‑L pe Dumnezeu în tăcere rostind cuvintele cântării de laudă.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
129. Lăudaţi pe Domnul împreună ca grup! Puneţi o casetă sau un CD cu refrene de laudă şi cântaţi împreună. Membrii grupului trebuie să se simtă liberi să se ridice, să stea pe scaune, să îngenuncheze sau să bată din palme în timpul acestui timp de laudă. Dacă vreunul din grup ştie să cânte la un instrument muzical, invitaţi‑l să vă acompanieze.
130. Dacă cineva ţi‑a cerut la ultima întâlnire să te rogi pentru El, apropie‑te şi întreabă care este situaţia acum.
131. Cere membrilor grupului să‑şi aducă la următoarea întâlnire jurnalele de laudă, astfel încât să‑L puteţi preamări pe Dumnezeu împreună (vezi studiul pentru capitolul 5).
Capitolul 5: Lauda ne cheamă să ducem mărturia
Cei mai mulţi creştini nu fac o legătură între a‑L lăuda pe Dumnezeu şi a‑L mărturisi pe Dumnezeu celor din afara familiei Sale. Totuşi, Scriptura face o legătură clară între cinstirea lui Dumnezeu şi propovăduirea Evangheliei. În timp ce citiţi capitolul 5, căutaţi idei despre modalităţi de a combina lauda dumneavoastră cu oportunităţile de a spune altora despre Dumnezeu.
Reflecţii asupra Laudei
132. Autorul defineşte preamărirea lui Dumnezeu ca o proclamare a bunătăţii şi măreţiei Sale în prezenţa altora. Eziţi vreodată să‑L preamăreşti pe Dumnezeu când sunt şi alţii de faţă? Reflectează asupra motivaţiilor.
133. Ce crezi că va face Dumnezeu în viaţa ta în următoarele douăsprezece luni? Pentru fiecare lucru pe care doreşti să‑L facă Dumnezeu, identifică două pasaje din Scriptură care dovedesc că El doreşte să facă aceste lucrări în viaţa ta şi în vieţile tuturor copiilor Săi.
Practicarea Laudei
134. Autorul defineşte adorarea ca fiind o experienţă de închinare înaintea lui Dumnezeu. Petrece un anumit timp astăzi doar adorându‑L pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău.
135. Prezintă‑L pe Dumnezeu şi grija Lui faţă de tine cel puţin la trei oameni în săptămâna care vine. Preamăreşte‑L intenţionat în faţa altora, chiar dacă nu ştii să spui mai mult decât, “Lăudat să fie Domnul,” când auzi o veste bună. Sau când un prieten îţi povesteşte despre o problemă a lui, spune‑i, “Cred că Dumnezeu te va ajuta în această problemă; El este mai puternic decât orice problemă din această lume.”
136. Compune un cântec de laudă—cuvintele nu trebuie să rimeze, şi melodia nu trebuie neapărat să fie una pe care s‑o cânte şi alţii. Dă glas laudei tale faţă de Dumnezeu prin cântare.
137. În jurnalul tău de laudă, scrie o descriere a modului cum Dumnezeu s‑a revelat în viaţa ta. Foloseşte termeni personali, de exemplu “Mântuitorul meu,” “Domnul meu,” şi “Cel care mă vindecă.” Înşiră cât mai mulţi termeni de laudă.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
138. Dacă cei din grup şi‑au adus jurnalele de laudă, invită fiecare persoană să‑şi citească descrierea personală despre Dumnezeu.
139. La finalul întâlnirii, zidiţi‑vă anii pe alţii în credinţă prin a‑L lăuda împreună pe Dumnezeu pentru faptul că este Mântuitorul, Domnul, Vindecătorul, Păstorul nostru, şi folosind alte descrieri personale împărăşite de membrii grupului.
Capitolul 6: Lauda luptă împotriva mândriei noastre
Poate cel mai mare obstacol în calea laudei este faptul că nu dorim să renunţăm la mândrie. Lauda Îl cinsteşte pe Dumnezeu pentru ceea ce este El, lucru care ne aşează într‑o poziţie de supunere faţă de El. În timpul parcurgerii capitolului 6, sesizaţi mo­duri în care mândria dumneavostră limitează lauda.
Reflecţii asupra Laudei
140. Autorul susţine că lauda şi mândria nu pot sta împreună, ci una din ele o va copleşi şi învinge pe cealaltă. Lauda ne abate atenţia de la propria noastră persoană şi ne fixează privirea asupra lui Dumnezeu. Lauda ne cere să ne predăm pe deplin lui Dumnezeu şi voii Sale. Ai predat tu toate domeniile vieţii tale Domnului? Cum te‑ai simţit când i‑ai dat totul? (Dacă n‑ai făcut acest lucru, poţi s‑o faci chiar astăzi!)
141. Opreşte‑te şi reflectează asupra luptei lăuntrice cu mândria. În ce fel îi ceri lui Dumnezeu să te ajute să renunţi la dorinţele tale egoiste pentru a putea urmări dorinţele, scopurile şi planul Lui pentru viaţa ta?
142. Satana încearcă să ne înşele prin minciunile sale, pentru a ne împiedica să‑L lăudăm pe Dumnezeu. În care din următoarele domenii ai căzut în capcana diavolului: în favoritism, în sentimente sau emoţii, sau în imaginea de sine (vezi capitolul 6)? Cum ar putea o viaţă mai intensă de laudă să te ajute să respingi minciunile Satanei şi să supui acel domeniu în totalitate lui Dumnezeu?
143. Ce s‑ar schimba în viaţa ta dacă i‑ai permite lui Dumnezeu s‑o controleze deplin—inclusiv intelectul tău, sentimentele tale, şi voinţa ta?
Practicarea Laudei
144. Pune în aplicare “jertfa de laudă” (Evrei 13:15)prin a te ruga Domnului rugăciunea de predare găsită în partea finală a capitolului 6. Dacă doreşti, poţi personaliza această rugăciune adăugând detalii din propria ta viaţă pe care doreşti să le supui domniei lui Hristos.
145. În această săptămână, în timpul unui timp prelungit de rugăciune şi laudă, umileşte‑te înaintea Domnului. Îngenunchează înaintea Domnului sau pleacă‑te cu faţa la pământ, prosternat în faţa Lui. Rămâi în această poziţie în tot cursul timpului de laudă. Reflectează după aceea la modul cum a afectat acest lucru atmosfera din timpul de laudă.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
146. Sugerează membrilor grupului să scrie în jurnalele lor de laudă cum îi ajută lauda să identifice şi să se împotrivească minciunilor Satanei. Cere‑le să fie pregătiţi să împărăşească cu ceilalţi, la următoarea întânire, gândurile scrise.
147. Invită pe membrii grupului să menţioneze fiecare un anumit domeniu în care el se luptă mult cu mândria, gândindu‑vă la partea intelectului, a sentimentelor, şi a voinţei. Rugăţi‑vă unul pentru altul înainte sfârşitul întâlnirii.
Capitolul 7: Lauda curge dintr‑o inimă mulţumitoare
Multora le este dificil să fie mulţumitori, fiindcă asta ne aminteşte să fim total depen­denţi de Dumnezeu. Mulţumirea nu ni se cuvine nouă. În timp ce citiţi capitolul 7, gândiţi‑vă la anumite lucruri pe care Dumnezeu le‑a făcut pentru voi, şi pentru care nu I‑aţi mulţumit niciodată. Pe măsură ce vă vin în minte, opriţi‑vă şi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru bunătatea şi grija Sa.
Reflecţii asupra Laudei
148. Expresiile de mulţumire dau la iveală starea inimii. Ştiind acest lucru, pune‑ţi următoarele întrebări:
· Când ai simţit ultima dată o recunoştinţă reală faţă de Dumnezeu pentru ceva ce ţi‑a dat El sau pentru ce a făcut El pentru tine?
· Când i‑ai mulţumit ultima dată lui Dumnezeu pentru dragostea Lui nemărginită?
· Când i‑ai mulţumit ultima dată lui Dumnezeu pentru că L‑a trimis pe Isus să moară pe cruce, ca tu să poţi fi salvat de consecinţele păcatului?
149. În jurnalul tău de laudă, scrie trei lucruri pe care poţi să le faci, începând de azi, care să te ajute să cultivi o atitudine mai mare de mulţumire.
Practicarea Laudei
150. Scrie în jurnalul tău o listă de douăzecişicinci de lucruri pentru care eşti mulţumitor. Fă‑ţi timp să‑L lauzi pe Dumnezeu şi să‑I mulţumeşti pentru fiecare din ele.
151. Citeşte Ioan 3:13‑18 şi Ioan 10:10 şi scrie o “scrisoare de mulţumire” către Domnul pentru că ţi‑a dat viaţa veşnică şi o viaţă din belşug aici pe pământ.
152. Scrie pe o coală de hârtie sau pe o plăcuţă “ACUM MULŢUMEŞTE‑I DOMNULUI!” şi aşeaz‑o într‑un loc unde s‑o poţi vedea în fiecare zi—şi când o vezi fă ce scrie acolo.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
153. Cere cuiva din grup să citească cu voce tare Psalmul 100. În timp ce se citeşte psalmul, gândeşte‑te care sunt lucrurile pentru care eşti cel mai mulţumitor.
154. Pune pe fiecare din grup să‑şi scrie, în ordinea importanţei, primele cinci lucruri pentru care este mulţumitor. Apoi fiecare să citească aceste binecuvântări în faţa celorlalţi. Poate doriţi să le grupaţi pe categorii—primele cinci legate de familie, de cartier, de comunitatea locală, de biserica locală, de locul de muncă, de umblarea cu Dumnezeu, şi aşa mai departe.
155. Spune membrilor grupului să privească în jurnalele lor de laudă la ceea ce au scris la precedenta întâlnire şi să povestească cum i‑a ajutat lauda să identifice şi să se împotrivească minciunilor Satanei.
156. Petreceţi timp împreună mulţumind lui Dumnezeu în mod specific pentru unele din biruinţele şi binecuvântările pe care le‑aţi împărtăşit unii cu alţii.
Capitolul 8: Lauda Îl onorează pe Dumnezeu pentru ce este El
Dacă nu suntem obişnuiţi cu practica laudei, este uşor să epuizăm foarte curând lista lucrurilor pentru care Îl lăudăm pe Dumnezeu. Dar Scriptura este plină cu pasaje care‑L descriu pe Dumnezeu pe măsură ce ne revelează numele Sale, atributele Sale, şi acţiunile Sale. În timp ce citim capitolul 8, căutaţi să găsiţi moduri noi de a‑L lăuda pe Dumnezeu pentru natura Sa.
Reflecţii asupra Laudei
157. În Apocalipsa 11:18, Dumnezeu este lăudat ca fiind Cel ce răsplăteşte, dar şi ca Judecător. Îţi este greu să‑L lauzi pe Dumnezeu ca Judecător al vieţii tale? Dacă da, care este motivul? Ce paşi crezi că doreşte Dumnezeu să faci pentru ca să‑L poţi lăuda fără rezerve ca Judecător al vieţii tale? (vezi Apocalipsa 15:3‑4)?
158. Poţi identifica lucruri specifice pentru care ştii că Dumnezeu te va răsplăti (vezi Evrei 11:6)? Eziţi să le numeşti? Dacă da, care este motivul? De ce este important să identifici acele lucruri pentru care eşti răsplătit de Dumnezeu?
Practicarea Laudei
159. Scrie o propoziţie de laudă către Dumnezeu ca Elohim, Dumnezeul cel Peaînalt, Creatorul a toate, atât a lumii fizice cât şi a lumii spirituale.
160. Scrie o propoziţie de laudă către Dumnezeu ca El Şadai, Dumnezeul Atotputernic, Protectorul nostru şi Cel ce guvernează toate circumstanţele vieţilor noastre.
161. Scrie o propoziţie de laudă către Dumnezeu ca Judecător al nostru şi ca Răsplătirea noastră.
În aceste propoziţii, fii specific şi personal. Menţionează lucruri care ţin în mod direct de viaţa ta. Poate vei dori să pui la dispoziţie câte o pagină întreagă pentru fiecare din aceste subiecte. Adaugă alte lucruri, în săptămânile şi lunile următoare, la ceea ce ai scris iniţial.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
162. Împărtăşiţi unii cu alţii răspunsurile către Dumnezeu ca:
· Elohim, Dumnezeul cel Peaînalt, Creatorul
· El Şadai, Dumnezeul Atotputernic, Domn peste craţie
· Dumnezeu Judecătorul, a cărui judecată este dreaptă şi adevărată
· Dumnezeu răsplătirea noastră, care‑i resplăteşte pe cei ce se tem de El şi “pe cei ce‑L caută” (Evrei 11:6).
163. Cere membrilor grupului să împărtăşească unii cu alţii ceea ce au scris. Scrie o listă combinată a răspunsurilor pe o tablă sau pe un panou, apoi alocaţi un timp în care să‑L lăudaţi împreună pe Dumnezeu ca Elohim, El Şadai, Judecătorul şi Răsplatirea.
Capitolul 9: Lauda Îi spune lui Dumnezeu pe nume
Studierea diferitelor nume ale lui Dumnezeu ne ajută să înţelegem mai mult despre caracterul Său. În timp ce citiţi capitolul 9, gândiţi‑vă la momente din viaţa voastră când L‑aţi văzut pe Dumnezeu la lucru în conformitate cu fiecare din numele Lui.
Reflecţii asupra Laudei
164. Din lista următoare de nume ale lui Dumnezeu, alege pe cel sau cele mai semnificative pentru tine. Alege unul din numele lui Dumnezeu şi laudă‑L pentru că este în viaţa ta.
· Iehova‑Iire, Dumnezeu care ne poartă de grijă
· Iehova‑Rafa: Dumnezeul care ne vindecă
· Iehova‑Nisi: Dumnezeu steagul nostru
· Iehova‑Mekaddiş: Dumnezeul care ne sfinţeşte
· Iehova‑Şalom: Dumnezeu Pacea noastră
· Iehova‑Rohi: Dumnezeu Păstorul nostru
· Iehova‑Ţidkenu: Dumnezeu neprihănirea noastră
· Iehova‑Şama: Dumnezeu cel întotdeauna prezent
165. Identifică moduri specifice în care Dumnezeu s‑a manifestat către tine. Întreabă‑te:
· În ce fel mi‑a purtat mie de grijă Iehova‑Iire?
· În ce fel m‑a vindecat Iehova‑Rafa?
· În ce moduri m‑a protejat sau m‑a condus spre biruinţă Iehova‑Nisi?
· În ce fel m‑a sfinţit Dumnezeu, în calitea Lui de Iehova‑Mekaddiş?
· În ce moduri mi‑a dat Dumnezeu pacea Lui, ca Iehova‑Şalom?
· În ce fel s‑a manifestat faţă de mine Dumnezeu, Păstorul cel Bun, Iehova‑Rohi?
· În ce mod m‑a întărit Dumnezeu, ca Iehova‑Ţidkenu, ca să umblu în neprihănire?
· În ce moduri am simţit prezenţa lui Dumnezeu cu mine “întotdeana” ca Iehova‑Şama?
Practicarea Laudei
166. Folosind răspunsurile la întrebările de mai sus, scrie o afirmaţie de laudă în legătură cu fiecare din numele acestea ale lui Dumnezeu Iehova. Poate doreşti să aloci o întreagă pagină din jurnalul tău de laudă pentru fiecare nume. Adaugă ulterior la ceea ce ai scris, pe măsură ce‑ţi aminteşti diferite incidente sau experienţe din viaţa ta, sau pe măsură ce primeşti o nouă înţelegere despre modul în care Dumnezeu a fost la lucru în viaţa ta sau prin viaţa ta.
167. Direcţionează lauda ta din zilele care urmează pe fiecare din numele lui Dumnezeu. Reaminteşte‑ţi modurile în care Dumnezeu s‑a manifestat pe Sine însuşi ca Creator, Părinte, Păstor, şi aşa mai departe. Concentrează‑ţi lauda pe evenimentele, întâmplările şi descoperirile din Cuvânt avute în ultimele câteva zile. Poţi să‑ţi începi lauda aşa, “Doamne, Te laud şi Îţi mulţumesc fiindcă chiar ieri mi te‑ai descoperit ca Iehova‑Ţidkenu, neprihănirea mea, prin faptul că…”
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
168. Pune pe membrii grupului să spună care din numele lui Dumnezeu‑Iehova are cea mai mare importanţă pentru ei, şi să argumenteze de ce.
169. Aveţi împreună un timp de rugăciune în care să‑L lăudaţi pe Dumnezeu fiindcă s‑a descoperit pe Sine însuşi prin cele opt nume de Iehova ale Sale.
Capitolul 10: Lauda implică o dărnicie cu generozitate
Lauda şi dărnicia merg mână în mână. În capitolul 10, autorul scrie: “Poate exista dărnicie fără laudă, însă nu poate exista laudă autentică fără dărnicie.” În timp ce citiţi capitolul 10, gândiţi‑vă la atitudinea pe care o aveţi faţă de dărnicie şi gândiţi‑vă dacă dărnicia voastră este legată cu lauda veritabilă.
Reflecţii asupra Laudei
170. Gândeşte‑te la modul tău de dăruire. De ce dăruieşti lui Dumnezeu? Ce crezi că reprezintă darurile tale pentru Dumnezeu? Ce reprezintă aceste daruri pentru tine?
171. Autorul descrie trei atitudini în dărnicie: dăruitorul de tip cremene, care dăruieşte numai după ce este lovit; dăruitorul de tip burete, care dăruieşte după ce este strâns; şi dăruitorul de tip fagure, care dăruieşte cu bucurie şi generozitate. Tu ce fel de dăruitor eşti? De ce?
Practicarea Laudei
172. Citeşte 2 Corinteni 8:1‑5, 7, 9. Uită‑te la atitudinea jertfitoare demonstrată de darurile generoase ale creştinilor din Macedonia. Apoi roagă‑te să poţi aduce şi tu un dar ca jertfă pentru Domnul.
173. În timp ce te rogi în legătură cu dărnicia jertfitoare, exprimă‑ţi în faţa Domnului convingerea că El este proprietarul a toate lucrurile din viaţa ta. Cere‑I să primească darul tău drept expresie a dragostei. Apoi încrede‑te în El în ce priveşte rezultatul jertfei tale.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
174. Discutaţi modurile în care studiul în grup al subiectului laudei şi dărniciei v‑a ajutat să fiţi mai generoşi şi mai doritori de a dărui imediat pentru lucrarea Domnului.
175. Discutaţi impactul pe care credeţi că l‑ar avea asupra întregii biserici o mai intensă viaţă de laudă între voi.
Capitolul 11: Lauda îl înfrânge pe vrăjmaş
Un motiv pentru care nu ne bucurăm de mai multă biruinţă asupra ispitelor este pentru că neglijăm lauda către Dumnezeu. În timp ce citiţi capitolul 11, gândiţi‑vă la domeniile din viaţa voastră în care simţiţi că vă lipseşte puterea. Cum poate lauda pentru Dumnezeu să vă deschidă viaţa pentru puterea Lui?
Reflecţii asupra Laudei
176. Biruinţa asupra vrăjmaşului nostru, asupra Satanei, este posibilă doar prin puterea lui Dumnezeu şi jertfa lui Hristos pe cruce. Pentru a te ajuta să te îmbraci în puterea lui Hristos, întreabă‑te:
· Cine este Hristos?
· Cine sunt eu în Hristos?
177. Citeşte cuvintele de laudă rostite de David când s‑a dus la luptă împotriva lui Goliat (1 Samuel 17:45‑47). Ce luptă spirituală duci tu astăzi? În ce fel te conduce Domnul ca să poţi începe lupta cu laudă pe buze?
178. Despre David se crede că a scris Psalmul 8 după ce l‑a învins pe Goliat. Citeşte afirmaţiile pozitive pe care le face El despre Dumnezeu în acest psalm, apoi meditează asupra străduinţei tale zilnice de a rosti expresii pozitive de încredere în Dumnezeu. Ce ai putea tu face pentru a mări doza de vorbire pozitivă în exprimare?
Practicarea Laudei
179. Identifică un domeniu major care te preocupă în viaţă. Scrie o declaraţie de război împotriva diavolului, legată de acel domeniu dificil, de acea luptă, încercare, sau nerealizare a ta. Include în declaraţia ta de război următoarele arme:
· Scrie cel puţin cinci versete sau pasaje din Scriptură privitoare la nevoia ta cea mai mare.
· Scrie ce crezi că a făcut Isus deja pentru a‑l înfrânge pe diavolul în acest domeniu.
180. Odată ce ţi‑ai completat declaraţia de război, citeşte‑o cu voce tare! Începe să‑l lauzi pe Dumnezeu pentru biruinţa pe care a câştigat‑o deja prin sângele vărsat al lui Hristos.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
181. Spune unui alt membru din grup despre lupta ta lăuntrică. Cere‑i să se roage pentru tine în fiecare zi a acestei săptămâni pentru ca să ai parte de biruinţă asupra Satanei. Spune acelei persoane să te întrebe regulat despre progresul înregistrat.
182. Oferă şi tu sprijinul tău în rugăciune altui membru al grupului care se luptă cu o anumită ispită. Aminteşte‑ţi să te rogi în fiecare zi lui Dumnezeu să lucreze în viaţa acelei persoane, şi laudă‑L pentru că va da biruinţa Lui asupra vrăjmaşului.
Capitolul 12: Lauda învinge circumstanţele negative
Noi trebuie să‑L lăudăm pe Dumnezeu în orice vreme, în mod deosebit în vremuri de luptă lăuntrică. Gândiţi‑vă la puterea lui Dumnezeu de a învinge dificultăţile, în timp ce citiţi capitolul 12.
Reflecţii asupra Laudei
183. Gândindu‑te la ultimele câteva săptămâni, scrie trei circumstanţe din viaţa ta care te‑au tulburat cel mai mult.
184. Pentru fiecare din aceste circumstanţe, gândeşte‑te la un mod în care l‑ai fi putut lăuda pe Dumnezeu în ciuda acelei situaţii. Apoi mergi mai departe şi laudă‑L pe Domnul.
185. Citeşte Fapte 16:20‑40 şi reflectează la felul în care Îl lăudau Pavel şi Sila pe Dumnezeu în timp ce erau închişi fără motiv într‑o celulă de închisoare. În ce mod a unit lauda lor cerul cu pământul? Care a fost urmarea laudei lor, şi a cui viaţă a fost schimbată drept rezultat?
186. Ce binecuvântare aştepţi tu de la Dumnezeu? Ai o confirmare biblică pentru o astfel de binecuvântare? Îl lauzi deja pe Dumnezeu pentru această binecuvântare?
Practicarea Laudei
187. Identifică un lucru pe care‑l poţi numi “dorinţa inimii tale.” Asigură‑te că este un lucru conform cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru tine. Apoi începe să‑L lauzi pe Dumnezeu pentru promisiunile Sale din Biblie, că îţi va împlini dorinţele inimii tale.
188. Adu înaintea Domnului aceeaşi laudă în fiecare zi, până în ziua când vei primi un răspuns.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
189. Cere membrilor grupului să împărtăşească celorlalţi un lucru pe care doresc să‑l facă Dumnezeu în viaţa cuiva apropiat lor. Aplicaţi la aceste situaţii o promisiune a lui Dumnezeu din Scriptură, care arată voia Lui pentru situaţia respectivă.
190. Laudaţi‑L pe Dumnezeu împreună, ca grup, cu nădejdea că promisiunile Lui se vor împlini în vieţile celor pentru care vă rugaţi.
Capitolul 13: Lauda dă putere rugăciunii şi lucrării
Dacă vieţii voastre de rugăciune îi lipseşte puterea sau dacă lucrării voastre îi lipseşte îndrăzneala, poate că asta este din pricină că nu investiţi în laudă o doză suficientă din viaţa voastră. În timp ce citiţi capitolul 13, gândiţi‑vă cum aţi dori să lucreze Dumnezeu în viaţa voastră de rugăciune, şi prin voi în vieţile altora.
Reflecţii asupra Laudei
191. Autorul face afirmaţia că “lauda ne energizează credinţa.” Reflectează asupra acestei afirmaţii, şi scrie în jurnalul tău de laudă modul cum lauda adusă în ultimele săptămâni lui Dumnezeu ţi‑a activat şi ţi‑a întărit încrederea în El.
192. În ce mod te conduce Domnul către o slujire mai importantă sau către o lucrare mai extinsă? Îl lauzi deja pe Domnul pentru vieţile care vor fi atinse de către Duhul Sfânt care lucrează prin tine?
193. După ce te gândeşti la fiecare din lucrurile de mai jos, scrie un exemplu despre felul cum le‑ai văzut devenind realitate în propria ta viaţă.
· Lauda dă putere rugăciunilor.
· Lauda energizează credinţa.
· Lauda dă îndrăzneală în lucrarea cu alţii.
· Lauda se zideşte pe sine însuşi (Cu cât Îl lăudăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât dorim să‑L lăudăm mai mult).
Practicarea Laudei
194. Scrie în jurnalul tău cuvinte de laudă lui Dumnezeu pentru soţul tău sau pentru soţia pe care ţi‑a dat‑o, sau pentru copiii pe care îi ai. Dacă nu eşti căsătorit, scrisoarea ta să‑I mulţumească lui Dumnezeu pentru un prieten bun, pentru un nepot sau nepoată, pentru o rudă sau o altă persoană apropiată. Laudă‑L pe Dumnezeu pentru felul în care a lucrat în viaţa acestei persoane, cu binecuvântare, biruinţă, pace, vindecare, şi aşa mai departe.
195. Scrie o laudă către Domnul pentru păstorul pe care‑l ai.
Opţiunile dintr‑un Grup Mic
196. Lucrând împreună, ca grup, construiţi o scrisoare “amestecată” cu laude adresate lui Dumnezeu pentru că a lucrat în vieţile voastre în următoarele domenii:
· Că s‑a apropiat de voi
· Că v‑a schimbat vieţile
· Că v‑a dat la iveală sentimentele
· Că v‑a chemat să fiţi o mărturie
· Că vă ajută să biruiţi mândria
· Că vă îndeamnă la mulţumire şi dărnicie cu inimă largă
· Că biruieşte minciuna şi ispitele celui rău
· Că învinge circumstanţele negative
· Că dă putere rugăciunii şi lucrării voastre
197. Fiţi atenţi ca fiecare din grup să contribuie cu cel puţin un motiv de laudă din viaţa lui sau a ei. Scrieţi lista combinată pe o tablă sau pe un panou mare, apoi alocaţi un timp de rugăciune în care să‑L lăudaţi pe Dumnezeu pentru lucrarea Sa în voi.

[1] C. S. Lewis, Reflecţii asupra Psalmilor (San Diego, Calif.: Harvest Book/Harcourt, 1986), 90.

[2] Adaptat din Lewis, Reflecţii asupra Psalmilor, 93‑5.

[3] C. S. Lewis, The Problem of Pain [Problema durerii] (New York: Macmillan, 1962), 150.

[4] Numele autorului şi sursa sunt necunoscute.

[5] Chad Walsh, Early Christians of the 21st Century (New York: Harper & Brothers, 1950), 11.

[6] Citat atribuit lui Jack Taylor, InfoSearch Pro Version 4.21e, The Communicators Companion (Dallas, Tex.: The Computer Assistant, December 1998), 9197.

[7] Elizabeth Knowles, ed., The Oxford Dictionary of Phrase, Saying and Quotation (New York: Oxford University Press, 1997), 152.

[8] Joseph Carroll, How to Worship Jesus Christ [Cum să te închini lui Isus Hristos] (Chicago: Moody Press, 1991), 49.

[9] Atribuită lui Henry Frost. InfoSearch Pro Version 4.21e, The Communicators Companion (Dallas, Tex.: The Computer Assistant, December 1998), 5320.

[10] Atribuit lui John R. Mott, Infoearch Pro Version 4.21e, The Communicators Companion (Dallas, Tex.: The Computer Assistant, December 1998), 10213.

[11] Atribuită lui Clovis Chapel. InfoSearch, 4322.

[12] Atribuită lui Diogenes Laertius. John Bartlett, Familiar Quotations [Citate familare], 10th ed. (Boston: Little Brown, 1919), găsită la http://www.Bartleby.com, 2000, 9151.

[13] Atribuită lui Blaise Pascal. Bartlett, Familiar Quotations, 9569.

[14] Atribuită lui Mark Twain. InfoSearch Pro Version 4.21e, The Communicators Companion (Dallas, Tex.: The Computer Assistant, December 1998), 3345.

[15] Atribuit lui R. A. Torrey. InfoSearch Pro Version 4.21e, The Communicators Companion (Dallas, Tex.: The Computer Assistant, December 1998), 8333.

[16] Pentru mai multe informaţii referitoare la Rugăciunea Domnească, vă încurajez să citiţi cartea mea Rugăciunea la care Dumnezeu dă răspuns (Nashville, Tenn.: Thomas Nelson, 2000).